Terapia tristetii

Cand ne referim la terapia tristetii, vom face inca de la inceput precizarea ca actiunea terapeutica vizeaza intristarea cea dupa lume. Sfantul Ioan Damaschin ne spune scurt ca "Intristarea lumeasca e stinsa prin bucuria duhovniceasca”.

Din reflexiile facute asupra penthos-ului, usor ne dam seama ca tocmai "aceasta intristare pentru Dumnezeu” transforma, converteste plansul intristarii pentru pacat, in lacrimile bucuriei duhovnicesti. La aceasta iluminare duhovniceasa nu ajung decat cei ce se straduiesc sa se curete de pacatul si patimile aducatoare de tristete a mortii prin pierderea mantuirii si sa primeasca in suflet iubirea lui Hristos si bucuria Duhului, in masura sa insanatoseasca viata sufleteasca prin multumirea de sine, ca gratificare sau bunastare a sufletului.

Aceasta convertire a lacrimilor de intristare maladiva in penthos-ul creator al bucuriei duhovnicesti, constituie un leac eficient chiar si in tratarea psihozei maniaco-depresive. Daca ne gandim la faptul ca omul nu este doar fiinta bio-psihica, ci si socio-culturala si religioasa, nu e greu sa intelegem efectul sugestiei asupra convertirii mentalitatii si comportamentului uman. Dar noi nu ne referim la simpla sugestie prin cuvant, ci la Cuvantul lui Dumnezeu, care este "viu si lucrator”, "duh si viata”, generator al credintei celei vii. Prin lucrarea Duhului apar roadele iubirii (Galateni 5, 6), insufland in viata oamenilor, "imparatia lui Dumnezeu ca dreptate, bucurie si pace in Duhul Sfant” (Romani 14, 17).

Cei cu adevarat crestini, care au primit pe Hristos in viata lor, ca fii ai imparatiei, au simtit si mereu simt puterea innoitoare a Duhului. Asemenea Apostolilor tristi, fricosi si descumpaniti altadata, prin puterea Duhului, descurajarea si tristetea lor se transforma, se converteste in entuziasm si ideal. Cu bucurie sfanta au fost oricand gata sa jertfeasca totul pentru El. Apostolii si toti cei ce i-au urmat, au putut constata ca Dumnezeu nu ne da un duh de tristete si de teama, ci "de putere, de dragoste, si de luciditate” (II Timotei 1, 7). Iar acesta ni se impartaseste prin harul rugaciunii. De aceea, in spitalele psihiatrice sunt si biserici, iar duhovnicii experimentati colaboreaza eficient cu psihologii si psihiatrii in depistarea si terapia psihozelor, care aduc intristare sufletului omenesc, macinandu-i energia creatoare. Cuvintele Apostolului sunt incurajatoare si girante pentru un optimism creator: "Bucurati-va totdeauna in Domnul si iarasi zic bucurati-va! De nimic sa nu va ingrijorati, ci cererile voastre sa fie aratate lui Dumnezeu prin rugaciune si prin cerere cu multumire intru toate. Si pacea lui Dumnezeu, care depaseste toata mintea, va pazi inimile voastre si cugetele voastre in Hristos Iisus” (Filipeni4, 4.7).

Aceasta bucurie a lui Hristos este leacul cu adevarat tainic pentru sufletul omenesc. Ea izvoreste din mormantul gol si reprezinta puterea invierii. Acest  "medicament divin” a schimbat intristarea Apostolilor in bucuria sfanta pe care nimeni si nimic nu a putut-o inlocui si nimic nu o va putea lua de la ei. E marea fagaduinta a lui Hristos si marele dar al invierii Sale oferit sufletului omenesc aflat sub zodia trista a pacatului si a mortii (vezi: Ioan 16, 22.24; 33). Acest har al bucuriei duhovnicesti l-au verificat Apostolii atunci cand au fost batuti cu pietre pentru marturisirea invierii lui Hristos. "Deci ei se duceau de la fata sinedriului bucurandu-se ca pentru numele lui Iisus s-au invrednicit a fi batjocoriti” (Fapte 5, 41). De aici, vedem ca datorita credintei lor, Apostolii, in loc sa se intristeze, in loc sa planga si sa se vaicareasca, s-au bucurat ca Domnul i-a invrednicit sa fie batjocoriti pentru misiunea lor sfanta. Aceasta bucurie duhovniceasca aduce totdeauna sufletului omenesc nebanuite puteri optimiste, ce nu-l lasa sa cada in tristetea deznadejdii si a invingerii. Apostolul isi confeseaza propria experienta a transformarii durerii dezolante, in triumful sfintei bucurii. El arata, in concret ca, "s-a facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor. Pana in ceasul de acum si flamanzim si insetam si suntem goi si suntem palmuiti si suntem pribegi. Ocarati fiind binecuvantam; prigoniti fiind, rabdam; huliti fiind, mangaiem. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepadatura tuturor pana acum” (I Corinteni 4, 9.13). "Binecuvantat fie Dumnezeu Cel ce ne mangaie in tot necazul nostru, ca sa putem mangaia si noi pe cei ce sunt in tot necazul. 

Caci precum prisosesc patimile lui Hristos fata de noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra. caci ne-am socotit noi insine osanditi la moarte, ca sa nu ne incredem in noi, ci in Dumnezeu cel ce inviaza mortii. (II Corinteni 1, 3.9); "In toate patimind necaz, dar nefiind striviti, lipsiti fiind, dar nu deznadajduind, prigoniti fiind, dar nu parasiti, doborati dar nu pierduti, purtand totdeauna in trup omorarea Domnului Iisus, ca sa se arate in trupul nostru. Caci pururea noi cei vii suntem dati spre moarte pentru Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor” (II Corinteni 4, 8.11).

Apostolul constata in final ca "In acestea toate biruim cu prisosinta pentru Cel ce ne-a iubit pe noi. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici capeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancul, nici alta faptura oarecare nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 37.39).

De aici rezulta limpede ca aceasta bucurie duhovniceasca, sfanta si tainica, reprezinta puterea lui Dumnezeu care nu ne lasa in intristare si deznadejde, ci ne ofera mereu puterea si optimismul de a fi "mai mult decat biruitori”. Aceasta credinta "care a biruit lumea” (I Ioan 5, 4) nu este marturia unei persoane singulare. E bucuria crestina pe care au simtit-o toti aceia care, patrunsi fiind de iubirea lui Hristos, au intampinat necazurile vietii si moartea, nu prin lacrimi de durere, ci prin entuziasmul increderii in puterea lui Dumnezeu. Si nu s-au inselat. Dovada e faptul ca sangele lor a devenit samanta crestinismului, iar eroismul lor moral a facut ca intristarea mortii sa se transforme in bucuria invierii ce se inalta de pe lespedea tacuta si rece a mormintelor. La toate acestea se cuvine sa adaugam si remediul maniei care genereaza intristarea, recomandat de Evagrie. Se spune ca atunci "cand partea irascibila e tulburata, poate fi linistita de psalmodiere (cantarea psalmilor), rabdare si milostenie, toate acestea la timpul cuvenit si cu masura”.

Preot prof. univ. dr. Sorin Cosma

Pe aceeaşi temă

• Morala crestina si etica filosofica
  Publicat in : Morala
• Morala crestina si psihiatria
  Publicat in : Morala
• Bioetica, familia si morala crestina
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Postmodernismul provocare la morala crestina
  Publicat in : Religie
• Tehnici medicale si morala crestina
  Publicat in : Morala

Publica un articol

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine:

05 Iulie 2012

Vizualizari: 10590

Voteaza:

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

Terapia tristetii 0 / 5 din 0 voturi. 8 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

morala crestina terapia tristetii intristarea lumeasca

Comentarii (8)

• Tudor StefanPostat la 2010-06-22 01:58

  Tristeţea... apare din prea puţina iubire. Aş îndrăznii să parafrazez zicând... terapia iubirii. Sigur, pentru a ajunge la o iubire intensă şi curativă trebuie să ne pocăim, adică să ne întristăm până la lacrimi din cauza păcatelor noastre... să ne plângem păcatele. Deci, întristându-ne din cauza păcatelor noastre, prin pocăinţă, ne vindecăm sufletul şi trupul. Acum putem experimenta iubirea tămădiutoare. Cum să trăim într-o lume întristătoare la tot pasul? Facturi prea mari, salarii prea mici... prea multe de făcut, timp prea puţin... prea mulţi oameni în jurul nostru care nu ne iau în braţe pentru a ne legăna... Ne trebuie o cale... un "cum se face". Întrebând un preot de mir cum să fac practic, să-mi indice o cale de urmat, mi-a spus că e o "taină"... că e ceva specific fiecăruia. Acum sincer vorbind, cam multe taine prin ortodoxie... Acum să nu credeţi că sunt vreun prooroc sau că îmi arog dreptul de a le şti pe toate, dar cred că această cale, acest "cum să fac" este şi a fost întotdeauna chiar sub nasul nostru, că mai simplu şi mai explicit de atât nici nu se putea, numai să vrem. Vorbim de fapt despre calea spre ce? Evident, despre calea spre mântuirea sufletului căci acesta trebuie să fie, până la urmă, sensul existenţei umane. Şi acum vorbim despre ceea ce ar trebui să facem în afara bisericii, atunci când se termină Sfânta Liturghie şi mergem acasă. 1. Să-L iubim pe Dumnezeu. Dacă nu simţim încă această iubire, să îl lăudăm pe Dumnezeu. Dacă nu putem să îl lăudăm pe Dumnezeu, să nu îl vorbim de rău. 2. Să respectăm cele 10 porunci sau, dacă sunt prea multe şi nu le ştim după numărul fiecăreia, să respectăm cele două porunci (de a-l iubii pe Dumnezeu cu toată puterea, din tot cugetul şi din toată fiinţa noastră şi pe aproapele ca pe noi înşine). Aici sigur că nu vom reuşi "din prima" şi procesul este lung şi anevoios, cu urcuşuri şi căderi, ceea ce e cel mai important este să nu renunţăm acceptând că pentru noi ar fi prea greu. Ştim foarte bine că după fiecare cădere trebuie să ne ridicăm, că ceea ce contează este să mergem înspre împlinirea acestor porunci. 3. Să ţinem toate posturile şi să ne spovedim şi să ne înpătrăşim cât mai des posibil. 4. Să participăm cel puţin o dată la două săptămâni la Sfânta Liturghie. 5. Să mergem la cât mai multe masluri. 6. Să ne căutăm un părinte duhovnic. Cei căsătoriţi ar fi bine să aibe acelaşi duhovnic. 7. Rugăciunea continuă. Aici recomand rugăciunea inimii: "Doamne (spus fără a inspira sau a expira) Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu (spus pe inspiraţie), miluieşte-mă pe mine, păcătosul (spus pe expiraţie). Nu e uşor. La început nu ne putem concentra, obişnuinţele anterioare ne dau de furcă (cum adică să nu mai bârfim în pauza de masă, să nu mai fumăm - sau cel puţin să acceptăm ideea că e mai bine şi mai sănătos să nu fumăm- etc.) ne dăm seama că nu am putut să fim astfel şi ne întristăm, ne descurajăm... sus! e deabea începutul! Doamne, ajută necredinţei mele!

• ANCA CRISTINAPostat la 2010-06-21 09:16

  Dumnezeu este ptretutindeni,domnul ne iubeste,dar noi nu vrem sa-l primim in sufletele noastre.Fiecare om are probleme ,necazuri...dar cu putina rugaciune spusa din suflet,reusim sa-l aducem pe Domnul in sufletele noastre.Domnul ne intareste si ne apara de tot ceia ce este rau.Va recomand cu caldura sa cititi SFANTUL NICODIM ARGHIORITUL- RAZBOUIL NEVAZUT.Deosebit articol!

• geanina daniela donisan Postat la 2010-06-21 08:29

  Un articol cu adevarat inaltator. Asa este, daca te rogi din toata inima simti puterea lui Dumnezeu care te mangaie in dureri, iti da forta sa mergi mai departe, te intareste si nu lasa ca nici un necaz sa te intristeze. Am citit Psaltirea Maicii Domnului si a Domnului nostru Iisus Hristos si la sfarsitul fiecarei catisme parca ma regaseam si gaseam puterea de a merge mai departe. Doamne ajuta sa mai scrie-ti la fel de frumos si inaltator pentru suflet.

• IOLANDA MARIANA COTEANUPostat la 2010-06-20 23:46

  Am citit cu atentie comentariile postate aici inaintea mea si am ramas surprinsa de multe lucruri.In primul rand nu trebuie sa fugim in pustie ca sa-l gasim pe DUMNEZEU.Cind iti doresti acest lucru il poti face in orice moment si in orice loc...NUMAI SA VREI.Nu se poate sa nu ne gasim putin timp in goana asta imensa pentru supravetuire,sa vorbim cu BUNUL DUMNEZEU.In cele mai grele momente din viata mea,mi-am gasit acest timp numai ptr.suflet si va spun ca este minunat sa stii ca acolo sus cineva Te iubeste si Te ajuta =NUMAI SA CERI SI SA VREI ...cu adevarat.DOAMNE AJUTA ,pe cei ce vor sa-l gaseasca.

• blue nicollePostat la 2010-06-20 10:49

  Citind articolul de mai sus,am realizat cat sunt de departe de o relatie cu Dumnezeu...mi-e foarte greu sa tin un post,in special din cauza ispitelor care se tin scai de mine...ba cred ca renunt sa ma gandesc la o apropiere de D-zeu tocmai din cauza necazurilor nenumarate care vin dupa asa ceva.aproape toata viata am fost trista,asta pt ca nu am liniste in suflet.nu pot sa ma dedic exclusiv cautarii acestei linisti,deoarece trebuie sa supravietuiesc in lumea asta rea,de care nu ma pot detasa.desi sunt intr-o continua cautare,cred ca nu reusesc sa aprofundez,tocmai din cauza realitatii zilnice cu care se confrunta toti cei care traiesc si muncesc in societate... solutia? izolare?-nu ai cum.trebuie sa platesti facturi,sa mananci... alergand si necajindu-ma zilnic pt diverse,eu nu pot gasi bucurie si liniste,doar tristete,multa tristete...toate vorbele sunt in zadar...

• timea licaPostat la 2010-06-19 08:37

  salutare,cita dreptate ai gabriel antoneac din pacate nici-o schimbare la noi oamenii

• Mihaela Mihaela Postat la 2010-06-19 00:33

  As vrea sa aflu mai mult despre metodologie. Este adevarat, Cuvantul este primordial si are Putere, insa din cauza impermeabilitatii noastre, El poate sa aiba fie un efect temporar, fie sa se izbeasca de un "perete" din duhurile noastre convertite... si atunci avem nevoie de mai multa indrumare (cu alte cuvinte partea practica, aplicata) Preotii se feresc (sau uneori sunt prea grabiti) sa ne invete practic ce avem de facut. Legat de mahnirea de cele lumesti si imbucurarea in duh, eu as da exemplul cel mai la indemana, ca sa intelegem practic, din experimentul fizic, ce se intampla: in timpul postului, corpul se intristeaza in cele lumesti, fiind supus la lipsuri fizice si sociale. De asemenea, in post trebuie sa ne controlam "apucaturile" sau impulsurile de a fi "prea" bucurosi, si orice exagerare. Mai mult decat atat, afisarea unui comportament social poate fi teatrala (si o intalnim la tot pasul, inclusiv prin biserici!) insa pe "dedesubt" este adevaratul post: sa ne controlam gandurile, sa punem ordine in ritmul respiratiei, sa ne amintim sa Spunem mesaje Pozitive, sa binecuvantam (chiar si in limbajul modern se poate foarte usor, atunci cand intentia este directionata corect) si sa ne pese mai mult de ceilalti (atat oameni cat si ne-oameni). Cine posteste in acest fel (sau macar incearca), dupa o vreme foarte scurta este confruntat cu "ispite" de tot felul, care in mod normal nu apar, dupa aceea apar indoiala (tot ispita si aceea) si blocaje in calea continuarii evolutiei postului sau a planurilor bune. Mai cazi si in "pacat" sa spui o vorba nepotrivita pe care o regreti in secunda urmatoare, iar te intristezi, iar incerci, important este sa nu renunti. Iar dupa o vreme, intr-Adevar, atat sufletul devine parca mai usor, mai cald, parca se dilata cumva si cuprinde si fizicul in interiorul lui, mergi pe strada si parca plutesti de fericire, te simti foarte in siguranta, dintr-odata copiii din bratele mamicilor ganguresc spre tine si-ti zambesc, unii adulti la care nici nu te astepti se apuca sa fluiere si se indeparteaza in graba de tine, transpirati si afectati de prezenta ta, fara sa spuna un cuvant, vezi partea frumoasa a vietii si parca intreaga lume te iubeste. Iar ceea ce inseamna "cunoastere" capata sensuri multiplicate....intuitia si premonitia te ajuta foarte mult si simplifica multe lucruri...etc Urmatoarea "faza a experimentului" este atunci cand postul se termina. Cum iti continui viata? Sarbatoarea venind, este "pacat" sa nu sarbatoresti, sa stai la masa cu cei dragi, poate pui si ceva muzica si poate chiar dansezi si razi cu pofta la o gluma mai rautacioasa. In momentul acela de inceput al "re)veselirii" trupesti, sufletul se "retrage" din dilatatia lui fericita, intra intr-un fel de hibernare (safe mode) si inceteaza sa mai functioneze ca un al x-lea organ de simt intern-extern si de trezire extraordinara. Redevenim lumesti, bem si mancam, intram in competitii si nu ne putem abtine sa avem macar un gand mai rautacios impotriva oponentilor, si uite asa, cercul vicios..... De aceea inteleptii cu adevarat au simtit si simt in continuare nevoia sa se retraga din mijlocul oraselor si al satelor, devenind "pustnici" si supunandu-si eu-l fizic la grele incercari, procedand la o "dilatare" sufleteasca din ce in ce mai mare....ei sunt niste fericiti, sau prea-fericiti (oricum limitele de limbaj fac imposibila explicatia exacta sau stricta rationalizare a acelei transformari) - insa limbajul si rationalizarea sunt tocmai doua instrumente ale lumii moderne, decazute, despiritualizate, triste. Ceea ce ne trebuie cu adevarat sunt tacerea, contemplarea, iubirea.

• fghfhf fgnnnnnnnnnnfxPostat la 2010-06-18 19:15

  foarte bun articolul! nu mai ramane nimic de comentat

Adauga comentariu