CU PĂRINTELE CIPRIAN NEGREANU DESPRE PĂRINTELE ARSENIE
Părinte Ciprian, aţi avut o experienţă legată de Părintele Arsenie Boca, pe care nu l-aţi cunoscut în viaţă fiind.
Nu l-am cunoscut în viaţă, dar altfel simt că l-am cunoscut, şi încă foarte bine... Eu sunt unul dintre acei oameni despre care dânsul zicea că „după ce o să piară asta" - şi îşi arăta cortul de piele - „voi ajuta pe mai mulţi". Eu sunt unul dintre cei ajutaţi „după aceea".
Aţi auzit ceva despre dânsul înainte?
Nu am ştiu absolut nimic. Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II şi mă „ameninţa" pe mine, student la Filozofie pe atunci, cu un Părinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe mine nu mă interesau aceste lucruri, eram total împotrivă, mi se păreau nişte exagerări imense. Ce mai, pentru mine erau autosugestionări, isterie în masă etc.
Ce vârstă aveaţi?
20 de ani. Căutam cu ardoare un scop în viaţă, şi mi se păruse că acesta poate fi filozofia. Atunci gândeam aşa: omul se naşte fără să şi-o dorească, însă apoi trebuie să-şi dea seama cât mai repede că trebuie să se sinucidă; viaţa e o suferinţă fără margini - spirituală şi trupească. Singura realitate clară era sinuciderea, ca un act total de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumnezeu era un tiran care ne-a aruncat în lumea asta imperfectă.
Deci nu eraţi ateu...
Nu. Sunt fiu de preot. Totdeauna am ştiut că există Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu mă interesa. Voiam să-i stau împotrivă cu orice preţ. In timp, aceste trăiri mi se adânceau. Toţi autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc.) care pledau cumva pentru sinucidere - sufletească sau trupească - îmi erau dragi.
V-aţi gândit vreodată să vă puneţi capăt zilelor?
Era filozofia vieţii mele! Ajunsesem să îi conving şi pe alţii de asta. Şi, culmea, nu aveau argumente împotrivă! Cine nu-L avea pe Dumnezeu ca argument absolut îmi devenea „victimă" sigură. Ani de zile am ştiut şi de ce copac urmează să mă spânzur. Nu ştiu dacă cei ce citesc acum nu se vor sminti, dar asta era atunci. Dar, vedeţi, făceam toate astea foarte greu. Noaptea adormeam cu ele în minte, dimineaţa trebuia să o iau de la capăt, să reconstruiesc totul în minte. După somn, îmi trebuia un nou început. Atunci mi-am propus să nu mai dorm, ca să nu o mai iau de la capăt. Dormeam doar o oră-două pe noapte, şi asta ani de zile. Va daţi seama în ce stare fizică şi psihică eram...
Cum aţi ieşit din acest groaznic impas?
Tatăl meu încerca să mă trimită la spovedanie, dar nu mă duceam. Intr-o seară, fratele meu a înţeles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv faţă de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis: „Dacă te dai aşa de mare, du-te la mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop şi vei vedea ce se întâmplă cu tine!". L-am sfidat şi i-am zis: „Fii serios, mă duc oriunde cu convingerile mele!". Am şi plecat în noaptea aceea spre Prislop; am călătorit toată noaptea, am schimbat trenuri şi autobuze, după care am mai urcat şi cei 3 km până la mânăstire. Acolo sus, lume multă (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 8 mai). Ei bine, de la mănăstire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu „ucenicul" meu (ajuns acum şi el preot), căruia i-am spus: „Hai şi noi!". Am ajuns sus, unde atunci erau mult mai puţine morminte. Mormântul Părintelui Arsenie nu avea brazi în jur, ca acum. De fapt, eu am văzut un buluc de oameni care stăteau în jurul a ceva... Ne-am pus şi noi sub mesteacănul care este acolo şi azi, să ne tragem sunetul. Stând aşa, pe iarbă, am simţit cum încep să-mi curgă lacrimile. Vă spun: din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15 ani; plânsul era o cădere de neînchipuit, o recunoaştere a neputinţei tale. M-am speriat şi am sărit în picioare: „Ce-i cu mine?!" In tot acest timp, gândurile rele îmi dădeau târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lângă mine: plângea şi el! Dacă era o chestie de autosugestie, doar unul din noi păţea asta; dar aşa, amândoi?! In clipa aceea, stând în picioare - Doamne, nu voi uita clipa aceea toată viaţa mea! -, a coborât o linişte incredibilă peste mine. Era ca o umbrelă care mă ferea de ploaia neîncetată a gândurilor rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune cum s-a făcut o linişte adâncă pe mare... Atunci, în liniştea aceea, parcă am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea era acesta: „Unde am fost până acum?". Toate întrebările mele filozofice au căpătat răspuns în Dumnezeu, în clipa aceea.
Cum a fost după?
Din clipa aceea, am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbrăţişam pe toţi oamenii pe care îi cunoşteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre înviere. Credeţi-mă, nu era nimic de la mine! Am simţit atunci atâta dragoste, încât nu putem pricepe asta: eu am fost tot cu răul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a „dărâmat"!
Dragostea Lui m-a făcut praf şi pulbere! Tot atunci am început să întreb cine este omul la mormântul căruia mi s-a întâmplat una ca asta. Pentru mine, să-mi dovedească cineva în scris că a făcut - să zicem - erezii sau vrăjitorii, eu ştiu că este şi rămâne omul lui Dumnezeu...
Răzvan BUCUROIU
Articol preluat din cartea „Mormantul cald”, Editura Lumea Credintei
Convorbirea a apărut în Lumea Credinţei din mai 2006, pp. 58-59, cu titlul „Arsenie (IV)". (Nota Ed.)
Cumpara cartea "Mormantul cald"
-
Parintele Arsenie Boca - pictorul de la Biserica Draganescu
Publicat in : Religie -
Parintele Arsenie Boca
Publicat in : Parinti -
Parintele Arsenie Boca - Pictor de icoane si de suflete
Publicat in : Reportaj
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.