Potrivit Revelatiei si invataturii Bisericii, viata omeneasca (atat in sens crestin si duhovnicesc, cat si in sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu pentru ca vine de la Dumnezeu, stapanul ei absolut.
Fiind creata de Dumnezeu, viata umana este intrinsec buna si merita ca totdeauna sa fie respectata si aparata, fie ca se va manifesta in mod plenar, fie ca va exista cu deficiente datorita unor cauze cunoscute sau necunoscute.
Ca fiinte create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intram in si iesim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizeaza insa intre intrarea si iesirea ei in/din istorie.
De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabila fata de propria-i viata.
Crestinismul insa, cu viziunea sa privind, pe de o parte viata si sensul acesteia, iar pe de alta parte originea suferintei si a rostului acesteia (ingaduit de Dumnezeu), a adus modificari radicale in ceea ce priveste respectul fata de viata omeneasca. Viata in trup este viata a persoanei, iar de viata persoanei umane nimeni nu poate dispune dupa bunul sau plac; persoana chiar in suferinta, are o valoare inestimabila. Iar, suferinta, cand nu este consecinta imediata sau indepartata a unor pacate, este o realitate ingaduita de Dumnezeu, stiut fiind ca „ suferinta aduce rabdare si rabdarea incercare, iar incercarea, nadejde” ( Rom. 5, 3-4). De aceea Dumnezeu a poruncit: „Sa nu ucizi!” ( Exod. 20, 13). Persoana nu se epuizeaza in viata sa biologica, nici nu se realizeaza exclusiv in conditia sa pamanteasca, iar viata in sensul biologic al cuvantului, este conditia fundamentala in vederea pregatirii persoanei umane pentru Imparatia lui Dumnezeu.
Pierzand sensul transcendent al fiintei umane, omul modern nu mai este capabil sa recunoasca valoarea inviolabila a propriei vieti, ajungand astfel, in situatia de a propune eliberarea de viata ca si cum ea ar fi un simplu obiect. Potrivit Declaratiei Drepturilor Omului, „prin eutanasie se intelege o actiune sau o omisiune care, prin natura sa sau prin intentii, provoaca moartea in scopul eliberarii de orice durere”. Eutanasia se situeaza deodata la nivelul intentiilor si al metodelor folosite. Desi societatea general - umana evalueaza fara a tine cont totdeauna de valorile crestine promovate de Biserica, crestinismul respinge orice actiune sau omisiune prin care s-ar incerca ridicarea vietii cuiva si orice modalitate prin care cineva ar incerca sa-si ridice viata.
In literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificata in functie de doua criterii:
Dupa modul si mijloacele de realizare (eutanasia activa sau pasiva)
In functie de acordul bolnavului( voluntara, nonvoluntara si involuntara)
De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalitati secularizate care are pretentia ca omul are dreptul sa dispuna de viata lui si a altuia. Eutanasia este si expresia unei etici hedoniste si utilitariste care nu vad si rostul suferintei.
Crestinismul nu exclude suferinta. Aceasta este o realitate pe care Mantuitorul Hristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci si-a asumat-o. A fi crestin inseamna a participa la viata in Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmand, asadar, lui Hristos, prin suferinta ta, participi intr-un anume fel la suferinta si patimile lui Hristos. Mantuitorul Hristos nu a asumat suferinta in mod inutil. Prin urmare nu exista suferinta inutila. In absurdul ei (in mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si pentru cei din jur, rost pe care insa nu-l putem descifra intodeauna. Dar el este! Asa cum suferinta lui Hristos a avut sens- Invierea- si suferinta noastra are rostul ei: este o experienta cu adevarat rascumparatoare , cand va fi raportata la Hristos.
Fie ca este activa sau pasiva, eutanasia ramane un act impotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viata lui, nici la viata vreunui semen de-al sau pentru ca, in ultima instanta, aceasta inseamna atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.
Medicul (si nimeni altcineva) nu are dreptul sa ridice viata vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; asadar, cel care nu poate da cuiva viata nu i-o poate lua. Ca instrument si mijlocitor prin care Dumnezeu lucreaza, medicul (valorificand vocatia si menirea sa) este dator sa aline suferintele, dar nu are dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii.
In cazul in care sfarsitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grabim acest sfarsit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu consta in curmarea vietii cuiva din mila pentru a-l scapa de dureri, ci a-l ajuta sa suporte durerea pana in clipa cand se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie sa ramana rezultatul unui proces natural si, pe cat posibil, in deplina constienta si cu deplina constiinta. Datoria noastra si in special scopul medicilor este de a fi in slujba vietii pana la capatul acesteia; or omul traieste chiar si atunci cand se afla in stadiul terminal al vietii fizice.
In cazul bolilor incurabile, Biserica recomanda folosirea tuturor mijloacelor in vederea usurarii durerii provocata de boala: in primul rand a celor de natura spirituala, intelegandu-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovniceasca, rugaciune si sustinere morala, iar in al doilea rand, de natura medicala, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzatoare si a tratamentelor paleative.
Eutanasia nu poate avea justificare nici medicala, nici economica. Medicul care o practica si-a incalcat menirea si comite un pacat grav, condamnat de Dumnezeu si detestat de Biserica. Pentru evitarea unui asemenea pacat este nevoie de o informare corecta cu privire la gravitatea lui si cu privire la sensul vietii.
Moartea fizica este o realitate prin care trece orice fiinta creata. Atunci cand survine in viata omului, cu sau fara suferinta, aceasta trebuie privita ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre in Imparatia vesnica a lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.