Cuvant rostit in Catedrala Patriarhala cu prilejul implinirii a 14 ani de la intronizarea ca Patriarh al BOR (1 noiembrie 2000)

Inalt Prea Sfintite Parinte Mitropolit Teofan,
Inalt Prea Sfintiti si Prea Sfintiti Parinti,
Prea Cucernici Parinti,
Iubiti credinciosi si credincioase,

"Socoteam ca incepand mai de dimineata slujba Sfintei Liturghii, nu vor prinde multi de veste, spre a veni astazi, dar, iata, catedrala se dovedeste neincapatoare. In prezenta nu numai a membrilor Sfantului Sinod si a colaboratorilor nostri foarte pretiosi de la Centrul Patriarhal si de la Arhiepiscopia Bucurestilor, ci si a unor frati de-ai nostri de peste hotarele tarii, precum si a numerosi credinciosi si credincioase, vad in aceste clipe marturia comuniunii noastre la slujirea Bisericii. Drept aceea, sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate cele primite de noi din milostivirea Lui. Ca si acum paisprezece ani cer mila, iertarea si ajutorul Sau.

As vrea din capul locului sa subliniez prezenta Inalt Prea Sfintitului Iosif al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane pentru Europa Occidentala si Meridionala, cu resedinta la Paris, precum si a Parintilor din Vicariatul Ortodox Roman de la Varset, care se afla aici, impreuna cu Parintele Vicar Moise Ianas, cu care, in mod deosebit, in zilele urmatoare, vom chibzui pentru mai binele credinciosilor si in general al romanilor din Banatul sarbesc.

Deci, astazi este o zi ca toate celelalte zile. Dar pentru fiecare dintre noi, pentru Biserica pe care noi o slujim, la parohie, la arhiepiscopie sau la patriarhie, ziua aceasta dobandeste o insemnatate deosebita, asa cum, de altfel, ne-a aratat Inalt Prea Sfintitul Parinte Teofan in cuvantul sau. Are insemnatate, pentru ca timpul care trece mereu, o data cu noi, inregistreaza, totusi, pe firul curgerii lui, faptele noastre in istorie, asa cum intruparea Domnului s-a infaptuit in istorie la un anumit timp si intr-un anumit loc. Iar anul acesta se implinesc 2000 de ani de la Nasterea Mantuitorului Hristos. Acest lucru ne arata ca timpul are mare valoare pentru noi, atat ca fii si slujitori ai Bisericii Ortodoxe Romane, cat si ca cetateni si fii ai tarii noastre. Desi creatia lui Dumnezeu pare neclintita, ducandu-si existenta potrivit legilor Ziditorului ei, totusi, timpul isi pune pecetea sa imbatabila.

Asadar, credem si marturisim ca totul in lume incepe numai cu Dumnezeu. El este creatorul Cerului si al Pamantului. Si viata noastra pamanteasca, de asemenea, incepe cu Dumnezeu, trebuie sa se desfasoare in lumina harului Sau si sa se sfarseasca in Dumnezeu. De aceea, fiecare an si fiecare zi si clipa din existenta noastra trebuie sa o inchinam lui Dumnezeu, mai ales noi, cei care suntem chemati sa slujim Sfantul Altar de pe treapta randuita de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Lucrul acesta este pentru noi deosebit de folositor, de a pune in fiecare zi o caramida sau un fir in tesatura fiintei noastre, oricat de modest, pe calea urcusului nostru duhovnicesc. Aceste zilnice impliniri dau valoare vietii noastre, care se aseamana cu o scara, cum scrie Sfantul Ioan Scararul, ce urca spre cer, spre Imparatia lui Dumnezeu. Nu se poate concepe o altfel de viata pe pamant pentru un crestin, un calugar, un preot sau arhiereu, decat asa: ca sa urce in fiecare clipa sau sa incerce sa se mentina, daca nu urca, spre Imparatia lui Dumnezeu, care este scopul nostru suprem.

De aceea, orice inceput este harazit rugaciunii. Sa zidim cu rugaciunea in inima si pe buze in fiecare zi, fiecare clipa din viata noastra. Inalt Prea Sfintitul Teofan a amintit de dramaticele zile ale anului 1986, cand am fost ales de Maritul Colegiu Electoral al Bisericii noastre in responsabilitatea aceasta. Dumnezeu stie framantarile launtrice ale celui care era chemat atunci, impotriva vointei sale, la acest jug si pe care a trebuit sa-l primeasca in conditii, cum spuneam, de grele incercari. Si au urmat apoi evenimentele cunoscute, de tensiune si incordare, cu consecinte zguduitoare asupra vietii Bisericii noastre, a Bisericii vazute si a Bisericii nevazute. Am regretat in urma cu 14 ani ca la ceremonia de investitura in aceasta responsabilitate, care s-a implinit aici, in aceasta catedrala, potrivit randuielii, a trebuit sa urc pe tronul pe care-l avem in fata si sa ascult de acolo dumnezeiasca Liturghie, fara ca sa slujesc la Sfantul Altar. Am simtit in sinea mea, in acele momente, o imputinare, ca incep o lucrare de grea raspundere in fata lui Dumnezeu si a oamenilor nu de la Sfantul Altar, slujind impreuna cu fratii mei arhierei, ci din strana unde fusesem asezat, cum cerea randuiala. Dar in anii urmatori, in aceasta zi, fie aici, in catedrala, fie in paraclis, am slujit dumnezeiasca Liturghie pentru a ma ruga lui Dumnezeu si pentru a primi de la El putere de rabdare, ajutor si sprijin in multele si neasteptatele situatii care erau atunci si care n-au incetat nici astazi.

Iata de ce, fratii mei, avem nevoie de multa rugaciune. Ea trebuie sa zideasca viata fiecaruia dintre noi. De la nici un gand, de la nici o initiativa, de la nici un pas facut inainte nu trebuie sa lipseasca rugaciunea. Sa zidim mereu, daca putem, si sa adaugam suflet in rugaciune. Sa ne rugam lui Dumnezeu ca sa ne ajute sa inaltam in inimi zid puternic, care sa reziste la vijeliile vremurilor de acum si din viitor. Nu vom putea strabate vremurile viitoare decat in comuniunea de ganduri, de vointa si de nadejde intre noi toti cu Mantuitorul Iisus Hristos, Cel care este "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 6, 14). Daca lumea se va abate de la calea aceasta, aratata neincetat de Hristos, va cunoaste iarasi golgote, suferinte si durere, cum am vazut recent in Polonia, langa Varsovia, la Maidanec, unde au fost exterminate sute de mii de fiinte nevinovate in anii celui de-al doilea razboi mondial.

Fara luminile calauzitoare ale Bisericii, stalpul si temelia adevarului, omul se transforma in unealta diavolului, ucigatorul de oameni. Nu avem, fratilor, alta cale decat cea presarata cu frumusetile valorilor propovaduite si implinite cu fapta de catre sfintii nostri inaintasi intru slujirea Cuvantului si a lumii.

Astazi il pomenim pe Sfantul Apostol Matei, pilda pentru toate categoriile sociale, pentru toate straturile intelectuale, ca Biserica Mantuitorului Hristos este a tuturor credinciosilor, ca ea este locul, este adunarea unde fiecare potrivit talentului si darului sau dumnezeiesc, se poate exprima si se poate afirma nestingherit. Marturie este Biserica noastra Ortodoxa Romana, spre care priveste astazi lumea ortodoxa si lumea crestina, in general, dar si lumea necrestina, minunandu-se cum credinciosii ei, monahii din schituri si manastiri, preotii de la parohiile raspandite in toata tara, mai ales in ultimii 10 ani se afla in rostul lor si inalta ruguri nestinse catre Dumnezeu, prin rugaciunile lor, prin faptele lor, prin initiativele lor.

Toate acestea ne dau curaj. Ele constituie pentru mine, ca slujitor al acestei Biserici sfinte, Biserica Ortodoxa Romana, un puternic temei ca sa continuam drumul nostru in istorie cu ajutorul lui Dumnezeu.

Cand am auzit vorbindu-se zilele trecute, la Universitatea din Lublin, ca prin activitatea lor jertfelnica, in perioada grea a sistemului totalitar din tara noastra clerul si credinciosii nostri, calauziti de regretatul Patriarh Justinian Marina au facut sa straluceasca valorile Sfintei Evanghelii, mi s-a umplut inima de mare bucurie duhovniceasca. Tot acolo s-a mai vorbit, cum n-am mai auzit alta data, despre chinurile si suferintele indurate in temnite si inchisori pana la sacrificiul vietii, pentru unitatea credintei si unitatea neamului, chinuri la care erau supusi preotii, calugarii si intelectualii Bisericii Ortodoxe Romane. Fiii acestei Biserici, in decembrie 1989, infruntand gloantele pentru dobandirea libertatii, cantau "Tatal Nostru" si "Cu noi este Dumnezeu".

Este o mare datorie pentru noi, iubiti frati si surori in Domnul, de a pastra aceste valori si a le transmite in mileniul si secolul care asteapta. In nadejdea aceasta, trebuie sa ne rugam foarte mult, sa ne dezbracam de omul cel vechi, sa fim cu gandul la Hristos, sa lucram asa cum a lucrat Mantuitorul nostru Iisus Hristos, ca sa facem lucrarea de iubire a aproapelui pe masura iubirii lui Dumnezeu fata de noi. Trebuie deci ca acestor valori, pe care Biserica le are si le pastreaza, sa le dam si mai mult viata in campul sufletului nostru interior. Pentru ca, daca ai pace interioara si esti multumit in familie, la locul de munca, oriunde te afli, daca propria constiinta, luminata de Duhul Sfant, iti spune ca ai facut bine, si acesta se confirma de Biserica prin impartasirea cu Sfintele Taine, atunci esti, intr-adevar, pe drumul Mantuitorului Hristos, pe care trebuie sa mergem cu totii in lumea de astazi.

Multumesc, Inalt Prea Sfintite Parinte Teofan, pentru gandul pe care l-ati exprimat astazi, in numele tuturor, si fac apel, din acest loc, la toti preotii si ierarhii Bisericii noastre, ca sa fie la inaltimea credinciosilor, care zidesc biserici si aici si peste hotare. Noi trebuie sa fim sarea pamantului, sa fim lumina credinciosilor si exemplul viu pentru ei toti. Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu! Amin ".

.