NOU PE SITE !

[cristiboss56]

Placerea a fost creata de Dumnezeu, iar nu de diavol. Acesta din urma nu a creat nimic, el neavand nici o putere de creatie. Diavolul este cel care face totul pe dos fata de Bunul Dumnezeu, straduindu-se sa scoata din ordinea fireasca toate lucrurile, spre a fi intrebuintate intr-un mod nefiresc. Placerea a fost creata de Dumnezeu spre odihna si bucuria omului, insa diavolul a cautat neincetat sa o perverteasca, facand din aceasta un ambalaj de suprafata al tuturor ispitelor sale. Astfel, orice pacat promite o placere, insa placere nu este, ci inselare si, mai apoi, suferinta.
Placerea inca mai este vazuta, de catre unii, drept opera a diavolului, cautand astfel sa-si refuze orice placere, oricat de fireasca si nevinovata ar fi. Astfel, nu de putine ori s-a ajuns la exagerari de tot felul, chiar si in randul unor duhovnici, care au supus mustrarii placeri dintre cele mai normale.
Placerea a fost creata de Dumnezeu
Cand ne impartasim de o placere oarecare, in forma ei sanatoasa, normala si aducatoare de bucurie, ne aflam intr-o stare dorita de Dumnezeu. Cu toate ca multi s-au pierdut si inca se vor mai pierde, ca urmare a intelegerii gresite a placerilor de tot felul, acestea raman tot creatia lui Dumnezeu. Diavolul nu a reusit sa creeze nici o placere, el fiind tatal minciunii si izvorul tuturor rautatilor.
Tot ceea ce pot face diavolii este sa-i incurajeze pe oameni sa guste din placerile pe care le-a creat Dumnezeu, insa in momente, moduri sau masuri nepotrivite (nefiresti). Dumnezeu, care a creat placerea, a pus si o randuiala fireasca in aceasta. Astfel, exista un timp, un mod si o masura fireasca pentru fiecare placere, orice salt peste acestea fiind socotit drept pacat.
Toata stradania diavolului este ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva, afara de Dumnezeu. Diavolul cauta sa scoata placerea din conditia ei normala, tragand-o spre forme cat mai nefiresti si cat mai urate de Creatorul ei. Neputand oferi nici o placere autentica, diavolul cauta sa anuleze adevaratele placeri, oferite de Dumnezeu, punand in locul lor fapte neplacute, imbracate insa in haine placute. Astfel, pornind de la hrana si sexualitate, o intreaga lume a ajuns roaba desfranarii si imbuibarii.
Diavolul cauta sa induca omului o sete din ce in ce mai mare, dupa o placere din ce in ce mai mica, in timp ce omul crede ca este liber, iar placerile cautate sunt reale. Cel desfranat va cauta la nesfarsit placerea sexuala, pe care nu o va putea trai niciodata la masura dorintei aprinsa in el. Tot asa, cel stapanit de imbuibare, va manca din ce in ce mai mult, fara a intelege ca placerea pe care o cauta nu poate fi gasita pe aceasta cale.
Orice activitate sanatoasa care l-ar putea insufleti in vreun fel pe om poate fi inhibata de diavol, fara a-i oferi ceva in schimb. Astfel, ispititorul ii ia omului sufletul si nu-i da nimic in schimb. Cazand in aceasta ispita, multi isi vor incheia viata, cu urmatoarea constatare: "Mi-am irosit viata fara sa apuc sa fac nici ce ar fi trebuit, nici ce mi-ar fi placut."
Atat durerile, cat si placerile curate, au insusirea ca sunt inconstestabil reale, iar, cat timp se afla sub imperiul lor, omul are la indemana un reper al realitatii. Diavolul cauta sa amane cat mai mult momentul in care omul s-ar putea trezi la realitate, dandu-si seama ca placerea spre care a pornit nu este, de fapt, decat o ispita.
Diavolul nu ingaduie placeri reale. Cand calea lumii (mandria, puterea, ironia, indiferenta etc) este vazuta drept placere, o placere cu adevarat reala este ultimul lucru pe care diavolul vrea ca omul sa-l guste. Aceasta din urma poate distruge, prin contrast, toate placerile mincinoase propovaduite de diavol.
Citirea unei carti bune, doar pentru ca aduce bucurie, iar nu pentru a parea superiori in fata celorlalti, precum si o plimbarea linistita prin natura, sunt urate mult de diavol.
Faptul ca cineva se bucura cu adevarat si dezinteresat de vreun lucru al lumii, numai de dragul acelui lucru, fara a-i pasa catusi de putin de parerea celorlalti, il inarmeaza pe acesta impotriva diavolului, care cauta sa numeasca placeri si bucurii toate acele lucruri care aduc durerea si suferinta.
Placerea de a manca, placerea de a bea, placerea apropierii trupesti (intre soti), placerea de a face sport, placerea de a admira natura, placerea de a canta sau de a practica o arta, precum si placerile de tot felul, in forma lor naturala, nu sunt decat tot atatea prilejuri de a trai bucuria si de a ne manifesta recunostinta fata de Creator. Toate aceste placeri sunt si raman nevinovate cat timp le primim cu multumire si nu ne inrobesc, despartindu-ne de Dumnezeu.
Teodor Danalache:
http://www.crestinortodox.ro/editori...eu-137588.html

[cristiboss56]

O sotie credincioasa se roaga indelung pentru un sot necredincios, iar acesta din urma nu da nici un semn de credinta; o mama se roaga cu lacrimi pentru un copil bolnav, iar boala nu inceteaza; un suflet bland rabda indelung mania si violenta altuia; un parinte se roaga din inima pentru copilul dependent de droguri sau alcool; un frate se roaga indelung pentru o sora care patimeste intre straini etc. Oamenii credinciosi se roaga lui Dumnezeu avand nadejdea dobandirii celor dorite. Cu toate acestea, in rugaciunea domneasca, fiecare credincios se preda pe sine purtarii de grija a lui Dumnezeu, rostind cuvintele: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Matei 6, 10).
Desi ne rugam pentru un anumit lucru, oricat de bun ar fi in sine, se cuvine sa o facem cu inima gatita atat spre a-l primi, cat si spre a nu-l primi, Dumnezeu fiind singurul in masura sa cunoasca ce anume ne este mai de folos spre mantuire. Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, deci, face parte din crucea personala de mantuire.
Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza
Viata aceasta este trecere spre cea vesnica si ispasire a caderilor in pacat, deci nu poata fi lipsita de durere si pocainta. Nu este rau sa cerem mangaiere sau usurare, in orice fel de suferinta, insa acest lucru trebuie facut cu toata dispozitia de a ramane credinciosi si iubitori de Dumnezeu chiar si in cazul neschimbarii situatiei dorite sau a inaspririi acesteia. Dreptul Iov, a carui incredere in Dumnezeu se cuvine sa o dorim si noi, spune: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi, oare, si pe cele rele?" (Iov 2, 10).
Cele mai multe rugaciuni sunt ascultate si implinite de Dumnezeu, insa unele raman doar ascultate, fara a fi si implinite. Sa fim incredintati, insa, ca, atat implinirea, cat si neimplinirea rugaciunilor noastre, vine din aceeasi dragoste a lui Dumnezeu, care cunoaste cele inca nesavarsite de noi si calea cea mai sigura pe care ne putem mantui.
Crucea pe care un membru al familiei ne-o pune pe umeri, crucea bolilor cauzate de noi insine sau capatate in fel si chip, crucea saraciei si a oricaror lipsuri materiale etc sunt tot atatea cai de mantuire, fara de care multi dintre noi nu ne-am putea mantui. Aceeasi iubire necuprinsa a lui Dumnezeu se manifesta in moduri dintre cele mai diferite. Pe unul il cruta de suferinta, iar pe altul il biciuieste, insa pe toti ii iubeste, ii iarta si ii primeste inapoi cu aceeasi iubire statornica de Parinte.
Rugaciunile care nu ne sunt ascultate fac parte din crucea personala de mantuire. Deci, suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, in mod paradoxal, trebuie sa ne bucure, caci este garantia faptului ca El vrea ca noi sa ne mantuim si sa petrecem vesnic in odihna Lui.
Acceptarea si imbratisarea unei suferinte, inainte sau dupa rugaciunea de a scapa de ea, este singura cale de a ne purta demn crucea personala de mantuire. Mantuitorul Iisus Hristos, cu putin mai inainte de a fi prins, judecat si rastignit, s-a rugat Tatalui, zicand: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39).
Iubind suferinta din viata noastra, Il iubim pe Dumnezeu, care ne poarta de grija intr-un mod tainic si greu de patruns cu mintea noastra. Cartind impotriva unei greutati, cartim, de fapt, impotriva iubirii cu care ne iubeste Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne invata: "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci, pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci, care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evrei 12, 5-7).
Rugaciunea neimplinita a Sfantul Apostol Pavel
Chiar si sfintii s-au rugat lui Dumnezeu pentru lucruri care nu au fost implinite. Spre exemplu, Sfantul Apostol Pavel, care suferea de o boala de ochi, s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca sa-l vindece, iar mai apoi a incetat, cunoscand ca boala aceea i-a fost data spre mantuire, iar nu spre pierdere.
El spune: "Pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup (o boala de ochi), un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l indeparteze de la mine; si mi-a zis: "Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune." Deci, foarte bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos. De aceea ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari pentru Hristos, caci, cand sunt slab, atunci sunt tare" (II Corinteni 12, 7-10).
Sfantului Siluan: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?!"
Sfantul Siluan Athonitul s-a aflat si el in situatia de a cere lui Dumnezeu o usurare a deselor dureri de cap, insa a renuntat in scurt timp, dandu-si seama ca, daca Dumnezeu, care de atatea ori l-a ascultat indata, nu ii implineste cererea, aceasta nu ii este spre folos.
"Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.
Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele."
Iata ca, de multi ani, bolesc de dureri de cap, greu de indurat, dar folositoare, pentru ca, prin boala, sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. Inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.
Dar, iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. Intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si, mancand, am inghitit un os de peste, care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si, cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange." Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nu intristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau."
Rugaciune de multumire pentru suferinta
"Doamne, iti multumesc pentru toate darurile Tale cele materiale, trupesti si sufletesti. Iti multumesc, Doamne, si pentru intristarile, durerile si lipsurile care au fost, care sunt si care vor mai fi. Al tau sunt, Doamne, si cu Tine vreau sa raman, in vecii vecilor. Amin"
Teodor Danalache
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...za-139680.html

[cristiboss56]

Cat priveste moastele sfintilor, Biserica si credinciosii au convingerea ca prin atingerea de ele si prin rugaciunile adresate sfantului langa moastele lui, adeseori se infaptuiesc vindecari si alte fapte minunate datorita legaturilor duhovnicesti care se stabilesc intre credinciosi si persoanele reprezentate in icoane sau ale caror moaste s-au pastrat, si in ultima analiza datorita lui Hristos, prin energiile necreate.

Un temei pentru cinstirea moastelor si al credintei in puterea ce iradiaza din ele ni-l da Sfanta Scriptura prin invierea unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei (IV Regi 13,21). Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi considerat trup sfintit, fiindca uneori lipsa de descompunere este rezultatul pacatului, si nu al virtutii. De aceea, la slujba inmormantarii se citeste rugaciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul sa se elibereze din legatura pacatului si sa se intoarca in pamantul din care a fost facut. Cu adevarat sfinte sunt moastele sfintilor care au fost canonizati ca atare de Biserica soborniceasca si care s-au dovedit ca facatoare de mi*nuni. Incoruptibilitatea sfintelor moaste nu este rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui Dumnezeu fata de cei care L-au preamarit prin viata lor sfanta si curata.

Puterea dumnezeiasca ce lucreaza prin trupurile Sfintilor dupa moartea lor e o continuare, dar si o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cat au fost in viata. Chiar umbra trupului lui Petru avea puterea sa vindece pe bolnavii peste care trecea (Fapte 5, 15). Unii bolnavi se vindecau prin simpla atingere de stergarele folosite de Sfantul Apostol Pavel (Fapte 19, 11).

Men*tinerea osemintelor lor in stare de incoruptibilitate este o arvuna a viitoarei incoruptibilitati a trupurilor dupa inviere si dupa deplina lor indumnezeire. Ele se mentin incoruptibile pentru ca in efe se mentine o putere dumnezeiasca din vremea cand trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba, mai mult, asupra lor se prelungeste starea de indumnezeire sporita a sufletelor lor din starea actuala. Aceasta se datoreaza faptului ca puterile sufletului si harul dumnezeiesc din el isi prelungesc lucrarea si in trup, infaptuind si in acesta o stare de sfintenie, cat timp sfantul traieste pe pamant, si un fel de stare de incoruptibilitate, dupa trecerea sufletului sfantului, prin moarte, la o stare mai accentuata de indumnezeire.

Mentinandu-se incoruptibile, osemintele Sfintilor arata ca sufletul lor si harul Sfantului Duh din ei raman mai departe intr-o legatura cu trupurile lor, asa cum arata si Sfantul Grigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roaga langa osemintele sfantului nu se adreseaza propriu zis acestor oseminte, ci persoanei sfantului. Cinstirea trece la persoana, ca si in cazul cinsti*rii icoanelor. Moastele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de dupa inviere. Cultul sfintelor moaste pastreaza vie in constiinta credinciosului ideea ca trupul n-a fost facut sa moara, ci sa invieze si sa se invesniceasca in Hristos.

Pr. Prof. Dumitru Popescu
http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ste-69169.html

[cristiboss56]

Ori de cate ori apare un subiect care are legatura cu Biserica, iti este dat sa vezi la diferite emisiuni TV persoane care se pronunta asupra a ceea ce este "religios corect", ignorand sau substituind vocile indreptatite sa vorbeasca in asemenea situatii. Nu mi-am dorit si nici nu-mi doresc ca la astfel de emisiuni sa participe numai vocile oficiale ale Bisericii, dar nici nu pot fi de acord cu confuzia pe care multe din persoanele invitate o raspandesc. Si prezinta confuzia drept adevar dintr-un motiv foarte simplu: nu participa la viata si tainele Bisericii. Daca ar participa, ar cunoaste si ar da marturie in cunostinta de cauza. Dar nu-si doresc acest lucru pentru ca vor doar sa ne descopere cat de "open minded"sunt.

Ar trebui sa ne doara acest lucru. Sa ne doara ca anumite persoane traiesc ca si cand Dumnezeu nu ar exista. Ca au ajuns sa considere ca sunt fericite fara Dumnezeu. Ca Il indeparteaza pe Dumnezeu din viata lor. Ca nu se mai bucura si cu Dumnezeu. Daca toate acestea nu ne dor, inseamna ca nici noi nu suntem partasi vietii din Biserica, pentru ca oricine a fost partas bucuriei cauta sa o impartaseasca cat mai multor persoane, le vrea pe toate fericite.

Pe de alta parte, ar trebui sa ne doara ca din ce in ce mai multe persoane iau de bun ceea ce li se prezinta la TV. Ca nu mai sunt capabile sa discearna intre bine si rau. Si acest lucru se intampla din cauza lipsei relatiei cu Dumnezeu. Aceasta lipsa ii face sa caute credinte care se schimba cu vremea. Iar noi nu facem mai nimic in acest sens, sau poate ii multumim lui Dumnezeu, asemeni fariseului, "ca nu suntem ca ceilalti oameni".

Asa cum lumea nu a dus niciodata lipsa de opinii cu privire la persoana Mantuitorului, fiind numit orice, tot asa si astazi sunt persoane care vad in Hristos orice doresc ele sa vada si mai putin sau deloc ce este cu adevarat El insusi.

Dar sa nu uitam ca atunci cand Mantuitorul a auzit de la ucenicii Sai ca unii cred ca El este Ioan Botezatorul, altii ca este Ilie, Ieremia sau unul dintre proroci, i-a intrebat pe acestia: "Dar voi cine ziceti ca sunt?" Si doresc sa subliniez ca aceasta intrebare este pusa intr-un fel sau altul fiecarei fiinte omenesti. Este cea mai importanta intrebare, pentru ca raspunsul va determina modul nostru de traire in viata vesnica. La aceasta intrebare Petru a raspuns: "Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu".

Ar trebui sa ne doara daca nu-L marturisim pe Hristos asemeni lui Petru, pentru ca vom avea parte de o suferinta vesnica.

Adrian Cocosila

* La multi ani adminului de Sfantul Adrian (26 august)
http://www.crestinortodox.ro/editori...ra-141692.html

[cristiboss56]

Impacarea este o conditie a vietii. Doar in masura in care suntem impacati cu Dumnezeu (implinirea poruncilor), cu aproapele nostru (lipsa oricarui conflict) si cu noi insine (curatia inimii si a gandurilor) putem spune ca traim cu adevarat si ca viata este bucurie neincetata. Rugaciunea, postul, impacarea cu aproapele si marturisirea pacatelor, in Taina Spovedaniei, sunt cele patru conditii pe care credinciosul este dator sa le implineasca in vederea impartasirii cu Trupul si Sangele Mantuitorului.
Cat de importanta este impartasirea cu Sfintele Taine ?
Mantuitorul Iisus Hristos ne spune: "Cel ce crede in Mine are viata vesnica. Eu sunt painea vietii. (...) Painea care se coboara din cer este aceea din care, daca mananca cineva, nu moare. Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci. Iar painea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu. (...)
Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Trupul este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el.
Precum M-a trimis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine. Aceasta este painea care s-a pogorat din cer, nu precum au mancat parintii vostri mana (in pustiu) si au murit. Cel ce mananca aceasta paine va trai in veac" (Ioan 6, 47-58).
Avertisment !
Dupa ce credinciosul primeste dezlegarea pacatelor, prin mana preotului duhovnic, in Taina Spovedaniei, el este dator a se ruga cu multa smerenie lui Dumnezeu, spre a-l invrednici de impartasirea cu "dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele, infricosatoarele lui Hristos Taine".
"Rugaciunile Inaintea Sfintei Impartasanii", care se citeste dupa marturisirea pacatelor, pana in Sfanta Liturghie, ne pun inainte urmatorul avertisment:
"Trupul Stapanului vrand sa-l primesti spre hrana,
Fii cu frica sa nu te arzi, ca foc este;
Sangele Lui vrand sa-L bei spre impartasire,
Mergi si cu cei ce te-au mahnit te impaca,
Si, asa, indrazneste de ia hrana sfanta!"
Indemnul acesta l-am numit avertisment pentru a intelege mai usor caracterul obligatoriu al curatiei inimii in vederea impartasirii cu Sfintele lui Hristos Taine. Desi toti suntem nevrednici de acest mare Dar al lui Dumnezeu, ne invrednicim de el in masura in care ne pocaim pentru pacatele noastre si ne apropiem de El cu smerenie.
Acela care se impartaseste fara a-si cerceta cu sinceritate sufletul sau si fara a-si curati vicleniile inimii "osanda isi mananca si bea", precum si boala si moarte, precum spune Sfantul Apostol Pavel:
"Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de trupul si sangele Domnului. Sa se cerceteze (rugaciune, post, spovedanie, pocainta) insa omul pe sine si asa sa manance din Paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit" (I Corinteni 11, 27-30).
Impacarea cu cei care ne-au suparat !
In cuvantul de mai sus, pe care l-am numit "avertisment", ni se spune: "Mergi si cu cei ce te-au mahnit te impaca!" De cautam spre el cu atentie, vedem ca acest cuvant ne indeamna sa ne impacam si cu cei care sunt suparati pe noi, desi noi nu le-am gresit cu nimic. Nu avem voie, deci, sa ne apropiem de Sfintele Taine fara a incerca macar sa ne impacam cu toti aceia care ne-au suparat sau ne-au nedreptatit !
Este atat de evidenta datoria pe care o avem de a ne impaca cu toti cei carora le-am gresit, cerandu-le iertare din inima, incat aceasta nici nu mai este inclusa in "avertismentul" vizat. Cand suntem vinovati, insasi constiinta noastra ne indeamna tainic spre a ne cere iertare si a cauta sa aducem mangaiere acolo unde am adus intristare, suparare sau durere.
Cand nu suntem vinovati, insa, dreptatea nu ne indeamna sa ne cerem iertare, nici sa cautam impacarea. Simtim ca cei care ne-au gresit noua sunt datori sa vina la noi, sa ne ceara iertare si sa ne aseze pe noi in postura (bazata pe mandrie) de a le oferi iertarea. Aceasta dreptate nu este insa pe placul lui Dumnezeu, precum si zice: "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor" (Matei 5, 20). Se cuvine, deci, sa facem mai mult decat ni se pare a fi de ajuns.
Deci, chiar si atunci cand altii ne gresesc noua, iar noi suntem nevinovati, suntem datori a cauta sa ne impacam cu ei. Daca ei isi dau seama de greseala lor, dar le e rusine sa-si recunoasca vina, atunci se vor bucura cand ne vor afla pe noi cautandu-i. Mai mult, daca ei ne socotesc pe noi vinovati, ceea ce inseamna ca in veci nu vor veni sa caute impacarea cu noi, cu atat mai mult vom dobandi har inaintea lui Dumnezeu, vazandu-ne cum cautam sa-l castigam pe aproapele.
Cand ne aratam indiferenti fata de lucrurile pe care aproapele nostru ni le-ar putea reprosa, pe drept sau pe nedrept, suntem vinovati inaintea lui Dumnezeu. Iisus a spus: "Daca iti vei aduce darul tau la Altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea Altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24).
In rugaciunea domneasca ne rugam astfel: "Iarta-ne noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Cei numiti "gresitii nostri" sunt cei care ne gresesc noua, care ne supara, ne batjocoresc, ne nedreptatesc si chiar ne urasc. Cu alte cuvinte, zilnic ii cerem lui Dumnezeu sa ne ierte in acelasi mod si in aceeasi masura in care noi ii iertam pe cei care "ne fac viata grea"! Oare ne dam seama cu adevarat ca, atunci cand nu-l iertam din inima pe cel care ne-a facut sa suferim, noi, de fapt, il impiedicam pe Dumnezeu sa ne ierte?!
Pentru aceasta, mai inainte de a primi Trupul si Sangele Mantuitorului - care, pe Cruce fiind pironit, se ruga Tatalui pentru iertarea celor care L-au osandit la rastignire si pentru cei care L-au batut fara mila - se cuvine sa cautam in mod sincer impacarea cu cei care "ne-au mahnit", adica cu aceia care ne-au gresit noua. Daca unul nu primeste pocainta si dragostea noastra, ne mai ramane doar datoria de a ne ruga pentru acela din inima, ca Domnul sa-l ierte, iar pe noi sa ne miluiasca.
Sa nu zica nimeni: Nu pot ierta !
Neputinta de ierta este gresit numita "neputinta", caci fiecare om poate ierta cu adevarat daca isi doreste cu toata inima acest lucru. Din pacate, insa, omul spune ca vrea sa ierta, desi, in adancul sufletului sau, cel mai adesea in mod inconstient, el nu vrea sa ierte. Desi sunt epuizante, tinerea de minte a raului si pizmuirea dau celui care nu iarta un sentiment de putere si de superioritate. Doar atat poate oferi diavolul, un sentiment parelnic de putere. Vai celor care se mint pe ei insisi, zicand: "Vreau sa iert, dar nu pot!"
Daca pe noi insine si chiar pe oameni ii putem pacali, pe Dumnezeu, insa, din fericire, nu putem sa-L pacalim! Pentru aceasta trebuie "sa se cerceteze (rugaciune, post, spovedanie, pocainta) omul pe sine si asa sa manance din Paine si sa bea din pahar" (I Corinteni 11, 28). De vazut si: "Nu il urasc, nu am nimic cu el!" / "Nu vreau sa pot!" / "Iertarea ne vindeca" / "Sa lucram cu mintea ceea ce nu putem lucra cu inima!"
Inca si mai mult de atat ne cere Dumnezeu !
Mantuitorul Iisus Hristos ne spune: "Nu va impotriviti celui rau; iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt. Celui ce voieste sa se judece cu tine si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa, iar de te va sili cineva sa mergi o mila, mergi cu el doua" (Matei 5, 39-41).
Si inca: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 44-48).
Sa cerem iertare din inima celor care ne gresesc noua !
Sa ne bucuram ca putem ierta si noi cate ceva pentru Dumnezeu !
Sa multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat puterea de a hotara cum sa ne ierte !
"Iarta-ne noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri!"
Teodor Danalache:
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...at-141817.html

[cristiboss56]

Cand si cand presa relateaza despre fapte nevrednice ale unor preoti. Apoi, prin generalizare, multi imi arunca tot felul de acuze si invective. Situatia impune deci oferirea unui raspuns, motivat doar de faptul ca tacerea poate genera interpretari eronate. Asadar, de ce pacatuiesc preotii?

Mai intai, trebuie inteles ca preotii, asemenea tuturor oamenilor, nu pacatuiesc de ieri, de azi. Luptele preotilor cu ispitele au fost si vor fi permanent in istoria Bisericii. Doar ca acum tehnologia si multitudinea mijloacelor de presa fac aceste caderi mai vizibile. Poate prea vizibile, in opozitie cu preotii vrednici, daca ar fi sa analizam valorile scolii de jurnalism comercial, care spun ca stire nu este un fapt normal, firesc (un preot isi face datoria) ci un fapt care devine eveniment, dincolo de firesc (un preot pacatuieste). Dar, in democratie, publicatiile au tot dreptul sa isi aleaga orientarea editoriala. Mi-as dori insa, similar, sa isi asume si responsabilitatea pentru crearea unor modele sociale. Dar deja asta este alta discutie si nu schimba datele problemei: caderea in greseala a clerului.

Eu am aflat raspunsul la aceasta intrebare dupa ce am citit o lucrare fundamentala: Tratatul despre Preotie al Sf. Ioan Gura de Aur, unul din cei mai straluciti teologi ai Bisericii, care a fugit cat a putut de Taina Preotiei, dar pentru alesele calitati a trebuit sa se supuna dorintei celor din jur. Tot din cauza calitatilor sale a fost si obiectul unor prigoane din partea celor ce se simteau vizati de pozitiile sale ferme. Asadar, sa lecturam, fie si fragmentar, amplul tratat (190 pagini), scris pe la anii 370-380, pentru a obtine niste raspunsuri.

Despre cinstea preotiei

Preotia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos.

Slujirea preotiei are nevoie de un suflet mare si minunat.

Preotii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu.

Mari sunt puterea si cinstea preotilor. Au si stapanitorii pamantului puterea de a lega; dar leaga numai trupurile. Puterea de a lega a preotilor insa leaga sufle¬tele si strabate cerurile; Dumnezeu intareste sus in ce¬ruri cele facute de preoti jos pe pamant; Stapanul intareste hotararea data de robi.

Preotii sunt aceia carora li s-a incredintat zamislirea noastra cea duhovniceasca; ei sunt aceia carora li s-a dat sa ne nasca prin botez. Daca cei carora li s-a incredintat conducerea statelor au dus la pieire si statele ce li s-au incredintat spre conducere si s-au pierdut si pe ei, daca n-au fost oameni priceputi si cu mintea foarte ascutita, cata pricepere si cata putere, si personala, si de sus, crezi oare ca trebuie sa aiba, ca sa nu greseasca, cel care a fost invrednicit sa impodobeasca pe Mireasa lui Hristos?

Despre fuga dupa preotie

Multe pacate savarseste un om care se face preot, daca nu-i foarte destoinic, sa nu-i fi fost sufletul cuprins de dorinta de a dobandi aceasta inalta dregatorie. Daca a dorit cu infocare aceasta dregatorie, apoi, atunci cand a dobandit-o, isi aprinde mai tare flacara; si, robit cu totul de dorinta, indura fel de fel de necazuri, numai si numai ca sa nu o piarda: linguseste, sufera umilinte si injosiri, cheltuieste bani, bani grei. Unii, luptandu-se pentru aceasta inalta dregatorie, au umplut Biserica de crime si au lasat orasele pustii.

Nu spun ca-i cumplit lucru sa doresti aceasta cinste; ci-i cumplit lucru sa o doresti ca sa ajungi stapan si puternic. Aceasta dorinta, socot eu, trebuie izgonita din suflet cu toata sarguinta. De la inceput sa n-o lasi sa ti se cuibareasca in suflet, ca sa poti lucra in toata libertatea.
Continuare :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ii-142016.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/credinta/depresia-cuvinte-nadejde-celor-fara-nadejde-142226.html :In I Tesaloniceni 5:16-18, citim: "Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi." Insa ce se intampla atunci cand nu suntem bucurosi, nu suntem capabili sa ne veselim si cand faptul de a ne ruga ni se pare dificil? Ce se intampla atunci cand, intr-adevar, totul arata intunecat, ne indoim de mila lui Dumnezeu, si vrem sa ne ascundem de rusine? Cu alte cuvinte, ce se intampla atunci cand, din punct de vedere clinic, suferim de depresie? Ne mai putem numi fiii sau fiicele lui Dumnezeu?

Sufera impreuna cu noi

Hristos cunoaste depresia si este alaturi de noi in suferinta. El ne-a adus la existenta si cunoaste fiecare fir de par al nostru, ca si fiecare gand care ne trece prin minte. "Domnul cerceteaza toate inimile si patrunde toate inchipuirile si toate gandurile. " (1Cronici 28:9). El priveste cu mila gandurile noastre negative, reflectiile noastre, limbajul nostru care tot pe noi ne vatama, si chiar si ura de sine.

Ne daruieste pace

Dumnezeu cunoaste grijile noastre. In Filipeni 4:6-7 se spune, "Nu va impovarati cu nici o grija. Ci intru toate, prin inchinaciune si prin ruga cu multumire, cererile voastre sa fie aratate lui Dumnezeu. Si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa pazeasca inimile voastre si cugetele voastre, intru Hristos Iisus". Pacea este dincolo de intelegerea noastra. Nu trebuie sa aiba un sens anume. Nu exista un calcul rigid pentru cine merita pacea si de ce.

Siguranta in Hristos

Respectul de sine nu este niciodata legat de situatia ta, ci isi afla temeiul in Hristos. Cand luam in calcul respectul de sine, cand ne minunam de ce ne-a creat Dumnezeu, si Il invinuim pentru suferinta noastra, Hristos este prezent acolo cu Crucea Sa, purtand toata suferinta noastra si oferindu-ne lumina, mila si iubire. Ne ofera o pace neconditionata, nu numai cand credem in puterea Sa, ci si in momentele de indoiala, cand ne indoim de prezenta Sa in vietile noastre. "Pace va las voua, pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu. Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se infricoseze... (Ioan 14: 27)".

Nadejde pentru cel istovit

Am fost cuprinsa de frica si m-am lasat in voia lui Dumnezeu in dimineata examenului meu psihiatric de la Clinica Johns Hopkins Mood. Am lucrat atat de greu, atat cat ii este posibil unui om pentru a simti binele din nou. Trecusem deja pe la sapte psihiatri diferiti, am incercat 23 de combinatii diferite de medicamente, si am experimentat orice tratament alternativ. Oricum, inca doream, din pacate, sa mor. Alergam in chip periculos pe panta descendenta a nadejdii. Pe drumul catre locul de intalnire, eu si sotul meu am trecut pe la secretariat si prin cladirea administrativa. Acolo, pe coridor, se afla o statuie din marmura a lui Iisus. La baza sa se putea citi: "Veniti la mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna."

El este intotdeauna impreuna cu noi

Am lacrimat citind aceste cuvinte. Am stiut ca Dumnezeu nu ma parasise, asa cum nu l-a parasit pe Hristos pe cruce. Am stiut atunci, asa cum stiu si acum, ca Hristos este cu fiecare dintre noi care sufera de aceasta boala nevazuta. El cunoaste ca atunci cand cerem sa murim, acesta este un plans disperat, plin de durere, dupa ajutor, si ca avem nevoie, inca o data, sa primim nadejde, dragoste si compasiune. El a luat asupra Sa suferintele noastre pe Cruce. In Evanghelia dupa Matei 19: 26 ni se spune, " Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta". El este acolo tinand flacara sperantei. Nu trebuie sa intelegem de ce ingaduie ca noi sa suferim. Nici nu tebuie sa petrecem un timp anume din zi in rugaciune, pentru a fi eliberati de suferinta. El este pur si simplu acolo, oferind lumina in intuneric si dragoste in momentele de disperare.

"Fii tare si curajos, sa nu te temi, nici sa te spaimantezi, caci Domnul Dumnezeul tau este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge "(Iosua 1:9)

Therese Borchard

Traducere de Radu Alexandru:
http://www.crestinortodox.ro/credint...de-142226.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/editori...lor-97519.html

[cristiboss56]

Postul Craciunului este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Din randuielile bisericesti aflam ca se lasa sec in seara zilei de 14 noiembrie, insa, cand aceasta data cade miercurea, se lasa sec cu o zi mai inainte. Acest post se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, ne amintim de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel, crestinii postind 40 de zile, se invrednicesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.
Dezlegari in Postul Craciunului
Dupa randuiala din pravile, in timpul Postului Craciunului, miercurea si vinerea nu mancam cu untdelemn si nu bem vin. In aceste doua zile postim pana la ora 3-4 p.m., cand manacam hrana uscata sau legume fierte. Daca se intampla sa cada miercuri si vineri un sfant care sa aiba Doxologie mare, dezlegam numai la untdelemn si la vin si mancam o singura data in zi. Daca s-ar intampla miercuri sau vineri sa cada un sfant care are Priveghere, dezlegam la untdelemn, la vin si la peste. Si daca se va intampla pomenirea sfantului al caruia este hramul Bisericii, miercuri sau vineri, de asemeni mancam peste.
Marti si joi nu mancam peste ci numai untdelemn si vin. Daca se intampla sa cada un sfant marti sau joi, care sa aiba Doxologie mare, atunci mancam peste.
In Postul Craciunului avem dezlegare la peste sambata si duminica
Biserica a randuit ca in fiecare sambata si duminica cuprinse intre 21 noiembrie (Intrarea Maicii Domnului in Biserica) si 20 decembrie (pomenirea Sfantului Ignatie Teoforul), sa avem dezlegare la peste.
Postul Craciunului in tipicul Sfantului Sava
In tipicul Sfantului Sava intalnim urmatoarele precizari: "Deci suntem datori in aceste 40 de zile sa pazim in fiecare saptamana, trei zile postindu-le fara untdelemn si vin: luni, miercuri si vineri. Iar daca se va intampla vreun sfant mare in aceste zile intru pomenirea lui dezlegam si facem praznic pentru dragostea sfantului. Adica in ziua a 16-a, a 23-a si a 30-a ale lunii noiembrie. Si in zilele 4, 5, 6, 9, 17 si 20 ale lunii decembrie. Daca aceste zile se vor intampla marti sau joi atunci mancam peste iar daca va fi luni, miercuri sau vineri dezlegam numai la untdelemn si vin, iar peste nu mancam in afara de faptul daca se va intampla sa fie hramul Bisericii. Deci daca se va intampla hramul vreunui sfant dintre acestia in manastire atunci dezlegam la peste si la vin in orice zi ar cadea. Iar unele Tipice de la ziua a 9-a a lunii Decembrie poruncesc sa postim si la peste, sa nu mai facem nici un fel de dezlegari, in afara de sambata si duminica si de va fi hramul vreunui sfant (cand se dezleaga)."
Randuieli liturgice specifice in Postul Craciunului
In timpul Postului Nasterii Domnului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.
Adrian Cocosila

:http://www.crestinortodox.ro/post/po...lui-68386.html

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/editori...ia-139808.html


Sunt persoane care au tot ce le trebuie si cu toate acestea sunt lipsite de bucurie. Pentru ca nu au bucurie, aceste persoane se plictisesc sau ajung chiar la sinucidere.

In Sfanta Scriptura intalnim de nenumarate ori indemnul de a ne bucura. Si pare un non sens sa vorbim de bucurie in conditiile in care suntem cuprinsi de suferinte, boli, necazuri etc. Dar gresim daca vom ramane la acest mod de gandire. Sa nu ne imaginam ca cei care sunt oameni ai bucuriei nu ar avea motive de intristare precum au ceilalti oameni. Sa nu credem ca acestia sunt lipsiti de probleme. Dar bucuria nu sta in lipsa problemelor din aceasta viata, ci in atitudinea pe care o avem fata de ele. Si chiar daca n-am avea nicio problema , nu avem bucurie decat atunci cand traim o viata care sa fie spre slava lui Dumnezeu.

Nu trebuie sa fim invidiosi pe cei care sunt bucurosi in viata. Pentru ca Dumnezeu doreste ca tot neamul omenesc sa fie cuprins de bucurie, e bine sa stim ca avem tot ce ne trebuie pentru bucurie. Daca ne intrebam de ce multi semeni nu cunosc bucuria? Le putem raspunde cu pilda talantilor. In acea pilda, numai cei care au inmultit darurile primite s-au impartasit de cuvintele: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau" (Matei 25,21).

Nimeni nu trebuie sa creada ca este indreptatit sa-L certe pe Dumnezeu pentru lipsa bucuriei sale. A sta cu mainile in san, a nu lucra la inmultirea darurilor primite, sunt acte prin care pierdem bucuria. Indiferent de necazurile care vin asupra omului, e bine de stiut ca ele nu sunt ingaduite de Dumnezeu intr-o masura atat de mare incat sa-l faca incapabil pe om sa mai lucreze la inmultirea darurilor. Dimpotriva, Dumnezeu ingaduie prezenta lor ca prin ele sa ne ridice spre lucrare si implicit spre bucurie.

Lucrarea noastra de inmultire a darurilor nu trebuie facuta neaparat pentru bucurie. Bucuria vine de la sine atunci cand omul inmulteste darurile primite. Astfel, trebuie sa cautam mai intai lucrarea. Si celor lucratori, Dumnezeu le daruieste bucuria. Iar lucrarea nu trebuie savarsita doar duminica. Inmultirea darurilor trebuie sa fie o stradanie de toate zilele, toata viata.

Starea fireasca a omului credincios este bucuria. Daca sunteti tristi sau deprimati, sunteti inca sub domnia pacatului, caci acesta aduce intristarea si deznadejdea in noi. Il iubesc mult pe Sfantul Serafim de Sarov pentru ca a inteles ca prima datorie a unui crestin este sa fie un om al bucuriei. Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa-i intampinam pe semeni precum o facea Sfantul Serafim de Sarov - tuturor celor care ii ieseau in cale sau veneau la el nu le spunea "frate", "domnule" etc, ci numai "bucuria mea".

Adrian Cocosila