In practica noastră actuală, proscomidia se săvârşeşte înainte de Liturghie, în altar şi numai de către preoţi. Participarea mirenilor la ea se reduce - aceasta nu pretutindeni - la prescura pe care ei o dau personal sau uneori „indirect" printr-o terţă persoană, împreună cu pomelnicul „pentru cei vii" şi „pentru cei morţi".
Din punct de vedere teologic, proscomidia apare ca ceva deosebit prin slujba ei, care este o aducere simbolica a jertfei. Pregătirea pâinii euharistice se face ca fiind înjunghierea Mielului, iar turnarea vinului în potir ca scurgerea sângelui şi a apei din coasta lui Hristos cel răstignit ş.a. Totuşi, întreaga orânduire simbolică, destul de complexă, nu înlocuieşte Liturghia, ci este o pregătire.
Apare inevitabil întrebarea: care este sensul acestor simboluri ? Care este legătura dintre aducerea de jertfa, oarecum «premergătoare", şi aducerea care reprezintă esenţa Euharistiei? Pentru înţelegerea Liturghiei, întrebările acestea au o valoare covârşitoare, în timp ce în teologia noastră şcolară ele sunt ignorate; în ceea ce-i priveşte pe liturgişti, răspunsul lor se reduce la o explicare ce nu spune nimic, recurgând la un „simbolism" pe care-l socotesc propriu slujirii divine. Liturghia însă, în esenţa ei, înrădăcinată în întruparea lui Dumnezeu şi descoperită în împărăţia lui Dumnezeu venită în putere, respinge şi exclude simbolul care este opus realităţii. Totuşi, în fiecare zi de-a lungul secolelor, mii de preoţi, tăind în chip de cruce pâinea euharistică, pronunţă - şi credem că o realizează cu evlavie şi cu credinţă - cuvintele sfinte: „Junghie-Se (adică se aduce jertfa) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii"...
Ce înseamnă aceasta? Este numai „un simplu simbol" în care „de fapt" nu se produce, nu se săvârşeşte nimic, care nu reprezintă nici o „realitate"? Atunci putem întreba din nou: de ce mai e nevoie de ea? Intrucât proscomidia se săvârşeşte în singurătatea altarului, în afara prezenţei mirenilor, explicaţia motivării nu poate fi nici pedagogică şi nici educativă. Şi dacă este aşa, atunci e necesar să lămurim această problemă, deoarece de ea depinde înţelegerea adevărată a Euharistiei şi a aducerii jertfei ce se săvârşeşte în ea.
Problema aceasta cere, în primul rând, să cunoaştem cauzele istorice care au determinat dezvoltarea proscomidiei actuale. Inceputul acestei dezvoltări provine, fără îndoială, din participarea - vădită pentru creştinismul primar - tuturor membrilor Bisericii în aducerea Euharistiei. In conştiinţa, în trăirea şi în practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor şi pentru toţi, ci se aducea de către toţi şi deci baza şi condiţia ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale. Fiecare dintre cei care vin la adunarea Bisericii aduce cu sine tot „ce socoteşte cu inima sa" (II Cor. IX, 7), ce poate da pentru nevoile Bisericii; aceasta înseamnă pentru întreţinerea clerului, a văduvelor, a orfanilor, pentru cei pe care îi întreţine Biserica, pentru ajutorul săracilor, pentru orice binefacere prin care Biserica se realizează pe sine ca fiind iubirea lui Hristos, ca fiind grija tuturor pentru toţi şi slujirea tuturor cu toate. Tocmai în această jertfă a iubirii este înrădăcinată aducerea euharistică şi în această jertfă îşi are începutul; pentru Biserica primară era atât de vădit încât, potrivit unei mărturii, copiii orfani, care trăiau pe seama Bisericii şi care nu aveau ce să aducă, participau la această jertfă a iubirii prin aducerea apei.
Slujitorii acestei binefaceri, ai jertfei de iubire erau diaconii în Biserica primară. Aceştia aveau grijă deosebită nu numai de binefacerile materiale ale comunităţii (grijă care, în zilele noastre, se reduce aproape în întregime la activitatea diferitelor comitete bisericeşti), ci tocmai de iubirea care este esenţa vieţii bisericeşti, esenţa Bisericii, ca o slujire de jertfă lucrătoare a tuturor pentru toţi. Intrucât în Biserica primară locul şi slujirea fiecăruia în viaţa comunităţii exprimau locul şi slujirea în adunarea euharistică, pe seama diaconilor era răspunderea de a primi darurile de la cei ce le aduc, spre a repartiza această aducere - expresia jertfei iubirii - şi a pregăti acea parte din daruri care urma să alcătuiască „materia" Tainei euharistice. Până în secolul al XlV-lea inclusiv, proscomidia era săvârşită de către diaconi, iar nu ca acum de către preoţi. Tot diaconii aduceau Sfintele Daruri proistosului, la începutul „înălţării" euharistice, la începutul propriu-zis al Euharistiei. Vom vorbi mai departe de schimbarea ce s-a produs; acum menţionăm că, în vremea noastră, prezenţa diaconului în fiecare comunitate bisericească a încetat să fie una dintre condiţiile necesare şi vădite ale plinătăţii vieţii bisericeşti şi diaconia s-a transformat într-o anexă decorativă (mai ales în slujirile solemne arhiereşti) sau într-o treaptă pentru a primi preoţia. Nu înseamnă aceasta oare că a slăbit sau chiar a dispărut în noi trăirea Bisericii înseşi, ca fiind iubirea lui Hristos, si Liturghia, ca expresia şi împlinirea acestei iubiri ?
Treptat, practica familială primară de a participa cu toţii la aducerea Darurilor s-a complicat şi s-a schimbat. Creşterea rapidă a numărului creştinilor, mai ales după creştinarea imperiului, a făcut practic imposibilă aducerea - în adunarea euharistică a Bisericii - a tot ce era necesar pentru binefacerile bisericeşti şi pentru nevoile zilnice ale comunităţii. Când a fost recunoscută de stat, Biserica a concentrat treptat în mâinile sale întreaga activitate de caritate a societăţii, astfel încât s-a transformat într-o organizaţie cu o administraţie complexă. Aceasta a determinat ca adunarea euharistică să nu mai fie centrul întregii vieţi bisericeşti - a învăţăturii şi a chemării, a binefacerii şi a conducerii -, ca în Biserica primară. Binefacerea s-a separat cu timpul într-o sferă deosebită a activităţii bisericeşti şi, în aparenţă, a încetat să depindă de aducerea euharistică. Aici ne apropiem de punctul principal, pentru a înţelege proscomidia. Ceea ce a fost evident pentru conştiinţa Bisericii, legătura internă dintre Euharistie şi „jertfa iubirii", dependenţa uneia de alta, a rămas doar ca un ritual al pregătirii Darurilor, care nu mai exprimă dependenţa şi legătura lor internă, nu mai este expresia unei nevoi practice.
Aici avem un exemplu al felului în care se dezvoltă legea liturgică; schimbarea formelor externe este justificată adesea prin necesitatea de a păstra conţinutul interior, de a menţine în întregime prioritatea şi identitatea trăirii şi a credinţei Bisericii, în pofida tuturor modificărilor. Oricât de complicată ar apărea dezvoltarea proscomidiei - cu specificul „bizantin" - ajunsă în forma ei actuală abia în secolul al XlV-lea, pentru noi este important că ea a rămas şi rămâne ca o expresie a realităţii din care a crescut, a rămas ca o mărturie a legăturii organice dintre Euharistie şi Iubire, esenţa însăşi a Bisericii, şi de aceea jertfele şi aducerile împlinesc în timp şi spaţiu Jertfa lui Hristos. Astfel, sensul istoric al dezvoltării proscomidiei ne permite să trecem acum la sensul ei teologic.
Indiferent de cine este adusă „materia" Tainelor euharistice, adică Pâinea şi Potirul, sensul proscomidiei este că noi îl recunoaştem de la început în ele pe Hristos însuşi, jertfa iubirii lui Hristos, adusă de noi şi pentru noi în El, Cel care o aduce lui Dumnezeu şi Tatăl. Faptul că noi cunoaştem dinainte -până la Liturghie - că „materia" este adusă spre a fi destinată: Pâinea în a fi transformată în trupul lui Hristos şi Vinul în Sângele lui Hristos, alcătuieşte baza şi condiţia posibilităţii de aducere euharistică.
In adevăr, noi putem sluji Liturghie numai pentru că jertfa lui Hristos este deja adusă şi în ea este descoperită şi împlinită ideea din veşnicie a lui Dumnezeu despre lume şi om, despre destinaţia lor; de aceea şi există posibilitatea pentru toţi să devină jertfă lui Dumnezeu şi, în această jertfă, să-şi afle împlinirea.
Cu adevărat proscomidia este simbol, însă - ca totul în Biserică - este simbolul ce se împlineşte prin realitatea acelei noi creaţii care întru Hristos deja există, dar care, în „lumea aceasta", poate fi cunoscută numai prin credinţă şi de aceea simbolurile sunt transparente numai pentru credinţă. Când ne pregătim pentru Taina euharistică şi luăm în mâini pâinea şi o punem pe discos, noi ştim deja că pâinea aceasta, ca şi totul în lume, ca şi lumea însăşi, este sfinţită prin întruparea şi înomenirea Fiului lui Dumnezeu şi că această sfinţire e restabilită întru Hristos pentru lume - ca posibilitate de a deveni jertfa lui Dumnezeu, iar pentru om - ca posibilitate de a aduce această jertfa. Prin aceasta se desfiinţează şi se biruieşte starea de a se considera suficient pentru sine, fapt care alcătuieşte esenţa păcatului şi care a făcut ca pâinea să fie numai pâine - hrană muritoare a omului muritor, părtaşă păcatului şi morţii. Intru Hristos, chiar hrana noastră pământească, ce se transformă în trupul şi în sângele nostru, devine în noi înşine şi în viaţa noastră aceea pentru ce a fost creată - să fie părtaşă vieţii dumnezeieşti, prin care tot ce e muritor se îmbracă în nemurire şi moartea este înghiţită prin biruinţă.
După cum jertfa lui Hristos, adusă odată pentru totdeauna, cuprinde în sine totul chiar până la toate aducerile noastre, care îşi au începutul şi conţinutul în jertfa Lui, tot aşa şi „proscomidia" este pregătirea Darurilor de până la Liturghie. Esenţa acestei pregătiri, „raportată" la pâine şi vin - în care suntem aduşi noi înşine şi întreaga noastră viaţă - este tocmai prefacerea lor în dar şi aducere. Realitatea proscomidiei este că Pâinea şi Vinul, desemnate a fi jertfa lui Hristos, care includ toate jertfele noastre, ne includ şi pe noi înşine care ne aducem lui Dumnezeu. De aici decurge caracterul de jertfa al proscomidiei, pregătirea pâinii ca junghierea Mielului, a vinului ca vărsarea sângelui; de aici decurge adunarea tuturor în jurul Mielului şi includerea tuturor în jertfa Lui. De aceea, numai când s-a terminat această pregătire, când totul este referit la jertfa lui Hristos şi totul este inclus în ea, când ochii credinţei văd pe discos „viaţa noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu", atunci poate începe Liturghia: veşnica aducere a Celui care S-a adus pe Sine şi în Sine a adus lui Dumnezeu toată existenţa, înălţarea vieţii noastre la Prestolul împărăţiei, unde El - Fiul lui Dumnezeu - a înălţat viaţa noastră, devenind Fiul Omului.
Ca multe altele din sfânta noastră slujire divină, şi proscomidia are nevoie să fie restabilită; nu ca ritual sau ca formă, ci ca înţelegere în conştiinţa credincioşilor care au transformat-o „numai în simbol", au desbisericit-o - în sensul nominal al acestui cuvânt. A restabili înseamnă a preciza sensul adevărat al acestei pomeniri care, în înţelegerea credincioşilor şi a clerului, s-a redus la un singur aspect al rugăciunii „pentru sănătate" şi „pentru cei răposaţi", adică la aceeaşi individualizare şi înţelegere utilitară a slujirii divine bisericeşti. Dar sensul de bază al acestei pomeniri, prin caracterul ei de jertfă, este raportarea tuturor şi a fiecăruia la Jertfa lui Hristos, la adunarea şi rezidirea din jurul Agneţului a noii făpturi a lui Dumnezeu. Puterea şi bucuria acestei pomeniri constă în faptul că în ea se biruie delimitările dintre cei vii şi cei morţi, dintre Biserica pământească şi cea cerească, întrucât noi toţi – şi cei vii, şi cei morţi - „am murit şi viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu"; pe discos este adunată întreaga Biserică în frunte cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, omenirea proslăvită şi îndumnezeită este venită în această aducere a lui Hristos, pe care El o aduce lui Dumnezeu şi Tatăl. De aceea, preotul scoate părticica şi pronunţă numele, nu numai pentru „sănătatea" lui sau a celor apropiaţi, de care avem grijă, şi nici pentru „soarta de după moarte" a răposaţilor. Noi îi aducem şi îi predăm pe ei lui Dumnezeu, în jertfa „vie şi bineplăcută pentru ca să-i facem pe ei părtaşi „vieţii celei fără de sfârşit" a împărăţiei lui Dumnezeu. Noi îi „scufundăm" în iertarea păcatelor care a răsărit din mormânt, în acea viaţă vindecată, restabilită şi îndumnezeită, pentru care i-a creat Dumnezeu.
Acesta este sensul pomenirii de la proscomidie. Aducând prescura proprie, noi ne aducem şi ne dăm lui Dumnezeu „pe noi înşine şi unul pe altul şi întreaga noastră viaţă". Această aducere este reală, pentru că Hristos a primit deja viaţa aceasta, a făcut-o deja a Sa şi pe ea a adus-o deja lui Dumnezeu. La proscomidie, viaţa aceasta - şi prin ea lumea întreagă - devine din nou conştientă, devine din nou jertfa şi aducere, ca „materie" a acelei Taine prin care Biserica se împlineşte pe sine ca Trup al lui Hristos, ca „plinirea Celui ce împlineşte toate întru toţi" (Ef. 1,23).
De aceea proscomidia se şi termină cu mărturisirea şi confirmarea plină de bucurie. Acoperirea Darurilor înseamnă că Hristos S-a împărăţit, înseamnă că S-a descoperit în El împărăţia lui Dumnezeu. Darurile rămân în „lumea aceasta" taină, văzută însă numai prin credinţă, iar preotul pronunţă cuvintele psalmistului: „Domnul S-a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat... Gata este scaunul Tău... minunat este Domnul întru cele înalte." El îl binecuvântează pe Dumnezeu „Care; binevoit aşa", Care pe toate le-a voit, pe toate le-a împlinit, Care ne-a dat şi ne dă nouă în pâinea pământească să cunoaşte dinainte cu bucurie şi să voim „pâinea cea cerească, hrana ; toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos".
ALEXANDER SCHMEMANN
EUHARISTIA. TAINA ÎMPĂRĂŢIEI, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "Euharistia. Taina Imparatiei"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.