Crestinii si ireductibilii sufletului neseparabil

S-ar putea crede ca monismul semitic e mai usor de pus de acord cu monismul ireductibililor sufletului neseparabil. In realitate le separa numeroase puncte.

Primul e ca sufletul a fost creat de Dumnezeu. Nu este un suflu ivit din respiratia sau vaporizarea/exalarea sangelui pus in fierbere de caldura interioara; nu se naste din samanta ca trupul (in orice caz samanta nu poate fi pentru el altceva decat un vector). Nu e nici forma unui trup sau a unui organ (fie acesta inima sau creierul).

E acel ceva din om care a iesit direct din suflarea lui Dumnezeu.

Al doilea punct e ca acest suflet e unic. Nu exista o insufletire treptata a unui trup prin venirea de suflete succesive, mai intai irationale, apoi rationale. Grigorie al Nyssei dezvolta in acest sens imaginea grauntelui, venita de la apologeti (caci picatura de samanta nu e decat o varianta a grauntelui de grau in care e continut dinainte totul): totul e prezent, sufletul ca si trupul, inca de la inceput (nu incepand cu samanta, ci cu prima stare a trupului ivit din conceptie). Pur si simplu totul e aici in germene, ca in grauntele de grau care contine spicul; sufletul prezent intreg (un suflet deja spiritual, deoarece e dat de Dumnezeu) nu-si manifesta insa de indata toate puterile lui; pentru a se exercita ele au nevoie de o anumita dezvoltare a trupului (astfel, puterea senzitiva nu poate actiona fara organele de simt). Dar nu exista nici o venire a unui suflet intr-un moment anume al cresterii, nici transformarea sufletului intr-altul (din suflet vegetativ in suflet senzitiv etc).

Chestiuni teologice

Parte a lumii de idei care ii inconjoara, crestinii imbratiseaza majoritatea chestionarilor filozofice ale „elinilor". Sprijinindu-se pe un corpus de Scripturi comune, ei impartasesc un anumit numar de raspunsuri cu semitii. Prin acest fapt discursurile lor nu fac adeseori decat sa reia problematicile unora sau altora.

Dar abordarea chestiunilor privitoare la embrion si sufletul sau e un corpus distinct (care va deveni Noul Testament); o invatatura pe cale de a se naste si care se organizeaza incetul cu incetul in dogme. Trei elemente din aceasta invatatura influenteaza reflectia lor despre embrion: creatia, intruparea, invierea trupului.

A. Creatia

Chestiunea originii sufletelor pune in joc o intreaga teologie a creatiei in care se confrunta mai multe teorii.

Prima din aceste teorii spune ca toate sufletele au fost create in timpul celor sase zile ale facerii lumii. Aceasta teorie implica o forma de preexistenta a sufletelor, dar foarte diferita de preexistenta platoniciana sau gnostica, intrucat, departe de a fi rezultatul unei caderi, intruparea sufletului e parte integranta a planului divin. Dar ceea ce ni se pare deosebit de bogat in consecinte e faptul ca aceasta teorie implica o teologie a creatiei potrivit careia Dumnezeu a creat la origine totul, dupa care lasa legile naturale pe care le-a creat sa joace rolul pe care li l-a atribuit. E angajat aici tot jocul intre Dumnezeu Creatorul si Dumnezeu Proniatorul. Vom regasi aceasta problematica in intreaga istorie a teologiei bizantine, atat cu referire la ciuma, cat si la mortile premature sau catastrofele istorice. Trebuie oare sa vedem in fiecare eveniment extraordinar un act al lui Dumnezeu (ciuma ca pedeapsa sau victoria militara ca rasplata) sau, dimpotriva, trebuie sa credem ca Dumnezeu respecta cauzele secunde (ciuma venind dintr-o stricare a aerului, iar victoria dintr-o superioritate militara)? Adeptii celei de-a doua interpretari (de la Vasile cel Mare la Marcu Eugenicul trecand prin Anastasie Sinaitul si Mihail Glykas) vor fi stigmatizati de adversarii lor drept „naturalisti". In tema care ne preocupa: inserarea sufletului in trup e oare opera lui Dumnezeu Creatorul omului, Care creeaza si insufla in fiecare zi sufletele celor care au fost conceputi? Sau a lui Dumnezeu Proniatorul, Care adauga fiecarui trup conceput sufletul pe care l-a creat la origini in vederea acestui trup? Sau a lui Dumnezeu Creatorul lumii, Care a dat la inceput oricarui trup conceput aptitudinea de a fi insufletit? Pentru cine nu vede interventia nemijlocita a lui Dumnezeu in evenimentele extraordinare e tentant sa nu-L vada intervenind pentru un eveniment atat de banal si cotidian ca venirea unui suflet intr-un trup.

A doua teorie pe care am vazut-o implica faptul ca Dumnezeu creeaza in fiecare clipa noi suflete pentru trupurile care se incheaga. Adversarii ei obiecteaza ca Dumnezeu se pliaza astfel capriciilor copulatiei umane si se expune riscului de a ratifica unirile adulterine. Am vazut raspunsurile pe care adeptii ei le aduc acestei obiectii. O alta obiectie spune ca a sustine ca Dumnezeu creeaza suflete dupa a sasea zi a creatiei lumii insemna a acuza de minciuna textul sfant. Aici intervine o alta conceptie despre Providenta: prima voia ca Dumnezeu, Care a creat la origine toate sufletele, sa atribuie pur si simplu noului trup unul din aceste suflete; aceasta avanseaza ideea ca la origini Dumnezeu a creat sufletul uman in sine, „specia suflet uman", am putea spune, iar in prezent El face sa vina la existenta indivizi ai acestei specii, ceea ce nu este propriu-zis un act de creatie. Aceasta a doua conceptie (nascuta poate dintr-o lectura capadociana a dublului referat al creatiei omului, cel din Facerea 1 si cel din Facerea 2) ni se pare ca atenueaza opozitia intre partizanii creatiei la origine si cei ai creatiei zilnice.

A treia teorie pleaca de la dublul referat al crearii lui Adam si al crearii Evei. Textul biblic nu mentioneaza insuflarea sufletului Evei. Unii (Teodor al Mopsuestiei, de exemplu) presupun ca aceasta insuflare e implicita; altii vor trage concluzia ca sufletul Evei era continut in coasta lui Adam ca si trupul ei si ca in Facerea 2, 7 Dumnezeu a creat si insuflat intreg sufletul omenesc: cel al lui Adam, cel al Evei si cel al fiecaruia din urmasii lor. Ipoteza confirmata de 1 Corinteni 15, 22 („Toti mor in Adam"): „in Adam" erau continuti dinainte toti, trup si suflet. Prin urmare toate sufletele omenesti au iesit din sufletul lui Adam — ceea ce am numit traducianism adamic.

B. Intruparea
Intruparea Cuvantului, inima crestinismului, e cu atat mai pertinenta in problema noastra, cu cat la preexistentialisti insufletirea embrionului e adeseori perceputa dupa modelul intruparii sufletului.

Acest filon a fost exploatat indeosebi de gnostici, situati la confluenta intre doua curente (preexistentialist si biblic). Paralela intre sufletul care coboara si Mantuitorul care se intrupeaza e in inima majoritatii miturilor gnostice. E de ajuns sa evocam paralelismul intre Salvatorul care in coborarea sa se imbraca in tunicile cosmice pe care le va abandona la inaltare, si sufletul care in coborarea sa imbraca si el tunici sau vehicule din ce in ce mai grosolane, pe care le va abandona cand urca inapoi spre salasul sau de suflet necorporal.

In plus, zamislirea feciorelnica a lui Hristos i-a impins pe teologi sa se intrebe cu privire la rolul tatalui si al mamei in formarea embrionului: poate fi om deplin Hristos care se naste fara samanta paterna? El nu are ca om decat ceea ce i-a transmis mama sa prin sangele ei. E greu de stiut cu privire la evolutia gandirii lui Apolinarie care a fost motorul antropologiei sau hristologiei sale: l-a facut oare sa refuze lui Hristos un suflet omenesc (sau un nous uman) credinta ca sufletul se iveste din samanta paterna? Sau credinta intr-un Hristos fara suflet sau fara nous omenesc (in cadrul unei hristologii de tip Logos-sarx) l-a impins sa creada ca sufletul se transmite prin samanta?

In orice caz intruparea lui Hristos, faptul ca Dumnezeu S-a salasluit in pantecul unei femei, a acceptat sa treaca prin diferitele etape embrionare (o viziune intarita de lupta impotriva gnosticilor care preferau sa vada in Maria doar un receptacul sau o conducta) a contribuit nu putin la acordarea unei valori inestimabile embrionului omenesc inca din primele sale momente. E poate unul din motivele pentru care in crestinism opozitia fata de avort a fost inca de la inceput generala si absoluta.

C. Invierea

Al treilea element al dogmei crestine care a influentat viziunea asupra embrionului e invierea, nu atat cea a lui Hristos, cat cea a tuturor oamenilor care e consecinta acesteia. Intr-adevar, aceasta credinta da o greutate considerabila atat corporalitatii, cat si monismului antropologic. E alternativa la reincarnare, dar si la o apocatastaza necorporala.

Trupul nu poate fi un accident daca destinul sau e acela de a participa la viata vesnica, participare care este ultimul articol al crezului apostolic. „Ceea ce e conceput", „ceea ce se afla in pantec" e deja fagaduit vesniciei, prin urmare nu exista nici un motiv sa-i fie negat un suflet. Caci in viata vesnica va intra ansamblul trup-si-suflet. In secolul VII Maxim Marturisitorul va face din aceasta fagaduinta a invierii una din pietrele de incercare ale convingerii sale ca trupul e insufletit inca de la concepere.

Marie-Helene Congourdeau 

Articol preluat din volumul "Embrionul si sufletul lui sfintii Parinti", Ed. Deisis

Cumpara volumul Embrionul si sufletul lui sfintii Parinti de pe Magazinul online Carti.CrestinOrtodox.ro

 

.

• Teorii despre originea sufletului
  Publicat in : Lumea vazuta
• Momentul insufletirii
  Publicat in : Morala