Metanoia este cea mai mare minune care i se poate întâmpla unui om, adică schimbarea minții ființei umane prin descoperirea tainei lui Dumnezeu, prin trimiterea fiului în lume, pentru a-i ajuta pe oameni și a le oferi un exemplu, că și ei pot deveni dumnezei. Dumnezeu se coboară „față către față”, pentru ca omul să se poată ridica la cer, să se îndumnezeiască. Nimeni până la Hristos nu a reușit o asemenea metanoia care să ducă la schimbări radicale. Numai El a putut face sfinți din criminali, din hoți, din tâlhari și din prostituate, din prigonitori etc.
Schimbarea minții
Sămânța de grâu se introduce în pământ, unde putrezește și moare. Pen-tru ca apoi să încolțească și să se ridice încet, încet tulpina spicului de grâu. Aceasta crește, se dezvoltă, se maturizează, se coace după care se treieră. Se obțin boabele de grâu din care se face pâinea pentru hrana omului. Ciclul acesta se repetă în fiecare an. Reținem că pentru a obține planta, adică spicul de grâu și acesta să trăiască, a trebuit ca bobul de grâu din pământ să putrezească, să moară. Prin moarte bobul de grâu suferă o transformare în spic de grâu. Moartea există și ajută în procesul transformării bobului de grâu. Până și stelele universului mor și se transformă într-o altă formă stelară. Așa se întâmplă și cu omul, se naște pentru a muri și a se transforma într-o altă formă de viață.
Același fenomen se întâmplă și cu omul păcătos care dorește să se schimbe, să ducă o viață creștină autentică și să urmeze calea mântuirii. Acesta trebuie să omoare pasiunile, simțurile și patimile din el. Numai omorând omul pasional, omul păcătos din el va putea naște un alt om – omul spiritual – care treptat va ajunge să renunțe la cârje sau baston, reușind să meargă singur pe calea perfecțiunii. Iată, de ce, prin filosofia sa și mai ales prin cuvintele sale: „S-ar putea ca viața pe care o trăim să fie moarte, iar moartea să fie începutul adevăratei vieți?”(viața spirituală), Socrate avea să pregătească conștiința anticilor pentru o nouă religie – creștinismul.
Schimbarea omului păcătos, a minții sale înseamnă mai întâi de toate o desăvârșită neîncredere în ceea ce mintea reprezenta, în metodele și evidențele ei, o negare a ceea ce a fost în stadiul situării dependente. De aceea, „frica de căile și de cărările din oceanul minții” este normală, pentru că în orice altă manieră renunțarea la sine nu va fi nicidecum reală. Predominarea eului s-ar menține, iar calea astfel începută n-ar mai duce la întâlnirea de dragoste cu divinitatea, ci la întâlnirea cu propriul ego, de astă dată în orizontul unei dependențe sporite și îndelung ascunse, pentru că „orice gând care nu are la temelia lui rugăciunea e o scamatorie, un joc deasupra vidului” . De aceea, cuvântul pe care îl vor rosti cei ce ignoră rugăciunea dar vorbesc despre dragostea dumnezeiască nu va arăta decât că „vorbesc de la ei și nu Duhul lui Dumnezeu este cel ce grăiește în ei” , ceea ce demonstrează că dragostea despre care vorbesc ei este o pură închipuire. De aceea, renunțarea la gândurile proprii înseamnă de fapt așteptarea întâlnirii desăvârșite, cel puțin atâta vreme cât dominația lor ar împiedica venirea Celuilalt. „Căci liniștea (isihia) este lepădarea gândurilor ce nu sunt de la Duhul și dumnezeiești, până la o vreme, ca nu cumva luând aminte la ele, ca bune, să pierzi lucrul mai mare” .
Traducerea cuvântului metanoia prin pocăință demonstrează că pentru a înainta înspre dragostea lui Dumnezeu este nevoie de o nemulțumire de sine, de o neîncetată căință pentru faptele și pentru gândurile care denunță puterea dependenței, că schimbarea minții înseamnă mai întâi de toate conștiința că mintea, în gândirea ei obișnuită, este departe de a deveni un receptacul al harului divin, de aceea este necesară transfigurarea ei până se ajunge „la străvechea frumusețe a rațiunii” . Prin neîncetata, prin îndelungata pocăință (cea care în această viață nu se va sfârși niciodată) ia naștere golul în care se va auzi atât chemarea dragostei dumnezeiești, cât și strigătul cu care omul, în recunoașterea micimii proprii, va implora ajutorul și prezența lui Dumnezeu. „Acest sens al căinței corespunde atitudinii apofatice față de Dumnezeu: cu cât ne unim cu Dumnezeu, cu atât ne cunoaștem imposibilitatea de a-L cunoaște; cu cât devenim mai desăvârșiți, cu atât ne cunoaștem propria nedesăvârșire” .
Suferința renunțării cuprinde așadar întreaga ființă umană și are drept scop transfigurarea omului și a vieții lui „după asemănarea cu Dumnezeu” până la a deveni un altar de rugăciune, un loc al întâlnirii transcendenței absolute cu creația: „Inima fără de gânduri, lucrată de Duhul, este altarul adevărat încă înainte de viața viitoare” . În aceste condiții, cunoașterea e o situare sacrificială întru iubirea lui Dumnezeu. „Socotește drept cunoștință proprie a adevărului simțirea harului. Pe celelalte cunoștințe trebuie să le numim tâlcuiri de înțelesuri și dovediri de lucruri” . Nu putem vorbi despre omul jertfelnic fără a lua în discuție și jertfa supremă, moartea.
Exemplul lui Pavel
Un model de metanoia îl constituie convertirea lui Saul, care din cel mai aprig prigonitor al creștinismului, ajunge cel mai mare mărturisitor și Apostol al lui Hristos pentru neamuri. Înainte de momentul convertirii, Saul (numele iudaic al apostolului Pavel) era un înflăcărat apărător al Legii iudaice, care căuta să-i prindă chiar și pe creștinii fugiți din Ierusalim, din pricina prigoanei. Având împuternicirea Sinedriului, el a pleacă însoțit de o gardă spre Damasc ca să-i aducă legați la Ierusalim pe ucenicii Domnului. Pe vremea Mântuitorului Iisus, Damascul era sub stăpânirea romană. O mare parte din populația orașului vorbea limba greacă, dar exista și o puternică colonie iudaică. Întrucât iudeii din Damasc aveau legături strânse cu cei din Palestina, creștinismul a pătruns și aici. Acest lucru a permis creștinilor din Ierusalim să se refugieze la frații lor din Damasc. Având scrisori de împuternicire de la „marele preot”, către comunitatea iudaică din acest oraș, Saul își asumă această misiune fiind convins că împlinește voia lui Dumnezeu.
În timp ce se apropiau de Damasc au fost învăluiți, în miez de zi, de o lumină cerească mai strălucitoare decât lumina soarelui. Orbiți de ea, ei au căzut cu fața la pământ. Este momentul în care Mântuitorul Iisus i se descoperă lui Saul într-o lumină strălucitoare. Atunci un glas necunoscut s-a auzit, grăindu-i în limba lui maternă:
„Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” Iar el a zis: „Cine ești, Doamne?” Și Domnul a zis: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă”. Și el, tremurând și înspăimântat fiind, a zis: „Doamne, ce voiești să fac?”. Iar Domnul i-a zis: „Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbații care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriți, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni” .
Apoi, glasul a încetat, iar lumina cerească a dispărut. În felul acesta, Hristos realizează acea comuniune ce transfigurează prin puterea iubirii coborâtă în sufletul lui Saul. Este lumina care luminează și cuprinde inima omului cu focul dragostei de Dumnezeu, fiind totodată cea care dăruiește o nouă naștere viitorului apostol. Dumnezeiasca descoperire va schimba întreg cursul vieții lui Saul și îi va răsturna toate convingerile sale referitoare la Iisus – „Lumina lumii” . El, care voia să fie un rabin vestit, zelos slujitor al Legii iudaice, avea să devină apostol al Bisericii lui Hristos.
Am putea spune că, în drum spre Damasc, Saul „moare” pentru a se naște „omul cel nou”, adică apostolul Pavel, întrucât „focul divin nu mistuie, nu distruge, ci renaște, recreează” . Datorită strălucirii luminii cerești, Pavel orbește. Așa cum întunericul s-a lăsat peste trecutul vieții lui, la fel întunericul îi acoperea acum privirea. Saul este ajutat de cei care îl însoțeau să intre în cetatea Damascului, fiind dus de mână . Aici el a rămas orb trei zile, fără să mănânce și să bea nimic, gândindu-se la minunata arătare dumnezeiască, precum și la noua descoperire făgăduită.
Împreună cu noile descoperiri dumnezeiești din Damasc, care îi vor lumina viața cea nouă, avea să primească și lumina ochilor cu care să vadă în jurul său o lume nouă, învăluită în focul iubirii creștine. Atunci când Saul a văzut lumina, pe care nu era pregătit să o vadă, a fost copleșit de aceasta și a orbit. „Când și-a recăpătat vederea printr-un act de credință, de nouă naștere, el a primit un alt nume, a fost numit Pavel, a trecut printr-o naștere în Duh”.
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Metanoia
Publicat in : Morala -
Pacatul si metanoia
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Pocainta - metanoia
Publicat in : Religie -
Metanoia - intoarcerea la Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.