Vă aduceți aminte de „Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă? De acolo a rămas un celebru citat : „Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este.”
Această expresie reprezintă autocompătimirea. Ce este aceasta? Este ceva care strecoară în suflet resentimente, frustrare și dorința de a arunca toată vina pe oamenii din jurul tău. Este o dorință perversă de a te simți rău pentru tine, un mod şiret de a atrage atenția.
Să încercăm să înțelegem consecințele autocompătimirii şi să vedem dacă este necesar să se încurajeze acest obicei. De asemenea să încercăm să găsim o alternativă decentă la acest sentiment: spre exemplu, să vedem fiecare zi ca pe o excelentă oportunitate de a ne îmbunătăți viața. Cum se face?
Primul pas ar fi să evaluăm în mod obiectiv ce este autocompătimirea. Mai întâi de toate, este un obicei negativ. Prin el dorim să ne justificăm refuzul de a depune eforturi, pentru a depăși provocările. E mai ușor să spun: „Vai, ce neajutorat sunt!” decât să fac ceva să mă ajut. Ne arătăm slăbiciunile pentru că dorim să stăm departe de orice abordare critică a problemelor. Dar, ca urmare a acestor acțiuni vom ajunge la ceva şi mai frustrant: problemele vor deveni din ce în ce mai mari.
Dacă ne imaginăm ceea ce face de fapt o persoană care se vaită şi își plânge de milă o să avem imaginea unui om care pare că își înfinge încontinuu un ghimpe în inimă. Este vorba de auto-milă sau de plângerea continuă a cuiva de propriile probleme şi care îl fac pe acesta să simtă durerea, constant, în mod foarte real. Prin auto-milă, în loc să-şi vindece rana sângerândă, omul devine preocupat în mod constant doar de durere și nu se mai vindecă.
Separarea de cei dragi sau relațiile de familie încordate nu reprezintă decât câteva motive adesea folosite de cei care își plâng de milă. În mod clar, omul care se simte rupt, deprimat şi zdrobit de ceea ce i s-a întâmplat, de obicei, va încerca să-şi împărtășească problema cu o persoana mai apropiată. Și este corect. Doar că, greșeala este că cel care încearcă să obțină milă îl va face şi pe celălalt, fără să știe, să se simtă rău pentru el. Cel îndurerat poate spune Sunt un sărac şi un nefericit de care nimeni nu are nevoie.; dar aceste cuvinte produc un puternic complex de inferioritate. Celălalt, crezând că empatizează cu cel în suferință, va sfârși şi el prin a se simți cu mult mai rău decât era înainte.
Ce este comun între iubire și autocompasiune? Iubirea nu este compatibilă cu autocompasiunea. Nu e de mirare că, dacă o persoană te iubește, niciodată nu îți va întreține sentimentul de autocompătimire. O persoană care te iubește te va trata ca pe un om valoros şi puternic, capabil să reziste la orice adversitate. Și așa va fi. Iubirea îți va da tăria de a merge mai departe pentru a deveni mai puternic decât erai.
Dacă inima este cuprinsă de auto-milă omul se va simți din ce în ce mai mizerabil, scufundându-se treptat dar sigur în sfera cea mai de jos a relațiilor umane: în alcool, droguri, sau depresie, iar rezultatul ar putea fi chiar năucitor. Nu este surprinzător, pentru că autocompasiunea nu este decât un program eficient de atenuare maximă a libertății umane. Autocompasiunea privează omul de forțele motrice şi îl împiedică să fie activ pentru a-şi depăși obstacolele. Acest lucru se aplică atât pentru auto-milă cât și pentru compasiunea altora față de aceasta. Prin urmare, pentru a urca pe scara valorilor morale şi spirituale este recomandat să vă ucideți toată mila de sine.
Autocompătimirea reprezintă justificarea eșecurilor permanente și ascunderea punctelor slabe.
Un om drag sufletului meu are obiceiul, atunci când ne mai auzim, să-mi spună pentru orice durere sau necaz pe care i-l dezvălui „Vai, sărăcuța de tine!”. Nu apreciez compătimirea lui pentru că eu nu o doresc, așa cum de altfel nici mulți alții nu ar dori-o. Tot ce spunem la un moment dat poate reprezenta o emoție, o durere sau o trăire de moment. Nu este nevoie să fim compătimiți. Trebuie doar să fim ascultați şi înțeleși. Fiecare om are nevoie să fie ascultat. De aceea comunicăm. Numai că, de cele mai multe ori poate că nici noi nu știm să comunicăm şi de aceea e mult mai simplu de spus: „Săracul de tine!” E mult mai greu să înțeleg mesajul, durerea sau emoția celuilalt. De aceea devine atât de dificilă o comunicare autentică.
Ne întrebăm cum se împacă indulgența cu viciile şi deficiențele. Dar oare găsim logic faptul că o persoană depune armele pentru că se consideră neputincioasă şi asta pentru că nu este dispusă să se ocupe de propriile probleme? Cum să acceptăm faptul că în loc să-şi atingă obiectivele, să aibă încredere şi să-şi asume responsabilitatea pentru propriul destin, oamenii își petrec zilele plângându-se și blestemând totul pentru soarta lor nefericită?
Autocompasiunea se poate compara cu constrângerea la care ne supunem atunci când păstrăm în casă un animal mare de pradă, dar care, mai devreme sau mai târziu, își va arăta colții împotriva noastră. Doar oamenii sănătoși dar leneși si iresponsabili pentru propriul lor destin se declară învinși în fața celui mai simplu test.
Desigur, este mult mai ușor să te plângi şi să arunci vina pentru problemele tale pe umerii altora dar asta nu este decât otrăvirea constantă atât a sufletului cât şi a vieții tale.
Un creștin care trăiește în valorile morale va rămâne oricând în picioare, cu demnitate, pentru că știe că orice vânt, furtună sau orice alte greutăți îi sunt date pentru a se ridica pe o treaptă superioară. Și este nevoie de atât de puțin. Tot ceea ce trebuie să facă este să nu-şi mai plângă de milă.
Nu avem voie să devenim victima autocompătimii. Să ne gândim rațional. În cazul unui om acest sentiment este absolut inutil. Putem să simțim milă pentru un cățeluș care a rămas fără adăpost sau pentru un pui care a căzut din cuib - dar nu milă pentru noi înșine, ființa cea mai evoluată dar şi cea mai iubită de Creator. Pentru că, spre deosebire de animale, omul - chiar şi unul care este într-un mare necaz - este capabil să-şi adune toată puterea pentru a depăși vicisitudinile vieții.
Omul trebuie să învețe să înțeleagă care sunt lucrurile, faptele sau emoțiile care îl opresc din evoluție iar dacă are discernământ şi poate distinge între bine și rău înseamnă că are tăria de a se lupta pentru viața sa. Mai concret, ce e bine de făcut?
Luați în considerare toate avantajele și dezavantajele şi evaluați-le critic, fără să vă mai sinucideți în fiecare moment prin autocompătimire.
Controlați-vă gândurile pentru a vă atinge obiectivele. Stabiliți-vă sarcinile prioritare dar şi pașii ce trebuie urmați pentru atingerea acestora.
Aveți grijă ca mintea să vă fie ocupată cu credință, răbdare, nădejde, adevăr şi dreptate, și nu cu resentimente.
Fiți activ - lenea ucide atât intențiile cât şi cele mai bune obiective iar auto-mila vă taie aripile. Ce este omul fără aripi dacă nu un mort fără vise şi dorințe? Prin urmare, încercați să vă stabiliți acțiunile prioritare pentru a urca treptat, mai departe, spre împlinirea vieții şi spre dezvoltarea spirituală.
Opriți-vă din auto-milă şi veți începe să vedeți lumea dintr-un unghi total diferit. Abia când nu mai ai autocompătimire poți purta de grijă celor dragi şi te poți bucura de viață, în toate manifestările sale.
Angela Agachi
Bacău, 25 iulie 2015
Psih. Angelica Agachi
-
Autocompatimirea
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.