Postul Sfintelor Pasti este o perioada de pregatire pentru marea sarbatoare a Invierii Domnului. De aceea, toata aceasta perioada a fost numita, uneori, si urcus interior spre Inviere.

Nu este vorba de un urcus spatial, ci este vorba de un urcus interior, spiritual, de o ridicare a noastra din starea de pacat in starea de pocainta, de impacare cu Dumnezeu si de reorientare de la drumul care merge spre moarte la drumul care merge spre viata, adica refacerea legaturii noastre de viata si iubire cu Dumnezeu. Aceasta perioada a Postului Sfintelor Pasti era, la inceputul crestinismului, pe timpul Sfintilor Apostoli, una mai scurta; cea mai scurta pe care o cunoaste istoria a fost cea de o saptamana, si anume saptamana Sfintelor Patimi sau Patimiri ale Mantuitorului Iisus Hristos, numita si Sfanta si Marea Saptamana a Pastilor.

Foarte curand, insa, a fost nevoie ca aceasta perioada sa fie una mai lunga, pentru ca, odata cu libertatea data crestinismului, in anul 313, de catre imparatul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Mediolan (Milan), au intrat in Biserica, foarte repede si fara pregatire multi pagani, cu un comportament contrar Evangheliei, cu deprinderile religiei naturale, in care zeii erau justificari ale patimilor omenesti egoiste si proiectii ale lor. Astfel, Biserica a fost nevoita sa organizeze o scoala duhovniceasca de intensa si profunda pregatire a celor care deveneau crestini. Aceasta scoala a fost organizata pe o perioada de 40 de zile inainte de saptamana Sfintelor Patimiri ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, cele 40 de zile ca scoala de pregatire a catehumenilor, adica a celor ce se pregateau pentru a primi Botezul, plus o saptamana - Saptamana Sfanta si Mare dinaintea Pastilor - formeaza postul de sapte saptamani al Sfintelor Pasti.

Deci, postul propriu-zis al Pastilor este de 40 de zile, dar nu se termina dupa 40 de zile, ci se intensifica in ultima saptamana, cand postirea devine mai aspra si este insotita de meditatie profunda asupra tainei mantuitoarelor suferinte sau Patimiri ale Domnului Hristos pentru noi si participarea mistica a credinciosilor la ele.

In noaptea de Pasti se botezau candidatii care erau pregatiti pentru Sfantul Botez, numit si „Sfanta Luminare”. Insa cu cateva zile inainte, acestia erau examinati privind pregatirea lor catehetica, si anume invatatura de credinta, dar, in acelasi timp, cei care-i pregateau isi dadeau seama si de starea lor duhovniceasca, de pocainta celor ce se pre¬gateau sa devina crestini. Apoi, in ajunul Sfintelor Pasti se savarsea Botezul, adica inainte de a incepe sarbatoarea. Astfel, cand se proclama Invierea, cei botezati simteau ca sunt partasi la moartea si Invierea Domnului Hristos.

Aceasta explica de ce, in ziua de Pasti, in loc de Sfinte Dumnezeule, se canta inainte de citirea Apostolului imnul Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat, iar saptamana care incepe cu sarbatoarea Sfintelor Pasti, se numeste „Saptamana luminata”. Ca atare, cei ce au primit Botezul se distingeau de ceilalti crestini prin faptul ca purtau haina alba, numindu-se neofiti (nou-saditi in Biserica).

„Saptamana luminata” era saptamana bucuriei celor ce au trecut de la moartea pacatului la viata sfinteniei, de la paganism la crestinism. Iar religia crestina in mijlocul lumii pagane aparea ca religia unei vieti noi si sfinte, indreptata spre Invierea cea de obste sau universala.

Desi, mai tarziu, familiile crestine au inceput sa-si boteze copiii, iar numarul celor ce deveneau crestini dintre adulti a scazut, Biserica a pastrat totusi aceasta practica a postului de 40 de zile, la care se adauga postul si mai intens al Saptamanii celei Mari si Sfinte de dinaintea Pastilor. De ce? Fiindca aceasta perioada de post devenise necesara si pentru cei botezati ca o reinnoire a Botezului lor prin „Botezul lacrimilor”, prin pocainta adanca pentru pacate si pentru sfintirea vietii. Aceasta hotarare a Bisericii de a pastra perioada de pregatire pentru Botez ca timp de pregatire pentru Inviere se datoreaza si faptului ca atunci cand ne-am botezat pentru a deveni crestini, altcineva (nasul) a facut pentru noi marea marturisire dinainte de Botez, si anume: „Ma lepad de satana si de toate lucrarile lui si de toti slujitorii lui” si „ma unesc cu Hristos sa-I slujesc Lui ca unui Domn si imparat”. Aceasta dimensiune a vietii crestine, de lepadare permanenta de satana, de toate lucrarile lui si de toti slujitorii lui, este programul Botezului pentru toata viata. Deci, aceasta perioada de post si pocainta trebuie considerata ca fiind o intensa lepadare de intunericul pacatului si unire cu Hristos Cel Rastignit si Inviat. Asadar, pregatirea pentru sarbatoarea Invierii este, in primul rand, o activitate intensa a sufletului ca lucrare de pocainta, de curatire de pacate, de luminare a sufletului prin harul dumnezeiesc.

In perioada aceasta, a Postului Mare, se inmultesc metaniile. Metania inseamna, in limba greaca, schimbarea modului de a gandi, de a vorbi si de a lucra. Metaniile mari sunt prosternari atingand pamantul cu fruntea, ca semn al caderii si ridicarii noastre, ca semn ca dorim sa ne ridicam noi, cei cazuti in pacat. Iar metaniile mici sunt o aplecare a capului pana ce atingem pamantul cu mana. Aceasta forma dinamica de participare a trupului la pocainta sufletului arata ca Sfintii Parinti au fost mari dascali ai pocaintei si ai innoirii spirituale ca inviere a omului din moartea pacatului si de inaltare a lui in lumina lui Hristos Cel Rastignit si Inviat. In limba romana, cuvantul inviere implica ideea de intrare in viata, a deveni viu, a se face viu, insa in limba greaca cuvantul inviere (anastasis) inseamna ridicare, ridicare din moarte, din stricaciune, pentru a trece la viata vesnica si la nestricaciune. Oricum, continutul spiritual al acestor cuvinte este acelasi.

In perioada Postului Mare, cu exceptia zilelor de Sambata si Duminica, limbajul si vesmantul liturgic al Bisericii se schimba pentru a chema si ajuta sufletul si trupul in starea de pocainta. Intreaga Biserica respira duhovniceste in ritmul unor rugaciuni scurte si intense ca: „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” sau „Doamne si Stapanul vietii mele…”. Prin acest „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”, din Canonul cel Mare, noi recunoastem ca singuri nu putem face nimic pentru mantuirea noastra; ca mantuirea noastra, adica dobandirea vietii vesnice, depinde, mai intai de toate, de mila lui Dumnezeu. Cand omul incepe sa realizeze ca este crestin numai atat cat traieste in relatie sau comuniune cu Hristos, atunci el poate birui ispitele care-i vin in gand, in cuvant sau in fapta. Prin rugaciunea „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”, noi ne apropiem si ne „tinem” de Dumnezeu Preamilostivul, parasind orice iluzie de aflare a vietii vesnice in noi insine si recunoscand ca Dumnezeu este singurul Izvor al vietii vesnice. „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” este prinderea noastra de „colacul” si „funia de salvare”, de iubirea milostiva a lui Dumnezeu. Aceasta rugaciune devine legatura si coloana nevazuta, dar reala, intre noi si cer. Cat timp vedem pe Hristos in fata si ne incredem in ajutorul Lui, mergem peste valurile marii involburate de ispite si incercari. Cand insa pierdem legatura cu El si intensitatea strigarii sau rugaciunii staruitoare catre El, atunci ne afundam. Noi unim aceasta rugaciune de invocare a milei lui Dumnezeu cu credinta ca numai Hristos-Domnul, Cel ce a biruit pacatul si moartea, poate sa ne aduca in suflet Taina si Lumina Invierii, adica izbavirea de pacat, de moarte si de iad.

In noaptea Sfintelor Pasti, intelege intens Sarbatoarea Invierii numai cel ce a simtit in timpul Postului cum inviaza sufletul sau din pacate. De aceea, rugaciunea Bisericii in aceasta perioada este in primul rand rugaciune de pocainta, de ridicare, de innoire. Cantarile Triodului spun ca usile pocaintei sunt usile mantuirii: „Usile pocaintei, deschide-mi mie!”. Usile pocaintei fiind usile de intrare in Imparatia lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mantui fara pocainta. De aceea, Parintii Bisericii care au fost in primul rand oameni ai pocaintei, au invatat necontenit pe oamnei ca fara pocainta nu exista mantuire. De pilda, se spune ca Sfantul Antonie cel Mare, catre sfarsitul vietii sale, a fost intrebat ce ar mai face daca ar trai mai mult, iar el a raspuns: „as invata sa ma pocaiesc mai bine”. Niciodata nu ne putem lauda ca ne-am pocait indeajuns. Deci este o mare eroare sa ne laudam cu pocainta noastra! De ce? Deoarece cea dintai roada a pocaintei adevarate este smerenia, judecarea de sine, nu lauda de sine.

In societatea secularizata de azi a slabit mult constiinta pacatului ca existenta patimasa egoista. Ca atare, slabeste si practica pocaintei, iar unde nu mai este pocainta nu mai este nici dor de sfintenie, nici dor de mantuire sau viata vesnica. Cand smerenia este inlocuita cu autosuficienta, justificarea raului conduce pe om la insensibilitate sau nepasare duhovniceasca, la „iesirea din fire” si la iresponsabilitate. Intrucat am pierdut constiinta pacatului si practica pocaintei, ne-am obisnuit cu raul. Desi este multa violenta in lume, ne-am obisnuit totusi cu ea. Azi exista si multa indiferenta la suferinta altora, dar ne-am obisnuit cu ea. Aceasta este iesirea din fire, obisnuinta cu raul. Insa pocainta este convertire de la rautate la bunatate a sufletului, adica venire in fire sau in sine. Iesirea din fire este dezumanizare, iar revenirea in fire este uma¬nizare si induhovnicire. Iesirea din fire este indepartarea omului de Dumnezeu si risipirea tuturor darurilor Sale, iar venirea in sine a omului este refacerea comuniunii de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, imbogatirea in bunatate. Venirea in sine inseamna, de asemenea, mai multa exigenta cu noi insine si mai multa ingaduinta cu altii. De aceea, pocainta ca Sfanta Taina a Marturisirii pacatelor, ca judecare a omului pe sine insusi, este taina salvarii omului pacatos. Sfanta Spovedanie este o mare binecuvantare pe care Dumnezeu a dat-o Bisericii, si anume de a primi marturisirea pacatelor noastre, adica judecarea lor de catre noi insine in fata duhovnicului, pentru a darui apoi iertarea pacatelor prin harul lui Dumnezeu, pentru a dobandi mantuirea sau comuniunea eterna cu El.

Dumnezeu asteapta de la noi sa ne recunoastem si sa ne marturisim pacatul care este o boala a sufletului. Aceasta este, de fapt, lupta noastra cu noi insine. Noi deschidem rana si o aratam lui Hristos-Doctorul cat este de mare, apoi vine balsamul Lui, adica iertarea si vindecarea, prin care El ne pregateste pentru o viata noua in Duhul Sfant. Pocainta fara cerere de iertare nu este facatoare de viata, nici aducatoare de pace si bucurie, ci ea sfarseste adesea in deznadejde. Multi oameni si-au regretat faptele rele, dar fiindca nu s-au eliberat de ele prin spovedanie si iertare, au cazut in deznadejde si nu au sfarsit bine.

Prin urmare, pocainta pe care o invata si o practica Biserica nu este o pocainta a disperarii, ci este o pocainta a sperantei, care se bazeaza pe rugaciunea „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma”. Aceasta rugaciune are ca temelie credinta noastra ca, oricat de mari ar fi pacatele noastre, ele nu pot birui milostivirea lui Dumnezeu cea nemarginita, iubirea Lui de oameni cea nemasurata si negraita. Daca cineva s-a pocait cu adevarat, nu in mod fatarnic, ci si-a plans pacatele, a cerut iertare si a primit-o, acela simte puterea Invierii lui Hristos lucratoare prin har in sufletul sau. Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza ca cel dintai cetatean al Raiului este un talhar care s-a mantuit numai prin pocainta, rugandu-se inainte de moarte cu aceste cuvinte: „pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta”. Iar Mantuitorul, de pe Cruce, i-a spus: „Astazi vei fi cu mine in Rai”. Cand noi ne recunoastem greseala si hotaram sa punem inceput bun, cerem iertare lui Dumnezeu si semenilor nostri, ne spovedim si primim iertare, atunci pregatim bucuria invierii sufletului din moartea pacatului. In acest sens, perioada de pocainta si post este perioada de pregatire pentru bucurie. Iar bucuria adevarata nu este fericire egoista, nici egoismul izolarii si indiferentei, nici egoismul indepartarii noastre de Dumnezeu, ci adevarata bucurie este comuniunea noastra cu Dumnezeu, Izvorul vietii si al bucuriei vesnice. Bucuria sufletului nu se confunda cu placerea lacomiei si a imbuibarii egoiste, fara cumpatare si fara mila de saraci si bolnavi, ci ea este bucuria iubirii smerite si milostive, este bucuria vietii in comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Aceasta este bucuria Invierii. Ea este bucuria pe care ne-o aduce rugaciunea unita cu postul si milostenia. Aceasta este bucurie din bucuria Invierii lui Hristos Cel Rastignit si Inviat, iubitorul de oameni.

Intrucat perioada de pregatire pentru sarbatoarea Sfanta si Mare a Invierii Domnului este timp de pocainta, de postire si de milostenie, in aceasta vreme de post se inmultesc si ispitele. In acest sens, Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna la priveghere si rugaciune, la stare de trezvie spirituala: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita!” (Matei 26, 14). Rugaciunea este, asadar, si o arma, adica un izvor de putere spirituala impotriva ispitelor si impotriva uitarii de Dumnezeu, care este inceputul pacatului instrainarii omului de Dumnezeu.

Prin rugaciune si prin pomenirea deasa a lui Dumnezeu, omul mentine legatura cu Dumnezeu si respinge cea dintai ispita, si anume aceea de a se comporta in lume ca si cand Dumnezeu nu ar exista sau ca si cand Dumnezeu ar fi absent din viata noastra. Mai mult, rugaciunea este izvor de pace si bucurie, de iubire curata si de fapta buna.

Sa ne rugam Domnului Hristos si tuturor sfintilor Lui sa ne ajute si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: „Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea”, spre slava lui Dumnezeu si mantuirea noastra. Amin.

Cuvantul Preafericitului Parinte Patriarh DANIEL rostit dupa oficierea slujbei Canonului cel Mare, la Catedrala Patriarhala, 03 martie 2014.

Sursa: basilica.ro

.

• La Pasti ajungi dupa un lung urcus: Postul Mare
  Publicat in : Sfintele Pasti
• Duminica Ortodoxiei - prima Duminica din Postul Mare
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei
• Zece cuvantari la Postul Mare - Cuprins
  Publicat in : Zece cuvantari la Postul Mare
• Postul Mare, antrenament pentru Rai
  Publicat in : Postul Pastelui