Tratarea va pomeni următoarele obiecte şi ritualuri: clopot, spălare, haine curate, lumânări, stâlpi, cântări, Apostol, Evanghelie, molitfe, veşnica pomenire, colivă (colaci), pom, ţărână, cruce, mormânt, flori (coroane).

- clopotul vesteşte comunităţii parohiale trecerea în veşnicie a unui enoriaş. Dangătul lui ne aduce aminte tuturor că suntem muritori, ne strecoară o anumită înduioşare în suflet, simţim că suntem în comuniune cu cel plecat. Ca simbol liturgic, clopotul anticipează trâmbiţa cu care îngerul Domnului va vesti sfârşitul lumii şi ridicarea din morminte pentru înfricoşâtoarea Judecată;

- spălarea mortului aminteşte de curăţia primită la Taina Botezului, prin care răposatul a devenit fiu al Bisericii, dar şi curăţirea de tot ce a fost rău şi necurat în lumea aceasta;

- îmbrăcarea cu haine curate anticipează veşmântul cel nou al nestrică-ciunii din ziua învierii de Apoi;

- lumânările (lumina lor) simbolizează lumina învăţăturii lui Hristos şi pe El însuşi („Eu sunt Lumina lumii! - Ioan 8, 12). în acelaşi timp, simbolizează jertfelnicia: ca să dea lumină, lumânarea se topeşte („jertfeşte") puţin câte puţin, presupunându-se, astfel, că viaţa celui decedat a fost una jertfelnică, după modelul lui Hristos;

- stâlpii care se citesc la capul mortului sunt, practic, pericope evanghelice care vorbesc despre înviere şi viaţă veşnică. Aceste citiri aduc aminte faptul că Evangheliile au fost (trebuia să fi fost) „stâlpii", susţinătorii puternici ai vieţii lui pământeşti;

- cântările slujbei (ectenii, binecuvântări, canonul, fericirile etc.) reprezintă cereri pentru odihna celui răposat, mărturisirea vremelniciei vieţii de aici, dar şi a/Credinţei în înviere şi viaţa veşnică;

- Apostolul şi Evanghelia vorbesc despre învierea morţilor în care avem şi noi nădejde şi pe care o mărturisim implicit ascultând cu evlavie citirea lor;

- Molitfele (3 rugăciuni) au menirea de a cere de la Dumnezeu dezlegare de orice blestem şi afurisanie, iertare pentru tot păcatul sufletesc şi trupesc şi odihnă sufletului împreună cu drepţii, iar trupului revenire la firea (pământul) din care a fost zidit;

- veşnică (nu veşnica!) pomenire semnifică, pe de o parte, neuitare din partea urmaşilor, rudeniilor, cunoscuţilor etc, pe de alta, nădejdea de a fi mereu în pomenirea lui Dumnezeu;

- coliva (colacul) îşi are simbolismul în materia din care se face: bobul de grâu - simbol al învierii. Coliva închipuie însuşi trupul mortului, deoarece grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificaţia cea mai adâncă a colivei este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se face pomenirea: precum boabele de grâu sunt strânse întreolaltă în coliva (colacul) ce se ridică la „veşnică pomenire", tot aşa sufletele celor vii sunt în comuniune cu cel pomenit, iar când este clătinată lin înseamnă clătinarea pământului la învierea Mântuitorului. Credincioşii toţi, familia, rudenii, prieteni, cunoscuţi ş.a., ţin de colivă (colac) şi, dacă nu ajung, se ţin lanţ, legaţi unul de celălalt, ca semn al legăturii de iubire neîntreruptă cu cel adormit;

- pom (pomi). In anumite zone ale ţării (Bucovina, Transilvania etc), atât la prohod, cât şi la pomenile ulterioare, se împodobesc câţiva „pomi" (ramuri de prun) cu fructe şi dulciuri... Simbolismul pomului este greu de „tradus" cu exactitate. Preotul acad. Simion Florea Marian, în lucrarea monumentală înmormântarea la români (1892), dedică 15 pagini acestui „obiect" cultic, coroborând tradiţii şi opinii, în urma cărora concluzionează: simbolizează pomul vieţii din Raiul protoparinţilor noştri, iar ca perspectivă, fiumuseţile, darurile şi bunătăţile („dulciurile") din sălaşurilor cereşti, care îl aşteaptă pe cel răposat;

- ţărâna pe care preotul o aruncă peste sicriu, în groapă, rostind: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi cei ce locuiesc într-însa!" (Psalmii 22,1) şi „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!" (Facerea 3, 19)89, confirmă rânduiala înhumării (nu a incinerării!), dar şi faptul că, chiar în pământ fiind, trupul mortului rămâne în puterea şi sub ocrotirea lui Dumnezeu;

- Crucea care va străjui mormântul este semnul că răposatul aparţine creştinismului şi că, atât în viaţă, cât şi adormit, el se află sub ocrotirea lui Hristos Cel Răstignit şi înviat. La început, ea va fi simplă, apoi, în decursul a cel târziu un an de zile, familia va aşeza o cruce sau o troiţă care să reziste în timp;

- mormântul este un spaţiu liturgic, iar pentru urmaşi loc sacru şi unic de pelerinaj şi comuniune;

- florile (coroanele) de la înmormântare şi de pe mormânt reprezintă semne ale dragostei şi neuitării faţă de cel plecat.

IV. Recapitulăm (sintetizăm) acum realităţile ce ne conduc gândul la binefacerile morţii: odată cu încetarea vieţii pământeşti, în jurul celui „mort" are loc o solidaritate (comuniune) extraordinară a celor vii, dar se desfăşoară şi o suită de slujbe şi rugăciuni de mare frumuseţe şi semnificaţie liturgică şi teologica

V. Asociem moartea si înmormântarea cu... naşterea si botezul: prin moarte noi experiem naşterea spre o nouă viaţă („o închidere ce se deschide" - spune C. Noica), iar slujba prohodului descrie liturgic moartea şi îngroparea împreună cu Hristos, în credinţa şi nădejdea învierii cu El, exact ceea ce simbolizează botezul în cristelniţă. Mormântul devine, astfel, o nouă „cristelniţă".

VI. Generalizând toate cele de mai sus, socotim util să reproducem aici câteva definiţii ale morţii, mai mult decât „interesante": Un câştig (Sfântul Apostol Pavel, Filipeni 1,21), Binefacere (Sfântul Vasile cel Mare); Hotarul tuturor relelor (Sfântul Maxim Mărturisitorul); Singura certitudine (Bartolomeu Anania); Savoarea existenţei (Emil Cioran); Trecerea de la timp la eternitate (W. Pen); închidere care se deschide (Constantin Noica); Cea mai mare ispăşire (Balzac); Sfârşitul acelei taine mari, viaţa (Nicolae Iorga). Iar la frecventa nedumerire „de ce unii mor tineri, alţii în vârstă?" Părinţii Bisericii învaţă că fiecare rrioare atunci când clipa îi este prielnică pentru mântuire, potrivit atotştiinţei lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată, bunăoară, că Dumnezeu îi dă omului să trăiască atâta cât îi trebuie să străbată calea până la El. Aşa se poate înţelege, astfel, de ce unii mor dintr-un lucru de nimic, în timp ce alţii, suferind de boli grave şi trecând prin mari primejdii, scapă totuşi cu viaţă...

VII. Aplicarea practică a învăţăturilor creştine despre moarte şi înmormântare ne ajută să gândim, astfel, că sfârşitul vieţii de aici este o mare binefacere, din multe puncte de vedere. în rugăciunea de dezlegare de la slujba prohodului, auzim: „Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, ai poruncit amestecului..." Murind, nu mai facem păcate şi nici rău nimănui. Dar nici alţii nouă! Şi nici nu le mai suntem prilej şi sminteala de a face rău! Moartea curmă suferinţele bolilor si ale bătrâneţii, odată cu toate necazurile. înlătu ră ura şi invidia celor care nu ne iubesc. Mai mult, după ce murim, unii dintre ei încep să vadă şi anumite lucruri bune pe care le-am săvârşit, cu ajutorul Domnului. Dispar, ca prin minune, ura, invidia, resentimentele, făcând loc dragostei, respectului şi, adesea, recunoştinţei. Nu în ultimul rând, moartea se face prag pentru fericita întâlnire cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu cei dragi ai noştri, plecaţi mai înainte, de care, uneori, ne e atât de dor!

A nu se înţelege, acum, caprin cele de mai sus facem apologia morţii! Nici vorbă, deoarece trebuie să preţuim viaţa (dar de la Dumnezeu!) şi să ne îngrijim de sănătatea noastră! In acelaşi timp, să nu vedem, totuşi, moartea ca pe o fatalitate, ci ca pe un prag firesc şi, de ce nu?, fericit. Dacă pentru atei moartea este o dramă, un eşec, o tragedie etc, pentru cel credincios ea este o şansă, un câştig, o binefacere. Cum e şi viaţa însăşi. Să pomenim şi o vorbă a lui Petre Ţuţea: „Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii!" Aşadar, să luăm exemplu de la sfinţi. De aceea, e bine ca fiecare dintre noi să poată spune, odată cu Sfântul Apostol Pavel: „Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei..." (Filipeni 1, 23-25).

Pr. prof. dr. Vasile Gordon

Cateheze pastorale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cateheze pastorale"

Surse bibliografice:
Pr. prof. E. Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980; Fr. acad. S.Fl. Marian, înmormântarea la români, Suceava, 1892; ed. a Ii-a, Bucureşti, 2000;
Pr. prof. C. Galeriu, „Cuvânt pentru rânduielile cele de pe urmă, de la săvârşirea credinciosului din această viaţă", în îndrumătorul bisericesc, Buzău, 1984;
Jean-Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006;
Idem, Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace..., Ed. Basilica, Bucureşti, 2012;
Pr. prof. V. Gordon, „Rugăciunile pentru cei adormiţi; expunere catehetică", în Glasul Bisericii, nr. 1/1984;
www.crestinortodox.ro/credinta/petre-tutea-ateiis-au-nascutdegeaba.

89 In faţa morţii, toţi oamenii sunt egali: bogaţii şi săracii, împăraţii şi sclavii, drepţii şi păcătoşii. Acest fapt este exprimat admirabil de „Ceremonia funerară a dinastiei Habsburg": hi fruntea cortegiului, maestrul de ceremonii bate la uşa mănăstirii capucinilor din Viena. Portarul îl întreabă: „Cine eşti?" Maestrul de ceremonii răspunde: „Eu, (de pildă, Franz), împăratul Austriei, regele apostolic al Ungariei, regele Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Hirtei..."şi alte nenumărate titluri. Portarul refuză să deschidă poarta declarând: „Nu te cunosc!" Maestrul de ceremonii bate din nou la uşă, iar portarul îl întreabă: „Cine eşti?" Răspunsul este „Sunt (...), majestatea sa împăratul şi regele." Portarul, fără să deschidă poarta, repetă: „Nu te cunosc!" Maestrul de ceremonii bate la uşă pentru a treia oară, iar portarul îl întreabă: „Cine eşti?" De data asta maestrul de ceremonii răspunde: „Sunt (...) un biet muritor, plin de păcate". Portarul, deschizând poarta, spune: „Intră!" (Apud prof. Toma Pavel/http: //www. contributors.ro/global-europa/un-giuvaer-istoric-si-psihologic-profesorul-toma-pavel-despre-moartea-lui-stalin).
 

• Slujba inmormantarii
  Publicat in : Viata liturgica
• Teologia imnelor din slujba inmormantarii
  Publicat in : Viata liturgica
• Copiii nebotezati au parte de slujba inmormantarii?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: