Starea de comuniune, element esential al unitatii familiei
"Iubirea - scria Mitropolitul Nicolae Mladin este o realitate adanc umana si de o asa complexitate, incat unii renunta la orice definitie, socotind cuvintele inutile si neputincioase. Iubirea nu se poate defini. Ea este tot atat de misterioasa ca si viata. De aici si diversitatea de
Acelasi teolog ortodox remarca faptul ca familia se intemeiaza pe comuniunea de iubire, fiind icoana iubirii lui Hristos fata de umanitate: "sufletul familiei este iubirea, inima crestinismului este iubirea". In conceptia crestina, iubirea isi are temeiul in iubirea lui Dumnezeu: "...Precum lacul cel linistit ia nastere din izvorul ascuns vederii, tot asa si iubirea omului isi are temeiul ei misterios in iubirea lui Dumnezeu (Kierkegaard)". De aici si aroma de vesnicie a iubirii.
Persoana umana, in esenta ei, este iubire si, ipso facto, chemare spre comuniune. Mai mult, omul este chip al lui Dumnezeu, Care este iubire. In fine, prin insasi finta sa, omul este facut spre comuniune, nu poate trai singur (Facere 2,18), nu se poate desavarsi singur. De aceea, iubirea, trasatura fundamentala a fiintei umane chemata la existenta prin iubire de Dumnezeu si in acelasi timp, chemata la iubire, este parte constitutiva si a familiei. Asadar, prin insasi geneza ei, familia presupune o stare reala de comuniune, de iubire, care este elementul esential al unitatii familiei.
Dumnezeu l-a creat pe om intr-o dualitate personala si complementara, iar teologii ortodocsi au vazut in acest fapt "o necesitate a dorului fiintial dupa comuniune", care face ca insasi caracteristica iubirii dintre barbat si femeie sa fie acea sete dupa unitatea totala, unitatea fiintiala. Prin urmare, idealul iubirii este realizarea realitatii fiintiale. Raportata la familie, iubirea este rezervorul energiilor fizice si spirituale ale celor doi soti. Prin iubire, ei desfiinteaza izolarea, realizand o impartasire integrala de existenta si viata. De aceea, acest gen de iubire a fost vazut si ca un fel de "...extaz, adica iesire din sine", fara dizolvarea eului propriu in subiectul iubit.
In Noul Testament, dragostea care determina fiinta noastra catre ceva caruia vrea sa i se impartaseaca, adica sa i se daruiasca, sa-l cuprinda in sine, se exprima prin "philein si philia ", in sens de intelegere, apropiere, simpatie, prietenie, noblete sufleteasca (cf. Matei 10, 37; Ioan 11, 3; 21, 7). Tot in Noul Testament gasim si termenul de „agape" (dragoste). Acest termen, propriu Noului Testament, exprima dragostea crestina, in sensul ei curat, care este o realitate atat de bogata, incat "...nu sunt cuvinte atat de inalte ca sa o exprime...". De acest gen de iubire ne-a invrednicit Dumnezeu - Care este iubire (I Ioan 4, 8, 16) - inca de la Creatie. Creatia lumii si a omului este, de altfel, primul act de manifestare a iubirii lui Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 10, 16, 19). De aceea ne si numim "fii ai lui Dumnezeu" (I Ioan 3,1). Mai mult, Sfantul Apostol Ioan ne spune ca "dragostea este de la Dumnezeu si tot cel ce iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu" (I Ioan 4, 7). Aceasta iubire presupune - dupa Sfantul Vasile cel Mare - "...o dispozitie proprie a naturii create, o samanta sau o putere de iubire in fiinta omului chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste".
Pentru teologia ortodoxa, iubirea este mai intai de toate un mijloc de cunoastere (cf. Ioan 5, 20). Prin iubire cunoastem si intelegem inainte de toate lucrurile divine (cf. I Ioan 2, 3; II Ioan 6). Prin iubire ajungem insa si la starea de comunicare cu Dumnezeu si cu semenii. Doar "...prin dragoste oamenii se pot cunoaste mai bine unul pe altul decat se cunosc ei insisi.
Adica prin dragoste eu pot cunoaste mai bine pe cineva, asa cum cineva, tot prin dragoste, ma poate cunoaste mai bine pe mine". Iubirea este si calea prin care omul se imbogateste interior, fiindca in iubire nu este frica. Iubirea desavarsita alunga frica. De aceea, "...cel ce se teme nu este deplin in iubire" (I Ioan 4, 18). In realitatea sa cea mai profunda, asupra realizarii sau nerealizarii in iubire, constatarea o poate face propria noastra constiinta. "Marturia constiintei noastre" (II Cor. 1, 12; Gal. 6, 4) ramane intr-adevar propriul nostru judecator; bineinteles, atat timp cat constiinta noastra ramane in stare de veghe, neintinata de zgura pacatelor.
Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, la temelia familiei crestine trebuie sa stea doar acest gen de dragoste, adica acel "agape", care nu cunoaste frica, ci partasia si comuniunea totala, fizica si psihica, a celor doi soti. Doar acest fel de iubire poate sa zideasca orice familie crestina.
Din Cantarea Cantarilor aflam ca iubirea logodnicilor isi are izvorul in Dumnezeu: "Ca pecete pe sanul tau ma poarta, poarta-ma pe mana ta ca pe o bratara! Ca iubirea ca moartea e de tare si ca iadul de grozava este gelozia..."(7,6).
Paul Evdokimov, analizand Cantarea Cantarilor, spunea ca revelatia esentiala a acesteia consta din faptul ca "iubirea omului izvoraste din Dumnezeu si limbile focului devorator al lui Dumnezeu - Cincizecimea nuptiala - o preschimba in lumina". Desigur, in cazul de fata avem de-a face cu "agape", iubirea divina (ebraicul ahabah) (Deut. 7, 8; Ier. 31,3 s.a), si nicidecum cu "philia" (ebraicul reim) (Iov 2, 11; Prov. 18, 19, 24 s.a.), cuvant pe care Domnul Iisus Hristos il foloseste pentru a pune in evidenta sentimentele umane de prietenie si afectiune.
In Evanghelia de la Matei observam aceste diferente: "cel ce-si iubeste pe tatal sau si pe mama sa mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce-si iubeste pe fiul sau ori pe fiica sa mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37). Cu alte cuvinte, iubirea fata de aproapele, daca nu este raportata la iubirea care izvoraste din sanul Sfintei Treimi, nu este iubire adevarata, ci ramane un sentiment omenesc de afectiune, de mila. In acest sens, Parintii Rasariteni spun ca "agape" este esenta insasi a lui Dumnezeu, deosebind natura necreata si divina a acestei iubiri de sentimentele omenesti, care oricum raman limitate (cf Sfantul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiesti, III). Si numai o astfel de iubire dumnezeiasca desavarseste unitatea familiei crestine. De aceea, putem spune - impreuna cu Sfantul Ioan Gura de Aur - ca "iubirea conjugala este iubirea cea mai puternica, stiind, ca si credinta, sa vada cele ascunse altora. Iubirea afla si intra in adancurile tainice, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata misterul".
Iubirea dintre soti este o picatura din Oceanul nesecat, din Dumnezeu, Care "este iubire" (I Ioan 4, 8, 16), Care trezeste la viata doua suflete ce-si propun sa existe unul pentru celalalt, gasind sprijin in Dumnezeu. Si, atunci, nu ne mai intrebam cine este cel care a ales "aceasta sotie sau acest sot anume, ...sa ocupe precis aceasta pozitie in viata? Cine este cel care a selectionat si plasat aceasta persoana, sotie sau sot, acolo unde tu ai putea sa o alegi...?". Fara insa a cadea in invatatura gresita a predestinatiei, din textul de mai sus intelegem pronia divina, grija lui Dumnezeu fata de cei pe care "i-a binecuvantat" - pe cei doi soti - o data cu nasterea omului din lut (Facere 1, 28). Atunci a zis Domnul Dumnezeu: "Iata, toate sunt bune foarte". Iar "bunatatea" lui Dumnezeu fata de prima familie se numeste iubire. Si aceasta iubire a Tatalui este intarita de iubirea Fiului, iubire care se revarsa peste cei doi miri la Taina Casatoriei, prin lucrarea Duhului Sfant. Vocatia familiei crestine este de a darui iubire si comuniune. "Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea Sa; chemandu-l la existenta din dragoste, El l-a chemat in acelasi timp la dreptate. Creand umanitatea barbatului si a femeii dupa chipul Sau si conservand-o continuu in fiinta Sa, Dumnezeu inscrie in ea vocatia, si deci capacitatea si responsabilitatea care corespund dragostei si comuniunii. Dragostea este deci vocatia fundamentala si innascuta a fiecarei fiinte umane".
Numai descoperind imaginea lui Dumnezeu din celalalt sot, omul renunta la a se iubi pe sine prin intermediul celuilalt. Sfantul Ioan Gura de Aur arata, de altfel, ca doar iubirea dumnezeiasca poate face ca doua fiinte sa devina una. De aceea, "toti mirii si sotii, sacerdoti ai vietii conjugale, sunt chemati sa cunoasca aceasta iubire dumnezeiasca, sa se impartaseasca de puterea ei, unindu-se cu Hristos si intru ei si marturisind suveranitatea Domnului in "ecclesia domestica" in care se afla. Aceasta vocatie este glasul ce vesteste de-a lungul anilor de casnicie existenta harului dumnezeiesc, al carui lant de aur numai moartea, si nici chiar cea fizica, ci numai cea spirituala, il poate frange si desface".
Iubirea conjugala antreneaza sotii in cunoasterea reciproca. Transfigurata prin harul lui Hristos, ea spiritualizeaza relatiile dintre soti. Ei se deschid celorlalte persoane si intra in comuniune cu Hristos, prin dragoste. Numai atunci, familia care se naste in urma Tainei Cununiei este binecuvantata de Dumnezeu. Teologii ortodocsi au tinut sa precizeze ca "iubirea desavarsita in Dumnezeu este intre trei Persoane, pentru ca o iubire care se inchide intre doi pune o margine a lor, ramane indiferenta fata de cel de al treilea, producand chiar gelozie intre cei doi, cand unul din ei se intristeaza si de un al treilea. Dimpotriva, cand un al treilea se bucura cu mine de cel de-al doilea al meu, bucuria mea pentru cel de-al doilea sporeste. De aceea, in suprema si unica existenta suprema fara de inceput, dragostea desavarsita se realizeaza in trei, intarind totodata unitatea intre ei si evidentiind nemarginirea lor".
Asadar, o dragoste desavarsita intre soti este reflectata prin rodul acesteia, adica copilul, cea de-a treia persoana a familiei. Pentru familia crestina, modelul iubirii eterne a Persoanelor Sfintei Treimi ramane sursa de potentare a propriei sale iubiri; intr-adevar, cei doi soti trebuie sa se iubeasca reciproc, intru dragostea primita de la Dumnezeu Cel in Treime. Este, de altfel, acel fel de dragoste careia Sfantul Apostol Pavel i-a inchinat cel mai frumos imn scris vreodata de mana omeneasca (I Cor. 13, 1-8). Dupa Sfantul Apostol Pavel, pentru ca dragostea sa "suporte toate", ea nu trebuie sa "invidieze", sa "se trufeasca", sa "se ingamfe"; dragostea adevarata "pe toate le nadajduieste, pe toate le rabda". Acest fel de dragoste trebuie sa umple si inima mirilor si a sotilor, caci numai atunci puterea Domnului Dumnezeu, Care "este iubire" (I Ioan 4, 8,16), lucreaza in sufletul lor si Domnul Iisus Hristos este prezent in familia lor.
S-a spus ca "pericolele care afecteaza dragostea constituie de asemenea o amenintare pentru civilizatia dragostei, pentru crestinism, deoarece ele favorizeaza ceea ce poate sa se opuna dragostei cu eficienta. Ne gandim, aici, inainte de toate, - spunea Papa Ioan Paul al II-lea - la egoism, nu numai la egoismul individual, dar si la cel al cuplului, al familiei, intr-un cadru mai largit, la egoismul social, de exemplu: egoismul manifestat de o clasa sociala anume sau de o natiune (nationalismul). Egoismul, sub toate formele sale, se opune direct si radical civilizatiei dragostei, crestinismului".
Egoismul, care inabusa si in familie dogoarea dragostei de Dumnezeu, incearca sa convinga pe om, barbat sau femeie, ca iubirea nu mai corespunde si nu mai raspunde promisiunilor ei. "Viata nu este decat o uzura, o moarte perpetua care intuneca imaginea luminoasa si fugitiva a Sulamitei". Dupa cuvantul Apostolului Pavel, barbatii sunt datori "sa-si iubeasca femeile ca pe propriile lor trupuri. Cel ce iubeste femeia - preciza Apostolul Neamurilor - pe sine se iubeste" (Efes. 5, 28). Fireste, nu putem vorbi de iubire, ca liant al familiei, fara sa precizam ca doar dragostea este echilibrul supunerii femeii fata de barbat, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel.
Comentand cuvintele Apostolului Pavel privind femeia (Efes. 5, 22-24), Sfantul Ioan Gura de Aur ii sfatuia pe barbati sa nu considere femeia "...ca o fiinta inferioara, pentru ca ea este trupul; daca trupul este dispretuit de cap, capul insusi va pieri: dragostea trebuie sa faca echilibrul supunerii... Caci, pentru a face sa domneasca ordinea si pacea, Dumnezeu a supus femeia autoritatii barbatului. Acolo unde este egalitate, nu mai este posibila pacea; de aceea, nu trebuie ca o familie sa fie democratizata, nici ca toti sa comande, ci trebuie doar o putere unica ...".
Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, atunci cand Apostolul Pavel le-a cerut femeilor sa se supuna barbatilor (Efes. 5, 22), el a stabilit "conditiile dragostei, si nu pe cele de teama". Atunci cand Apostolul Pavel vorbeste despre supunerea femeii, "...am putea crede ca el a nedreptatit femeia, pentru ca ea se afla in obligatia de teama; or, mai degraba, ea castiga, fiindca principalul ramane intotdeauna in sarcina sotului, obligatia de a o iubi". Acelasi Sfant Parinte tinea sa precizeze ca supunerea, teama, de care vorbeste Apostolul Pavel (Efes. 5, 22) nu inseamna o desfiintare a personalitatii femeii, a libertatii ei, ci doar o expresie manifestata a iubirii fata de sotul ei. "Nu va inselati de acest cuvant, teama; cereti teama care se conciliaza cu libertatea, si nu pe aceea care s-ar potrivi servitutii; din moment ce femeia este trupul vostru, sunteti voi insiva cei care va injositi, pe voi va cadea insulta. In ce consta teama pe care aveti dreptul sa o cereti? A nu contrazice, a nu rezista, a nu ambitiona primul rol: aceasta teama nu merge mai departe; acolo trebuie sa se opreasca. Dar o femeie daca voi iubiti, asa cum se cuvine sa o faceti, depasiti aceste granite stramte; sau, mai bine zis, voi n-actionati din teama, fiindca doar dragostea va fi mobilul actiunilor voastre".
Sfantul Ioan Gura de Aur ii indemna pe barbati sa nu-si neglijeze sotiile, pentru a nu fi acuzati de infidelitate conjugala. "De ce - va intreb - petreceti fiecare zi in compania prietenilor vostri, si doar seara cu femeia voastra? Nu in felul acesta puteti sa o multumiti, si sa fiti lipsiti de a fi banuiti. Daca femeia voastra va acuza, sa nu va maniati; o face din dragoste, si nu din aroganta, din dragoste arzatoare, enervata din teama... Ea se teme ca i se uzurpa drepturile sale, ca va fi vatamata in ceea ce are ea mai pretios...".
In acelasi timp, barbatul crestin era indemnat ca, "inca din seara in care isi aducea consoarta in casa sa, ...sa o deprinda cu... un gen de viata demn de tot respectul, bazat pe dispretul bogatiilor; sa o formeze la adevarata filosofie, sa o determine a renunta sa poarte podoabe de aur... si vesminte tesute din aur si matase... Lasati toate aceste lucruri pe seama pehlivanilor, si faceti ca locuinta voastra - ii indemna Sfantul Ioan pe ambii soti crestini - sa fie ornata de virtute...". Printre altele, sfatuind barbatii cum sa cucereasca inimile sotiilor lor, Sfantul Ioan Gura de Aur scria: "Aratati-i ca va gasiti fericirea sa traiti cu ea, ca voi preferati casa agoralei. Amicii trebuie sa fie pe locul doi, si chiar copiii pe care ea vi i-a dat... Cand infaptuieste ceva bun, aduceti-i elogii, marturisiti-i admiratia voastra; cand savarseste vreo greseala..., nu intrebuintati decat mustrari blande".
Acelasi Sfant Parinte il sfatuia pe sotul crestin sa i se adreseze sotiei sale cu cuvinte tandre si curtenitoare. "Nu-i vorbiti niciodata de o maniera seaca, adaugati o expresie indatoritoare, de respect, de tandrete. Onorati-o, si gandul de a cauta omagiile altora n-o va inoportuna; ea nu va cersi in afara onoarea pe care ea o afla la ea (in casa). Nu crutati nimic... ca sa-i declarati stima voastra... Prin asta, o veti tine in starea de a nu privi nici un ins...". In fine, Sfantul Ioan Gura de Aur tinea sa precizeze ca - dupa Apostolul Pavel - "...supunerea femeii depinde in mod esential de sot; de unde si sfaturile pe care le da acestuia, indemnandu-l sa domneasca asupra ei prin puterea dragostei...".
In fine, amintim ca, pentru cei doi miri crestini, cununia religioasa inseamna "o renastere spirituala, nasterea unei familii, pentru care este nevoie de parinti, asa cum pentru nasterea fizica este nevoie de parinti". Or, acesti parinti spirituali ai mirilor sunt nasii, care se angajeaza sa le fie "garanti sau chezasi ai seriozitatii si trainiciei vietii de familie pe care cei doi tineri o incep". De aceea, ori de cate ori aceasta trainicie a vietii de familie este pusa in pericol, sotii crestini trebuie sa apeleze si la ajutorul parintilor lor sufletesti, adica la nasii lor, care, ajutandu-i sa-si aprinda flacara iubirii, vor reface insasi legatura lor conjugala, consfintita prin Taina Cununiei. De altfel, prin iubire sotii crestini se fac si implinitori ai legii (Rom. 13, 10) lui Hristos.
Pr. lect. dr. Leon V. Dura
-
Inapoi in Est - Parintele Iustin Parvu
Publicat in : Interviuri -
Parintele Iustin - Despre Romania, romani si credinta
Publicat in : Interviuri
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.