Paradoxul mincinosului si ambiguitatea minciunii

De ce mint oamenii? Ce este minciuna si cum este ea posibila inauntrul moralei crestine? Mentionand celebrul paradox al mincinosului, Sfantul Apostol Pavel aduce aceasta tulburatoare intrebare pe primul plan al eticii evanghelice. Scriind lui Tit, pe care il asezase episcop in Creta, Sfantul Apostol ii atrage atentia asupra insusirilor morale pe care trebuie sa le aiba noii hirotoniti, carora le cere o formatie ferma si pe care acestia n-o puteau dobandi decat "tinandu-se de cuvantul cel credincios al invataturii" (Tit I, 9), al Sfintei Evanghelii. Numai astfel noul pastor poate fi "destoinic sa indemne la invatatura cea sanatoasa si sa mustre pe cei potrivnici".

Sfantul Apostol avea puternice motive ca sa-l avertizeze energic asupra felului de a fi al cretanilor, pentru ca aici era locul unde se practica un relativism moral unic in felul sau, dublat de un relativism filozofic care ducea la ruinarea oricarui principiu de gandire creatoare si la ruinarea oricarei norme morale. "Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor, a rostit: cretanii sunt pururea mincinosi, fiare uracioase, lenesi si mancaciosi. Marturia aceasta este adevarata, pentru care pricina mustra-i cu asprime, ca sa fie sanatosi in credinta. Si sa nu dea ascultare basmelor iudaicesti si poruncilor unor oameni care isi intorc fata de la adevar" (Tit I, 12-14). Dumnezeiescul Apostol avea certitudinea ca acestora "li s-a spurcat si mintea si cugetul. Ei spun tare ca stiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor il tagaduiesc" (Tit I, 15-16).

Proorocul la care se refera Sfantul Pavel este poetul si filozoful Epimenide. Lui i se atribuie aceasta afirmatie din care s-a format celebrul paradox al mincinosului:
Epimenide Cretanul spune ca toti cretanii sunt mincinosi,
Dar Epimenide este cretan.
Deci Epimenide este mincinos.
La care Epimenide ar putea raspunde:
De ce ma faceti mincinos?
Eu mint, dar nu e adevarat ca mint.
Ce va spun eu este o adevarata minciuna sau o minciuna adevarata?
Daca va spun ca mint, acest lucru este un adevar sau este o minciuna?
La aceasta intrebare sunt posibile doua raspunsuri:
1. minte - daca minte, atunci este fals ca minte cand spune ca minte deci nu minte.
2. nu minte - daca nu minte, cand spune ca minte, atunci minte.

Paradoxul mincinosului a ramas pana astazi de nedezlegat, oricite incercari s-au facut de la Aristotel pana la B. Russell. Acest paradox si inca vreo cateva altele de acelasi gen, arata intr-un mod izbitor cat de adanca este confuzia pe care o produce minciuna sau o vicioasa intrebuintare a gandirii si a limbajului, care se abate de la calea naturala a "adevarului" de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel. Aristotel (De Sophisticis Elenchis, 25; Etica nicomahica, VII, 3; Metafizica IV, 4-5) vede in acest paradox o pozitie sofistica dupa care totul este adevarat sau totul este fals, iar mincinosul intra in contradictie cu sine insusi de indata ce a enuntat pozitia luata. Mincinosul care pretinde ca minciuna e adevarata, si ca adevarul e minciuna afirma ca totul e sau adevar sau minciuna, fara putinta de a distinge. Si Aristotel observa ca "acela care afirma ca totul e adevar da putere de adevar si afirmatiei contrare, de unde reiese ca si afirmatia sa este neadevarata. Caci afirmatia contrara nu admite ca a sa ar fi adevarata. Iar cel care admite ca totul este fals declara ca si afirmatia sa este falsa" (Metafizica IV, 8), incat dupa Aristotel, asemenea afirmatii sunt nule, pentru ca se distrug una pe alta. Mincinosul isi distruge singur afirmatiile.

Solutia lui Aristotel, intr-un anume fel geniala, n-a satisfacut nici pe contemporanii sai, nici pe medievali si nici pe moderni. Grecii s-au ocupat staruitor de acest sofism, romanii insa, cu spiritul lor sever si practic nu puteau lua in serios astfel de "jucarii dialectice" cum le numea Seneca (Epist. Luc. 45), pentru ca, spunea el, "nimic nu e mai odios intelepciunii decat o subtilitate excesiva" (ninil odiosus sapientiae acumine nimio). La greci, dimpotriva, un Chrysippos s-a indeletnicit multa vreme cu acest sofism, iar despre poetul Philetas din Kos (340-245) ni se spune ca ar fi murit din cauza eforturilor infructuoase de a dezlega paradoxul mincinosului.

Scolastica si medievalii considerau acest paradox printre problemele insolubile (insolubilia).
Logica matematica moderna a reluat paradoxul mincinosului si considera ca l-ar fi rezolvat. B. Russell insista amanuntit asupra paradoxului lui "Epimenide, cretanul care a afirmat ca toti cretanii sunt mincinosi, si a intrebat daca spunand aceasta, a mintit sau nu. Acest paradox apare in forma cea mai simpla atunci cand cineva afirma : "Eu mint". Daca el minte, este o minciuna ca el minte, si in consecinta el spune adevarul; dar daca el spune adevarul, el minte, caci face ceea ce spune.. Astfel, contradictia este ineluctabila. Contradictia este mentionata de Sfantul Pavel care nu acorda insa nici un interes aspectelor logice ale contradictiei, el urmarind numai sa demonstreze faptul ca paganii sunt spurcati". B. Russell gaseste ca pentru rezolvarea paradoxului este necesara o anume ordine de propozitii generale, propozitii de ordinul 1, de ordinul 2, care se refera la anumite totalitati, cu un caracter tehnic de stricta specialitate matematica.

Alaturi de B. Russell trebuie sa mentionam si contributiile logicianului roman Anton Dumitriu. Dar chiar daca, intr-un anume fel se obtine o rezolvare matematica si logica, cu aceasta nu s-a rezolvat problema morala a adevarului si a minciunii. O rezolvare matematica nu este echivalenta cu o rezolvare morala, o ecuatie matematica nu poate constitui si o ecuatie de conduita sau de constiinta. Aceasta pentru o ratiune "gramaticala" pe care o releva candva matematicianul H. Poineare: "logica matematica prezinta lucrurile la indicativ si dintr-un indicativ niciodata nu se poate scoate un imperativ" sau macar ceva asemanator cu imperativul moral. Logica matematica satisface gandirea logica care se foloseste de mijloacele expresive ale matematicii impersonale, nu poate da seama insa de actele libere, de sentimente, de desfatarea artistica, de virtuti si de idealuri, de dureri si de remuscari. Intr-un cuvant, este cu neputinta de cuprins intr-o formula matematica intregul continut de generoasa speranta care entuziasmeaza pe om si-l indeamna sa fie tot mai bun. Bonum non est in mathematicis, cum spune adagiul aristotelic si medieval "omul nu poate fi un mecanism".

De altfel insisi matematicienii sunt uimiti de "confuzia profunda care domneste in privinta naturii conceptelor matematice". Un mare matematician, E. Gonseth, scrie: "in esenta ei, matematica nu este decat un ansamblu de vederi si de procedee ale spiritului nostru, replica constienta a activitatii subconstiente care creeaza in noi o imagine a lumii si o multime de norme dupa care actionam si reactionam. Ea nu este un edificiu cu baza fixata undeva, cu o stabilitate absoluta, ci o constructie aeriana, care se tine ca prin miracol; aventura cea mai indrazneata si mai de necrezut a spiritului".

Insusi B. Russell, cu acea senina familiaritate specific britanica, face aceasta neasteptata marturisire din partea unui matematician si logician: "Matematicile sunt singura stiinta in care nu se stie niciodata despre ce se vorbeste si daca ce se spune este adevarat". Asadar, "dupa Russell, nu avem o idee clara despre natura entitatilor matematice, care raman obscure si uneori absolut inexplicabile. Si este foarte curios ca putem vorbi cu precizie despre lucruri pe care le ignoram".

In aceasta ultima perspectiva, nadejdea de a determina pe cale logico-matematica ce este adevar si ce este minciuna se indeparteaza surprinzator de mult. Pana la o rezolvare de natura aceasta sau de o alta natura, sa ne indreptam spre realitatile nemijlocite ale experientei si ale psihologiei.

In paradoxul mincinosului apare o miscare a spiritului in sens invers de desfasurarea naturala a cunoasterii si fata de adevarul intrinsec al lucrurilor in ordinea lor fireasca: este capacitatea de a intoarce totul pe dos, este negatia. Atata vreme cat spiritul afirma, el se afla tacit intr-un profund acord cu ritmul existentei si cu toate legile ontologice se afla intr-un fel de miscare centripeta, in care tine armonios cadenta cu tot ce-l inconjoara. De indata insa ce neaga se desprinde din aceasta miscare si porneste singuratic pe o orbita singulara, intr-o miscare centrifuga. Se izoleaza de rest, de univers si se constituie de unul singur intr-o lume mica, fara trecut si fara viitor si fara alta multumire decat de a se constitui ca parte intr-un proces cu universul si cu sine insusi. Asa s-a nascut tragedia, tragismul uman. Omul este fiinta ambigua care afirma, care zice da, dar si fiinta care neaga, care zice nu. Mai mult chiar: omul este singura fiinta care zice nu cand ar trebui sa zica da si care zice da cand ar trebui sa zica nu. Mantuitorul a voit sa-l "mantuiasca" pe om de astfel de oscilatii sterile si obositoare si a statornicit aceasta regula de aur de incalculabile adancimi morale: "Cuvantul vostru sa fie: da ce este da, nu ce este nu (facand imediat si aceasta extraordinara precizare: "iar ce este mai mult decat aceasta de la cel rau este" (Matei V, 37). Negatia, ideea negativa este o aparitie stranie, care privita din punct de vedere al continutului mintal, nu poate fi definita nici prin prezenta unei reprezentari (care ar fi pozitiva), nici prin absenta unei astfel de reprezentari: "pentru ca a gandi o reprezentare ca absenta inseamna a o gandi si deci a o avea prezenta in minte" (Sigwart, Logik, I, 22). Ideile negative sunt sterile, ele nu sporesc investigatiile cunoasterii, ci dimpotriva se infatiseaza ca niste nascociri ale spiritului indreptate impotriva sa insusi. Acesta este locul geometric in care rezida forta creatoare a ideilor afirmative unificate in concepte, pentru a conferi o dainuire independenta obiectelor intelectuale si speculatiilor asupra permanentei notatiilor in aparenta fluida si intamplatoare.

Ideile afirmative se fundeaza pe adevar si adevarul este o realitate totdeauna dincolo de cunoastere, este eternitatea insasi. Adevarul singur ne face sa cunoastem la ce e buna cunoasterea, sa stim la ce e buna stiinta. Si numai adevarul marilor afirmatii este apt sa fie asimilat si sa devina realizare launtrica, implinire de sine si rodnica legatura cu valorile nemuritoare, care depasesc infinit datele rationale ale cunoasterii. Cunoasterea ne pune la indemana unele mijloace prin care putem intra in legatura cu adevarul, ea insa nu ne confera si privilegiul de a fi si noi unelte ale ordinii superioare. O astfel de cunoastere ne amageste cu naluca autonomiei, ne duce la portile adevarului, dar nu ne integreaza in adevar si nu ne uneste cu el. Portile sunt deschise si putem intra in templul de clestar al adevarului, dar numai daca duhul de tagada nu ne prigoneste. Iar de aci inainte, adevarul devine o povara pe care omul n-o poate purta singur. Negatia il inlantuie in neantul ei anihilator.

Dar daca adevarul se amplifica prin revenirea asupra sa insusi, negatia, in schimb, cand se neaga prin sine, devine fecunda. Este meritul filozofiei lui Hegel si al marxismului de a fi aratat ca "negarea negatiei" este nu numai posibila, ci ca ea este una dintre cele trei logici dialectice, alaturi de legea trecerii de la cantitate in calitate si invers, si legea intrepatrunderii contrariilor. Legea negarii negatiei are o functie imanenta, este o lege continuta, in interiorul fenomenelor ca o forta motrice care produce schimbarile evolutive si progresul, in conformitate cu exigentele naturii si ale societatii. Asadar, daca negatia singura este distructiva, intrucat nu are nici o acoperire obiectiva, logica, psihologica si morala, "negarea negatiei" este creatoare.

Paradoxul mincinosului este tocmai exemplul pregnant al anomaliei in care se sfarseste negatia. In el se vede cum ia nastere minciuna si cum se disimuleaza, drapata in vesmintele de imprumut prin frauda si pe care si le insuseste din garderoba adevarului. Se vede insa de departe ca aceasta imbracaminte ii ramane straina si exterioara, ca nu-i vine pe masura si ca nu adera la formele ei goale. Mecanismul paradoxului ne arata felul in care minciuna se reinviaza pe ea insasi, roasa launtric de propria ei carenta, ca de o incurabila inanitie.

Minciuna pandeste cunoasterea adevarului la fiecare pas, il urmareste ca propria lui umbra. Este coextensiva acestei cunoasteri, este data odata cu aceasta si prin ea se masoara maretia sau josnicia constiintei si a libertatii. "Si cum libertatea nu este libera decat pentru ca poate sa aleaga binele sau raul, dialectica minciunii consta in intregime in acest abuz de putere care este proprie constiintelor adulte. Totusi, constiinta, chiar daca defineste genul minciunii, nu-i asigura prin aceasta si diferenta specifica: din faptul ca mincinosul nu e niciodata inconstient in mincinosul sau for interior, nu urmeaza ca orice constiinta este mincinoasa; litota, de pilda, ca orice pseudeogorie ironica, presupune extrema dedublare a constiintei, agilitatea definita a unei reflexiuni care nu adera nici la obiect, nici la sine insasi; totusi litota nu este mincinoasa, ci dimpotriva, ea isi propune sa ne calauzeasca in domeniul adevarului pe calea indirecta a simularii. Din faptul ca arta transfigureaza si idealizeaza realitatea, ca inventiile stiintifice si randuielile sociale mai drepte fac progrese neincetate, din faptul ca toate creatiile spiritului au la temelie puterea de inventie si creatie, nu urmeaza ca elanul creator este o minciuna, sau ca poate fi luat drept o minciuna. Duhul minciunii, adica acea constiinta rea, egoista si batjocoritoare, se pricepe uimitor de bine sa utilizeze toate resursele si capacitatile de inventie pe care o constiinta dreapta le aplica in arta, in morala, in literatura, in fictiuni, in basme, in poezie, in toate formele simbolice. Asa se face ca arta, de pilda, a putut fi socotita o minciuna, iar minciuna ca o opera de arta. Acest duh confisca puterea de fabulatie a spiritului si o "denatureaza" de la rostul ei firesc. Fantezia si fictiunea, imaginatia creatoare in general, care fac atat de mult bine omului anticipindu-i viitorul si zugravindu-l in culori fericite, care sustin sperantele si le transforma in forte vii, sunt abatute de la menirea lor si transformate in unelte ale raului, ale duhului acelui rau, daca nu sunt bine strunite de un sever control moral. Pentru ca imaginatia creatoare este ca limba lui Esop: ea poate fi tot ce e mai bun si tot ce e mai rau. De aceea Melebranche o numea „nebuna din casa". Duhul minciunii speculeaza de minune aceste insusiri native menite sa-l inalte pe om si le preface in unelte care degradeaza omul.

Consideratiuni de felul acesta ne arata minciuna ca o fatalitate in fata careia ne intrebam daca e posibil ca omul sa nu minta, daca a existat vreodata, sau daca poate sa existe om care sa nu fie intinat de minciuna. Altfel spus, ne vedem asaltati de intrebarea : de cand minte omul si cand nu va mai minti, care este originea minciunii, care ii este chipul istoric si cum poate fi inlaturata din constiinta si din lume.

Ganditorul roman Constantin Georgiade a avansat o teza ingenioasa cu privire la originile minciunii, dupa care primele forme ar fi biologice, asa cum se afla pe planurile inferioare ale vietii primitive. Omul primitiv, in lupta pentru existenta, s-a folosit de camuflare, simulare, momire si viclenie, care sunt formele primare ale minciunii. La acest nivel biologic, cursele pe care omul le intinde, echivaleaza cu capacitatea lui de a insela. Mai tarziu viclenia s-a asociat cu magia. Frazer a aratat cum magia ar avea ea insasi originea intr-o adanca inselaciune si amagire a omenirii primitive. Prin analogie si asociatie omul a fost condus sa aplice si fata de oameni viclenia si magia pe care le exersa pentru prinderea animalelor. Aceasta insemna pentru om trezirea si interiorizarea gandirii, ca forma primara a limbajului interior, a limbajului in soapta, dar care constituia primul factor ajutator al vicleniei omului si primul factor pregatitor pentru aparitia conduitelor de inselare si minciuna. Odata cu aparitia limbajului exterior, omul a inceput sa vada interior, lumea externa cu obiectele si activitatile sale. El a inceput sa fie atent nu numai la ce se petrece afara, dar si la miscarile si deplasarile de planuri din propriul sau suflet. Din nevoi biologico-sociale "viclenia primitiva prin mijlocul gandirii, dar mai ales multumita limbajului, s-a transformat in minciuna". Capcana primitiva pentru prinderea animalelor s-a transformat in capcana pentru prinderea oamenilor.

Constantin Georgiade dispune de o vasta documentare antropologica, interpretata cu finete si cu adancime, iar expunerea este de o remarcabila unitate organica. Originea si in buna parte si evolutia minciunii, considerata din punct de vedere eologic, este consemnata in Sfanta Scriptura. Sfanta Scriptura prezinta minciuna ca realitate, inca de la inceputuri:
1. Satan minte pe Eva ca nu va muri daca va manca din fructul oprit (Facere III, 4); el "din inceput este omorator de oameni" si tatal minciunii" (Ioan VIII, 44).
2. Cain minte (Fac. IV, 9).
3. Avraam minte ca Sara este sora lui, desi ea ii era sotie (Fac. XII, 13); era sora de tata si nu de mama Fac. XXII, 2; XXII, 12).
4. Rebecca (Fac. XXVII, 11-29)
5. Rahila (Fac. XXXI, 25);
6. Fratii lui Iosif comit o grava si prelungita minciuna ca sa-l faca pe Iacob sa creada ca Iosif a fost mancat de fiare (Fac. XXXII, 37)
7. Iuda sustine minciuna chiar fata de Iosif (Fac. XLIV, 20).
8. Sotia lui Putifar minte jetc.

In Noul Testament:
1. Satan minte cand pretinde ca este stapanitorul lumii acesteia (Luca IV, 6).
2. Irod minte (Matei II, 8).
3. Evreii mint ca Domnul Iisus scoate demonii cu ajutorul lui Belzebut (Matei XII, 24).
4. Ei mint cand declara ca-L cunosc pe Domnul ca pacatos (Ioan IX, 24)
5. Martorii mincinosi care denatureaza vorbele Domnului (Matei XXVI, 61)
6. Sfantul Petru minte cand il reneaga pe Domnul (Matei XXVI, 69-75)
7. Paznicii mormantului primesc bani ca sa minta (Matei XXVIII, 13-15).
8. Anania si Safira mint (Fapte V, 2-9)
9. Evreii mint impotriva Sfantului Apostol Pavel (Fapte XXI, 28).

Exemplele acestea - si se mai pot da si altele - sunt indeajuns sa arate ca minciuna era practicata curent. Legea divina insa o interzice: "sa nu furati, sa nu spuneti minciuna si sa nu insele nimeni pe aproapele sau" (Levitic XIX, 11; cf. Isus Sirah VII, 13-14). intre "lucrurile pe care le uraste Domnul" se numara "limba mincinoasa, martor mincinos care spune minciuni" (Pilde VI, 16-19 si, XII, 22). "Nu va mintiti unul pe altul" (Colos. III, 9; Efes. IV, 25; Iacob III, 14). Ratiunea pentru care se dau aceste dispozitii categorice este constatarea ca "tot omul este mincinos" (Psalm CXV, 2), iar minciuna este mortala: "gura mincinoasa aduce sufletului moarte" (Intelepciunea lui Solomon I, 11).

Vechiul Testament formuleaza interdictii si amenintari. Noul Testament nu numai ca admite si adopta interdictia si amenintarea, dar obliga pe crestin la o perfecta sinceritate (Matei V, 37), dupa supremul exemplu dat de Mantuitorul insusi, care totdeauna a grait "adevarul" (Ioan VIII, 40; XVIII, 20; XVIII, 37), El fiind Adevarul absolut (Ioan XIV, 6).

Prezenta minciunii si a mincinosilor - din Sfanta Scriptura, care pare contradictorie, se datoreste "slabiciunilor omenesti", si faptului ca Sfanta Scriptura nu vorbeste numai despre sfinti si de cele sfinte, lucruri pe care numai cititorii sfinti le-ar intelege, ci Sfanta Scriptura il priveste pe om asa cum este, aratandu-i insa icoana omului cum trebuie sa fie pentru ca cititorul abia pornit pe calea care duce la Dumnezeu, s-o poata pricepe cat mai bine. Afirmatiile Sfintei Scripturi ln privinta aceasta trebuie sa fie luate circumstantiat si nuantat de la caz la caz, avand in vedere aspectul lor conventional si relativ.

Sfintii Parinti au sesizat complexitatea problemelor pe care le pune minciuna si au facut remarcabile eforturi ca sa le afle dezlegarea pe cale de interpretari teologice, de subtile disociatii filozofice, de patrunzatoare analize psihologice si de exortatii moralizatoare, ramase pana astazi fundamentale in ceea ce priveste psihologia minciunii si mincinosului si cu privire la aspectele filozofice si teologice.

Clement Alexandrinul, pornind de la premisa ca filozofia este un "pedagog" care indrumeaza pe pagani catre Hristos - in felul in care legea Vechiului Testament este un astfel de "pedagog" pentru evrei - el isi insuseste in linii generale, parerea lui Platon despre minciuna, pe care o adapteaza punctului de vedere crestin, subliniind indeosebi aspectul normativ. Dupa Platon zeii glumesc, dar nu mint, pentru ca minciuna este inutila pentru zei, insa pentru oameni ea este utila ca medicament "si ca mijloc de aparare publica cand republica este atacata de dusmani, in cazurile cand sunt in joc cauze generale cetatenesti, dar in cazurile individuale este oprita". Clement, ca si Origen, incuviinteaza aceasta atitudine dupa care minciuna e permisa "ca medicament". In urma lor, Sfantul Ilarie preconizeaza o seama de rezerve, dar recunoaste ca sunt imprejurari in care "minciuna este necesara".

Sfantul Ioan Gura de Aur isi indreapta atentia asupra aspectului moral al minciunii. Comentand locul de la Matei VII, 15, cand Mantuitorul previne pe ucenicii Sai sa se pazeasca de "profeti mincinosi" care vin "in haine de oi (blanzi ca oile), iar pe dinauntru sunt lupi rapitori", observa: "din toate timpurile diavolul a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa puna minciuna in locul adevarului".

Comentand Sfanta Evanghelie dupa Ioan (X, 26-27), unde se relateaza vindecarea orbului din nastere, interpretul admira sinceritatea si taria fostului orb de a marturisi adevarul si construieste o sugestiva antiteza: "Ati bagat voi de seama indrazneala cu care un biet cersetor vorbeste carturarilor si fariseilor? Pe cat de puternic este adevarul, pe atat de slaba si de neputincioasa este minciuna. Din omul cel mai neinsemnat, din stratul cel mai de jos al societatii, adevarul face o personalitate ilustra; minciuna insa dimpotriva, il injoseste pe om si dintr-un om mare, face un om de nimic".

Cu un alt prilej, dar cu acelasi avant, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Nimic nu e mai stralucit, nimic mai de neclintit si mai puternic decat adevarul, dupa cum de asemenea, nimic nu e mai josnic, nimic nu e mai slab decat minciuna: oricat s-ar ascunde si oricat s-ar masca ea poate fi usor demascata si usor risipita. Adevarul, dimpotriva ni se arata gol, asa cum este si fara podoabe, inaintea tuturor care vor sa-i admire frumusetea; el nu cauta sa se ascunda, nu se teme de primejdii sau de curse".

In comentariul la Epistola catre Efeseni IV, 25, "lepadand minciuna, graiti adevarul", acest incomparabil talcuitor intalneste tocmai locul potrivit pentru vaste analize exegetice si aplicari morale, pe care le concretizeaza plastic in comparatia "madularelor" din versetul 25: madularele organismului omenesc nu se insala, nu se mint unele pe altele, limba nu minte stomacul, stomacul nu minte inima etc.

In aceeasi glorioasa perioada a vietii si gandirii crestine se afirma inca doua mari personalitati crestine: Sfantul Ioan Casian si Fericitul Augustin. Amandoi sunt framantati de gravele probleme doctrinare si morale. Intre aceste probleme este si contradictoria problema a minciunii. Si unul si altul isi formuleaza punctele de vedere, dar ele nu concorda. Sunt puncte de vedere aproape diametral opuse. Sunt fata in fata doua conceptii, ele se opun, dar nu se infrunta si nu polemizeaza, ceea ce e deosebit de important si de semnificativ.

Sfantul Ioan Casian, hirotonit diacon de Sfantul Ioan Gura de Aur, in celebrele sale Convorbiri, reia problema minciunii asa cum era formulata de Clement Alexandrinul si de Origen, dar o rezolva original, cu mijloace proprii: "minciuna ca medicament" ("mendacium pro medicamento") are la el un inteles nou fata de cel platonic. Sfantul Ioan Casian ia ca punct de plecare cunoscutul cuvant al intelepciunii (Intel. Solomon I, 11), dar subliniaza ca in Sfanta Scriptura sunt multe cazuri cand promisiunile facute n-au fost tinute: "Sfanta Scriptura arata de asemenea cat de ucigator a fost sa-si tina fagaduintele si, dimpotriva, cat de folositor si de salvator a fost sa le paraseasca". Intreaga convorbire XVII, Despre determinarile absolute, isi propune sa dezbata aceasta problema, in care, de la inceput, folosind exemplul intr-adevar pregnant al unei plante medicinale, stabileste orientarea generala a demonstratiei: "Trebuie sa intelegem si sa folosim miniciuna cum am face cu iarba nebunilor. Luata sub amenintarea unei boli mortale, acest leac este salvator, in afara de aceasta extrema primejdie ea pricinuieste moartea pe loc. Unii dintre sfinti, oameni prea bineplacuti lui Dumnezeu, s-au servit cu folos de minciuna, si facand aceasta, departe de a cadea in pacat, au ajuns la imbunatatirea cea mai desavarsita. Dar daca inselaciunea a putut sa le aduca triumful, ce le-ar fi adus, in schimb adevarul, ce alta decat osanda?" De buna seama ca ei n-au facut acest lucru la intamplare pentru ca "in afara de faptul ca este un pericol mare de a marturisi adevarul, trebuie sa ne resemnam si sa recurgem la minciuna, chiar daca nu putem face aceasta fara a simti in adancul constiintei o umilitoare remuscare".

Dumnezeu singur ne vede cugetul si "Dumnezeu nu cerceteaza si nu judeca numai vorbele si faptele noastre, ci are in vedere si vointa si intentiile noastre. Daca El ne vede ca facem sau fagaduim ceva pentru mantuirea noastra vesnica sau pentru adorarea lui, atunci, chiar daca purtarea noastra inaintea oamenilor pare aspra si nedreapta, El priveste la simtirile religioase care sunt in adancul inimii noastre si ne judeca nu dupa sunetul vorbelor, ci dupa marturia vointei noastre. Scopul actului, vrerile celui care actioneaza, iata ceea ce trebuie avut in vedere. Astfel, unul poate sa se indrepte mintind, iar altul, marturisind adevarul, sa cada intr-un pacat care sa-l osandeasca la moarte vesnica". Casian da exemplul lui David care este pastratorul unei "taine" si n-o spune (I Regi XXI, 1, 2, 8; XVI, 4).

Cu toate ca el are in problema minciunii o pozitie radicala si extrema, recunoaste in acelasi timp ca acele comandamente absolute determinate de insusi Domnul Iisus (Matei V, 37) trebuie respectate, fie chiar si cu pretul vietii, dupa spusa psalmistuiui: "jurat-am sa pazesc judecatile Tale cele drepte si ma voi tine de juramantul meu" (Psalm CXVIII, 106). Invatatura lui s-a parut ca ar fi surprinsa intr-un aforism: vella bonum et agere malum, ceea ce este excesiv.

Fericitul Augustin la sfarsitul tratatului sau Contra minciunii marturiseste ca se simte foarte obosit si ca i s-a parut ca n-o sa mai ajunga niciodata sa-i dea de capat. Intr-atat a fost de grea si spinoasa aceasta problema, asa cum dealtfel a ramas pana astazi. Intr-o pagina scrisa cu un calm si cu o seninatate care nu se dobandeste decat dupa ce autorul isi domina de foarte departe subiectul sau, calm pe care nu-l regasim in opera sa, Fericitul Augustin scrie: "Mare problema este minciuna, care neincetat ne tulbura traiul nostru zilnic. In toata vremea suntem in primejdie sau de a acuza de minciuna cand nici vorba nu e de asa ceva, sau de a crede ca uneori este permisa minciuna pentru o pricina cinstita, pentru o fapta buna, pentru o fapta de milostenie. Vom studia aceste probleme cu acea amanuntime proprie cercetatorilor de buna credinta si de se va intampla sa descoperim ceva nou, nu vom face nici o afirmatie pripita si fara un temeinic examen critic. Pentru ca de data aceasta, e vorba de o problema invaluita in taine, care prea adesea zadarniceste toate eforturile cercetatorului, ascunzandu-se, ca sa zicem asa, in ocoluri serpuitoare, pline de ascunzisuri intortocheate. Am zice ca am pus mana pe ea si am prins-o, dar ea aluneca si ne scapa printre degete. Apoi vine din nou, se arata si din nou dispare. Totusi, in cele din urma, o explorare mai adanca si mai precisa ne va ingadui poate sa-i prindem intelesurile si din ele sa-i desprindem dezlegarea. Solutia data de noi va contine poate vreo eroare, dar indata ce adevarul ne izbaveste de orice eroare, si falsul ne ineaca in ea, socot ca nu ne inselam niciodata cu mai deplina sinceritate decat cand ne inselam dintr-o prea mare dragoste de adevar si dintr-o prea mare neincredere in ceea ce este fals. Criticii severi spun: ai mers prea departe! Dar adevarul le poate raspunde: inca nu-i de ajuns. Oricine ai fi, cititorule, daca esti de buna credinta, nu osandi aceasta scriere mai inainte de a fi citit-o in intregime. In felul acesta o vei gasi mai putin vrednica de dojana".

Marea altitudine spirituala de pe a carei culme Fericitul Augustin cuprinde intinsul si acidentatul domeniu al problemei este impresionanta si, pana la data aceasta, unica. Sublimul principiu pe care se axeaza cele doua lucrari ale sale este "castitatea sufletului", care nu poate fi slujita decat prin cultul adevarului: "Castitas animi in veritate servanda est" (De mend. VII, 10). Cinstirea religioasa a adevarului nu ingaduie nici o abatere de la linia dreapta, nici o concesie, nici un compromis. Minciuna este deci o leziune care desfigureaza frumosul chip al adevarului. Intre minciuna si adevar opozitia este ireductibila: "Sunt multe categorii de minciuni, dar toate, fara exceptie, trebuie sa ne stirneasca ura contra minciunii. Caci nu exista minciuna care sa nu fie potrivnica adevarului. Asa cum lumina se opune intunericului, evlavia, necredintei, dreptatea, nedreptatii, sanatatea, bolii, fapta buna, pacatului, viata, mortii, asa si adevarul se opune minciunii. Cu cat iubim mai mult adevarul, cu atat mai mult suntem datori sa uram minciuna". Se intuieste nemijlocit la Fericitul Augustin o navalnica pasiune pentru adevar, de care el vibreaza cu toate fibrele sufletului sau. Adevarul nu este doar o abstractie de meditat, el este o realitate care trebuie asimilata si traita, este un bun care trebuie sa-l iubim si sa ni-l insusim. Adevarul umple lumea, el este si in noi, sau cum spune un ganditor contemporan: "adevarul parca se face in noi, minciuna e facuta de noi".

Minciuna ne despica fiinta in doua, mincinosul are parca o gandire dubla, observa cu geniala adancime acest mare dascal al crestinatatii: "A minti insemneaza sa ai in cuget un gand, dar prin cuvinte sau prin orice alt mijloc de expresie, sa spui cu totul altceva. De aceea se zice ca mincinosul are o inima dubla, adaca o dubla gandire. El are un gand pe care il cunoaste bine si-l socoteste adevarat, insa pe acesta il pastreaza secret numai pentru sine; si mai are inca un gand pe care il cunoaste de asemenea foarte bine si-l socoteste fals, dar pe acesta il exprima in locul celui dintai. De unde rezulta ca nu mintim cand spunem ceva fals, daca, cu toata falsitatea lui, il enuntam asa cum il gandim, ci dimpotriva, mintim spunand ceva adevarat, daca, in ciuda adevarului acestui lucru - in forul nostru interior il socotim fals chiar daca il exprimam ca adevarat". Apare aici o inextricabila complicatie intre puritatea intentiei si adevarul sau falsitatea lucrurilor. "Toata chestiunea este deci de a sti care din acesti doi oameni este adevaratul mincinos: cel care spune ceva fals ca sa nu insele sau cel care spune ceva adevarat ca sa insele, fiind bine inteles ca primul stie si gandeste ca ce spune e fals, dupa cum cel de al doilea stie si gandeste ca ce spune este adevarat? Acela care printr-o gresita informatie l-a facut (pe calator) sa ia o cale buna sau cel care printr-un sfat veridic l-a facut sa ia o cale rea?".

Ca sa raspunda la aceasta intrebare Fericitul Augustin analizeaza metodic cele opt feluri de minciuni pe care le intalnim curent in viata: gluma, tacerile cu talc, figurile retorice (metafore, simboluri, alegorii), fictiunile, erorile si altele. Concluzia lui este hotarata: minciuna este absolut interzisa, sub orice forma s-ar infatisa ea. A minti inseamna a ne rosti impotriva adevarului cu intentia de a-l pagubi, cautand pe cai necinstite sa aratam ca este ceea ce nu exista. Aceasta este impotriva castitatii naturale a sufletului si natura ultragiata se razbuna; vpentru ca mincinosii nu vor sa fie niciodata mintiti.

Doctrina lui Augustin se opune punctului de vedere al lui Casian, insa in ceea ce priveste esenta morala a celor doua pozitii se pare ca un partial acord n-ar fi imposibil. Un astfel de acord tacit este realizat in grandioasa sinteza tomista. Toma de Aquino, aprobandu-l pe Augustin adanceste si epuizeaza problema. La intrebarea: "Ce doreste oare sufletul mai adanc decat adevarul?". Toma de Aquino gaseste raspunsul in Sfanta Scriptura (Ioan IV, 24); Dumnezeu este adevarul si marturisirea adevarului este ceva divin. El admite insa si unele restrictii.

Dupa indelungatele dezbateri asupra acestei probleme - dintre care n-am amintit decat pe cele mai reprezentative - am formulat mai multe "teorii" asupra minciunii: teoria restrictiei mintale a echivocului, a dreptului la adevar si inca altele. In esenta ele vor sa ridice la rangul de norma morala un procedeu: nu spune minciuna, dar nici nu marturiseste adevarul. Si de aici o interpretare oblica a doctrinei traditionale: aproapele nu are dreptul la adevarul care il priveste pe el? Adevarul este un drept natural al omului, numai ca dreptul la adevar, usor se poate transforma in dreptul la minciuna.

Aceste idei pluteau in atmosfera filozofica in perioada cand Kant era tocmai; preocupat de "intemeierea metafizica a moravurilor" si cand este atras intr-o polemica foarte putin metafizica: Benjamin Constant, gresit informat asupra gandirii lui Kant, protesteaza impotriva "unui filozof german" (nu-l numeste pe Kant) care impinge rigorismul la extrem. Kant afla si raspunde printr-un opuscul de cateva pagini, dar unde are prilejul sa-si exprime, odata cu punctul sau de vedere, consecvent filozofiei sale - si felul in care condamna minciuna.

"Delictul cel mai grav de care se face vinovat cel care calca datoriile fata de sine insusi este acela de a minti. Fie ca minciuna este exterioara, adica se adreseaza altor oameni, fie ca e launtrica - omul se minte pe sine insusi - mincinosul degradeaza demnitatea omeneasca, in primul caz, facandu-se de batjocura si dispret in ochii altora, in al doilea rand - ceea ce e inca si mai rau, injosindu-se in proprii sai ochi. Minciuna este degradarea si oarecum exterminarea demnitatii omului care o comite. Un om care nu crede in ce spune altuia, fie el chiar un personaj inchipuit, pretuieste mai putin decat un simplu lucru; caci de insusirile unui lucru inca ne mai putem folosi si mai putem avea un castig oarecare ; dar faptul de a comunica prin cuvinte care in intentia celui care vorbeste inseamna exact contrariul a ceea ce gandeste, este un scop direct opus destinarii naturale a facultatii pe care o are omul de a-si transmite ganduri si deci o abdicare de la propria personalitate si asa se face ca minciuna se arata mai degraba o inselatoare aparitie cu chip de om, decat un om adevarat".

"Dezonoarea il urmareste pe mincinos ca propria sa umbra". Aceasta jalnica stare-morala a mincinosului, Kant o considera ca o lenta "sinucidere". Minciuna este ca un vaccin "care introduce animalitatea in om" (Kant era contra vaccinului) si care il intoxica ca o otrava. Si, noteaza Kant, "este vrednic lucru de a fi consemnat faptul ca Biblia dateaza prima crima prin care (moartea) a intrat in lume nu de la fratricid (uciderea lui Cain), ci de la prima minciuna - pentru ca natura insasi se ridica impotriva acestei crime si arata ca autor a tot raul pe mincinosul primitiv - tatal mincinosilor.

Kant sustine cu tarie datoria absoluta de a spune adevarul, chiar in cazurile in care o minciuna ar putea salva viata unui om. Dar, obiecteaza Benjamin Constant, adevarul nu-l datoram decat fata de aceia care au dreptul la el; putem sa-l ascundem fata de un ucigas care cauta un om ca sa-l asasineze. Nu, raspunde Kant, peste acest drept se ridica datoria fata de sine insusi si fata de umanitate in general, datoria de a nu folosi niciodata zadarnic facultatea de a gandi la altceva decat la adevar, si aceasta datorie este absoluta. Omul nu este o "masina de vorbe" (Sprach maschine) si ratiunea nu poate explica inclinarea lui spre inselaciune (Gleisnerei, pe care Kant il traduce, in paranteza cu esprit fourbe) insa, "dreptul la adevar" (Benjamin Constant) este o formula eronata, adevarul nefiind o proprietate asupra careia sa acordam drepturi unuia si sa le refuzam altuia, datoria veracitatii (a marturisirii, adevarului) este o datorie absoluta".

Schopenhauer, discipol infidel al lui Kant, critica doctrina dascalului sau, in sensul ca o mai umanizeaza, privind minciuna in functie de om, de omul real, nu in functie de principii si de un om imaginar. La origine minciuna este viclenia: "pentru a savarsi o nedreptate sunt doua cai: violenta si viclesugul. Asa cum prin violenta pot sa ucid un om, sa-l jefuiesc, sau sa-l silesc sa mi se supuna, pot sa ajung la acelasi scop infatisand spiritului lui motive inselatoare, care il vor sili sa faca ce n-ar face altfel. Aceasta prin minciuna".

In afara de cazurile de legitima aparare impotriva violentei sau a viclesugului, orice minciuna este nelegitima si ea este odioasa si diabolica mai cu seama prin satisfactia si bucuria rautacioasa de care este insotita cand reuseste. Pentru ca este fara mila (mila fiind principiul fundamental al moralei lui Schopenhauer). Concluzia lui este ca acela care, "pentru a savarsi o nedreptate, a recurs la minciuna, dovedeste sau ca n-are putere sau ca n-are curaj sa se foloseasca de puterea lui. Orice minciuna este dovada unei nevolnicii: este ceea ce o osandeste pentru vecie".

Polemica dintre Kant si Benjamin Constant are ca epilog cistigul de cauza al lui Constant. Minciuna nu se reduce doar la o exprimare falsa, falsilogicum. Exprimarea, in sine, cuvantul, nu este nici moral, nici imoral; el devine moral sau imoral prin intrebuintarea premeditata care i se da, prin constiinta care il foloseste. Poezia, basmul, fictiunile, reveria, utilizeaza un fals, de care insa suntem constienti; nu sunt adevarate in sensul propriu, dar sunt adevarate minciuni inofensive, placute si fara banuiala. Pe cand minciuna este disimulat agresiva si respingatoare, "viciu blestemat, cu o suta de mii de fete si un camp nemarginit" (Montaigne, Eseuri, I, 31). Imoralitatea minciunii consta esential in forma ei de nedreptate sociala, de tradare a adevarului si de injosire a demnitatii umane. Cel care minte in astfel de imprejurari este constient de minciuna lui si de aceea este de doua ori vinovat: mai intai ca fapta si apoi ca om constient, constiinta faradelegii fiind o faradelege in plus. Deci nu cuvintele sau formele de exprimare ale minciunii constituie minciuna. Criticand pe Kant (Tugendlehse), Schopenhauer mare artist al citatelor, citeaza foarte nimerit celebra vorba a cinicului Talleyrand: "omului i s-a dat cuvantul ca sa-si poata ascunde gandul" si apoi adauga "e mult mai usor sa declami decat sa dovedesti, sa predici morala decat a fi sincer!".

Exista insa o categorie de minciuni "nobile", "minciuni morale": medicul care ascunde bolnavului starea lui reala, ofiterul prizonier care nu tradeaza secretele militare ale patriei sale, duhovnicul care pastreaza secretul spovedaniei si chiar exemplul cu asasinul dat de B. Constant. In aceste exemple nu se savarseste nicio nedreptate, nici o tradare, nici o injosire, ci dimpotriva. Aici medicul, ofiterul sau preotul nu vorbesc in numele lor personal, ci sunt in slujba unor comandamente superioare, pe care ei nu vor sa le calce in picioare.
Dar in minciuna se strecoara o unda de aparenta superioritate a mincinosului fata de victima lui, pe care o utilizeaza ca pe o jucarie. Platon socotea ca mincinosul, capabil sa minta cu deplina stiinta, este superior celui care spune adevarul, pentru ca mincinosul "poate si una si alta", adica poate sa si minta, dar si sa spuna adevarul. Socotinta fundamental gresita, pentru ca adevarul niciodata nu poate fi inferior minciunii. El este si ramane primordial si fara el, minciuna n-ar fi posibila. Minciuna este incidentala, parazitara si fara traditie; pe ea nu se poate zidi nimic, iar mincinosul, cum observa cu adancime R. Le Senne, "renunta la avantajele mai indepartate pe care marturisirea adevarului ni le garanteaza ca valabile pentru totdeauna" pentru beneficii momentane pe care minciuna le asigura".

Biserica este categoric impotriva minciunii, fie cand afirma Adevarul, fie cand condamna minciuna. In trecut minciuna se putea ascunde usor. Naivitatea, superstitia, izolarea omului ii erau prielnice. Dar acum, omul actual traieste planetar, este informat, cunoaste faptele si opiniile mondiale, este un avizat judecator al lumii. Asista si participa ca la un spectacol mondial si, oricat "ar juca unu si pe patru", el "ii ghiceste chipul".
Cu Ibsen, Pirandellor si Caragiale si altii, minciuna a urcat pe scena, de data aceasta travestita in haine moderne. In evolutia teatrului universal, ea a ocupat totdeauna locuri de frunte, dar n-a avut acuitatea si rafinamentul modern. Teatrul o aduce in directa dezbatere publica si oglindeste mai viu decat orice alta infatisare literara, filozofica, moralizatoare sau satirica, disimularile si puterile minciunii, iar simultan, este in stare sa exalte puterea adevarului. Pentru ca teatrul are avantajul sa prezinte minciuna intuitiv, cu ilustratii umane in text si astfel poate sa sugereze puternic si convingator o viziune vasta despre rolul pe care minciuna il joaca pe marea "scena a lumii". De altfel, in mic sau in mare minciuna este un fel de teatru pe care oamenii si-l joaca intre ei.

"Lumea ca teatru" este o veche metafora indulgenta, care ezita sa denunte direct marea minciuna. Omul modern insa e prea matur ca sa mai poata fi amagit. El desluseste astazi -adevarul de minciuna si mai mult ca oricand isi poate da seama de ceea ce este minciuna. El vede astazi conduita justa de partea celor care cred in puterea adevarului si fac toate eforturile pentru instaurarea lui in viata insului si a colectivitatilor.

La ora aceasta culminanta, minciuna care a chinuit inaltele spirite din trecut - dintre care am amintit cateva - este demascata. Experientele si gandurile lor, ca si gandirea multor intelepti contemporani, identifica si definesc infailibil minciuna si sunt in masura sa arate si metoda prin care ne putem elibera de teroarea ei.

Pr. Prof. Sebastian Chilea

• Morala crestina si etica filosofica
  Publicat in : Morala
• Morala crestina si psihiatria
  Publicat in : Morala
• Bioetica, familia si morala crestina
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Postmodernismul provocare la morala crestina
  Publicat in : Religie
• Tehnici medicale si morala crestina
  Publicat in : Morala

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: