Traducerea cuvantului metanoia prin pocainta demonstreaza ca pentru a inainta inspre dragostea lui Dumnezeu este nevoie de o nemultumire de sine, de o neincetata cainta pentru faptele si pentru gandurile care denunta puterea dependentei, ca schimbarea mintii inseamna mai intai de toate constiinta ca mintea, in gandirea ei obisnuita, este departe de a deveni un mijloc de receptare a harului divin, de aceea este necesara transfigurarea ei pana se ajunge "la stravechea frumusete a ratiunii", potrivit spuselor Cuviosului Nichita Stithatul.
Samanta de grau se introduce in pamant, unde putrezeste si moare. Pentru ca apoi sa incolteasca si sa se ridice incet, incet tulpina spicului de grau. Aceasta creste, se dezvolta, se maturizeaza, se coace dupa care se treiera. Se obtin boabele de grau din care se face painea pentru hrana omului. Ciclul acesta se repeta in fiecare an. Retinem ca pentru a obtine planta, adica spicul de grau si acesta sa traiasca, a trebuit ca bobul de grau din pamant sa putrezeasca, sa moara.
Acelasi fenomen se intampla si cu omul pacatos care doreste sa se schimbe, sa duca o viata autentic crestina si sa urmeze calea mantuirii. Acesta trebuie sa omoare pasiunile, simturile si patimile din el. Numai omorand omul pasional, omul pacatos din el va putea naste un alt om - omul spiritual - care treptat va ajunge sa renunte la cirje sau baston, reusind sa mearga singur pe calea perfectiunii.
A porni de la intrebari filosofice care presupun ca pentru a ajunge la Adevar este nevoie doar de ratiunea umana (cum face filosofia moderna incepand cu Descartes) inseamna a anula revelatia divina, adica tocmai ceea ce omul nu a putut dobandi doar prin puterile sale proprii si a ajunge eventual doar la un adevar asemanator cu cel pe care ni-l livreaza stiinta: un adevar verificabil in fiecare clipa, dar fara nicio importanta pentru salvarea omului.
Dar aceasta nu este altceva decat saracirea extrema a vietii crestine, deoarece daca un asemenea adevar filosofic are pretentii ca s-ar potrivi Adevarului-Hristos, faptul e cu desavarsire absurd, fiindca Adevarul este o Persoana divina si el s-a revelat, raspunzand cu o mare dragoste omului cazut. Hristos nu poate fi cunoscut doar prin intermediul unei minti umane care nu accepta revelatia, care porneste de la propriile ei date inchise in aceasta lume si prin mecanisme sofisticate incearca sa-si depaseasca limita.
De aceea in aceasta maniera ni se descopera si gandirea Parintilor: certitudinea Adevarului intrupat este asumata cu intreg sangele, acceptand totodata ca Dumnezeu este viu, este Persoana si ca este totalmente diferit de om, de aceea doar prin dragostea lui omul putea sa urce acolo de unde a cazut prin Adam la inceputul istoriei.
Aceasta certitudine deschide, asadar, calea nu doar intrebarilor filosofice, ci unei angajari extrem de violente: dureroasa schimbare de sine, metanoia, schimbarea mintii prin pocainta neincetata; caci "Mare lucru este a vorbi despre Dumnezeu, dar mai mare a te curata pentru Dumnezeu", cum afirma Sf. Grigorie de Nazianz.
Cunoasterea umana singura nu poate transfigura omul, ea lasa omul in orizontul dependentei. Rolul mintii umane nu mai este cel de a cauta raspunsuri la o cale spirituala care s-a identificat cu Hristos: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan, 14, 6). Raspunsurile, in acest caz, sunt date, calea este inaugurata, inceputa cu o certitudine care s-a dezvaluit odata cu venirea lui Hristos in trup omenesc. Ratiunea are nevoie doar de a fundamenta actiunile omului, de a le mobiliza.
De fapt s-ar putea spune ca intrebarea filosofilor se metamorfozeaza, se preschimba in rugaciune. Intrebarea este rugaciunea iar raspunsul este Prezenta (sau mai bine zis Atotprezenta, daca ar fi sa consideram unul dintre atributele lui Dumnezeu). Aceasta este noua dinamica, noua miscare pe care Hristos a adus-o in lume: calea de la certitudine (revelatia) la experierea (Atot)prezentei divine. Omul nu se mai intreaba, fiindca stie din revelatie, ci isi alcatuieste viata dupa poruncile lui Hristos, in afara carora orice cunoastere ramane o simpla parada intelectuala, lipsita de puterea vietii si imposibil de afirmat in iubire.
Mintea omului isi are aici intreaga importanta, „paza mintii” fiind adeseori pomenita in scrierile ascetice, fiindca ea poate alunga de la inceput "momeala", scapand astfel de forta prezenta pe treptele urmatoare. De aceea rolul ratiunii este cel de a primi adevarul revelatiei si a-l sustine in lupta pe care omul intreg (minte, simtire, vointa, trup) o are de dus impotriva dependentei de toate lucrurile lumii.
De altfel cuvantul "ratiune" este intalnit adeseori la Sf. Antonie cel Mare unde sensul lui - de a fi in acord cu revelatia - este preponderent. "Oamenii se socotesc rationali, - spune el - insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invatat cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca oameni rationali".
Asadar, sa-L rugam pe Domnul Iisus Hristos sa ne ajute sa punem inceput bun in toate, dar sa incepem cu metanoia noastra.
Stefan Popa
Stefan Popa
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.