Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, săptămâna aceasta este o săptămână în care se pune mai mult accent pe post, dar în acelaşi timp ni se atrage atenţia că postul nu-i totul, şi anume ni se spune la slujbele care s-au făcut în săptămâna aceasta, şi o să ni se spună şi pe mai departe, că postul trebuie însoţit şi de alte fapte bune şi că postul nu e numai părăsirea mâncărurilor care nu sunt de post, ci este şi altceva, şi poate că mai mult altceva decât părăsirea mâncărurilor. Părăsirea mâncărurilor este o condiţie, în sensul că dacă cineva nu posteşte şi de mâncăruri zice că nu posteşte, şi aşa este. Că este păcat să mănânci şi altceva decât ceea ce se mănâncă în post, în înţelesul că nu ţii o rânduială a Bisericii.

In Biserica Ortodoxă postul este obligatoriu, adică nu e aşa că dacă vrei, posteşti, dacă nu vrei, nu posteşti, ci toţi credincioşii sunt îndatoraţi să postească. Bineînţeles că sunt şi categorii de oameni care nu pot posti. Asta e altceva. Primesc dezlegare cei care nu pot posti, cei care sunt în vârstă, au ajuns la neputinţă şi nu mai au de ce să-şi veştejească trupul, pentru că e deja veştejit, oamenii bolnavi care nu suportă mâncăruri de post, copiii până la 7 ani.

Sigur că sunt şi oameni care nu pot posti chiar datori fiind să postească. Acum au apărut în societatea omenească nişte activităţi, care atunci când s-au rânduit posturile nu existau şi pe care nu le-au prevăzut cei ce au rânduit postul. Cei care au rânduit postul au avut în vedere mai mult activităţi din acestea din agricultură, de creştere a vitelor, de păstorire a oilor, activităţi care erau în vremea aceea, si chiar meserii, de pildă zidirea unei case. Toate acestea câte se făceau atunci le aveau în vedere, dar nu au avut în vedere de exemplu munca pe care o desfăşoară oamenii în mediul toxic, acolo unde nu poţi rezista cu mâncare puţină şi cu mâncare slabă, pentru că înseamnă autodistrugere.

Sigur că cei care trăim astăzi ştim şi de alte situaţii în care oamenii, realmente, nu pot să postească şi nu sunt vinovaţi pentru că nu postesc, pentru că, în realitate, nu există posibilitatea pentru ei să postească. Chiar noi înşine, dacă am avea condiţiile lor, nu am putea să postim. Şi atunci, ce-i de făcut? Ne spune Talasie Libianul în Filocalie că a zis Domnul Hristos: Când vă vor prigoni într-o cetate să mergeţi în cetatea cealaltă. Bineînţeles că Domnul Hristos a spus acest cuvânt literar. Adică, dacă sunt prigoniţi Apostolii într-o cetate, să meargă în altă cetate şi să încerce să propovăduiască acolo. Aşa a făcut Sfântul Apostol Pavel care, dacă a fost izgonit din Listra, s-a dus şi a propovăduit în Derbe, dacă a fost izgonit din Derbe, s-a dus şi a propovăduit în Atena.

Dar Talasie Libianul zice că lucrul acesta trebuie înţeles şi simbolic, adică: dacă vă vor prigoni în cetatea postului, dacă nu puteţi posti, refugiaţi-vă în cetatea rugăciunii, faceţi mai multă rugăciune dacă puteţi. Aşa că, chiar dacă nu posteşte cineva, pentru că nu poate să postească, să nu-şi facă probleme, să nu creadă că a căzut din dar, să nu creadă că l-a părăsit Dumnezeu, ci să facă ce poate face în condiţiile lui. De exemplu, un om bolnav, care nu poate să postească, să se gândească mai mult să primească ca din mâinile lui Dumnezeu suferinţa pe care o are. Sau un om neputincios în a posti să-I mulţumească şi să-I dea slavă lui Dumnezeu pentru neputinţa care a îngăduit-o Dumnezeu asupra lui. Şi aceasta este tot un fel de slujire a lui Dumnezeu, pentru că slujirea lui Dumnezeu nu se face pe părţi, pe zile, ci se face cu toată viaţa. Şi atunci ce nu poţi face, nu poţi şi ce poţi face, faci în loc şi de ce nu poţi face.

Mai există o ispită în vremea postului, şi mai ales la călugări. Vor să facă nişte lucruri pe care nu le-a mai făcut nimeni sau pe care nu le-au mai făcut ei altădată, vor să postească cât mai mult. Şi, dacă se poate, să se ştie şi de postul lor, dar să nu ştie cineva că ei vor aceasta, să fie cunoscut postul lor. Este o greşeală, pentru că dacă îi slujeşti lui Dumnezeu, Ii slujeşti lui Dumnezeu şi nu le slujeşti oamenilor. Şi nu slujeşti lui Dumnezeu în faţa oamenilor, ci slujeşti lui Dumnezeu în faţa lui Dumnezeu. Când o să-ţi iasă nume în ceva, indiferent în ce, că acesta e cel care nu ştiu ce face, să ştii că nu e bine!

Călugăria, viaţa creştină în general, ar trebui să fie în anonimat, adică într-o acoperire. Sunt apoi unii care vor să postească foarte mult crezând că asta e totul şi, de fapt, nu e totul. Iubiţi credincioşi, să ştiţi că noi credem şi în ne-mâncare - ca o înfrânare, dar o înfrânare cu rânduială, o înfrânare, să zicem aşa, măsurată -, şi credem şi în mâncare. Nu poate să preţuiască cineva mâncarea mai bine decât cel care nu mănâncă, şi când ajunge să mănânce vede diferenţa între a mânca şi a nu mânca. Apoi să ştiţi că Dumnezeu nu vrea ca noi să fim nişte istoviţi, ci Dumnezeu vrea să fim nişte oameni care să ne putem desfăşura activităţile şi să mâncăm atât cât este necesar să desfăşurăm o activitate cotidiană în mod firesc. Aşa încât părinţii cei duhovniceşti au ajuns să ne spună că cea mai mare virtute e dreapta socoteala, judecata, cumpănirea. Să ştii să te cumpăneşti, să ştii să-ţi faci rânduielile în aşa fel încât să nu fii prea preocupat de ceea ce faci şi să uiţi ceea ce nu faci şi ar trebui să faci.

Şi apoi mai este ceva. In slujbele noastre ni se atrage atenţia că postul trebuie însoţit de lucruri care ţin de viata creştină, de iertare, de pildă. S-a spus în Sfânta Evanghelie care s-a citit duminica trecută: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Matei 6, 14-15). Apoi este părăsirea păcatelor. De fapt, părăsirea păcatelor nu ţine atât de post, cât ţine de viaţa creştină în general, dar dacă cineva posteşte şi urăşte pe cineva, să ştie că postul lui e cu lipsă.

A venit la mine cineva şi mi-a spus că posteşte, că merge la biserică, că de rugat se roagă, dar era şi fumător. Şi i-am zis: „Măi, toate câte faci sunt bune, dar pe toate ţi le învălui cu fum, pe toate le afumi." Deci omul trebuie să fie echilibrat în toate şi, dacă e echilibrat, e bine. Unii îşi propun să nu vorbească, să nu zică nimic. Să ştiţi că greşesc. Dacă vă vine cumva în minte să nu vorbiţi nimic, sunteţi pe o cale care nu duce către Dumnezeu. De ce? Câtă vreme Dumnezeu ne-a dat cuvântul trebuie să ne folosim de el. Uite că eu am cuvânt şi vă vorbesc. Dacă aş fi mut nu aş putea să vă vorbesc sau dacă mi-aş propune să fiu ca mutul, nu aş vorbi nimic şi nu e corect. Sunt de acord să împuţinăm vorba, mai ales să nu vorbim vorbe deşarte, mai ales să nu aducem lucruri rele în conştiinţa noastră şi în conştiinţa altora, să fim disciplinaţi cu cuvântul, dar să fim tăcuţi ca mutul şi ca animalul nu sunt de acord. Când ar crede cineva că aşa se face sfânt, să ştiţi că nu are dreptate, nu aşa devine cineva sfânt. Sfânt e Domnul şi ne sfinţeşte şi pe noi, dacă folosim toate spre slava lui Dumnezeu. Cum zice Sfântul Apostol Pavel: ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31). Sau cum zice şi Sfântul Apostol Petru: Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se preamărească prin Iisus Hristos (I Petru 4, 11). Sau cum au cântat îngerii la Naşterea Mântuitorului: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). Şi ce a zis Domnul Hristos, în faţa Sfintelor Sale Pătimiri, în rugăciunea arhierească: Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit (Ioan 17, 4).

Prin urmare, iubiţi credincioşi, să fim cu judecată, să nu ne închipuim că dacă postim cât credem noi că trebuie să postim, facem un lucru pe care nu l-a mai făcut nimeni şi ne ridică Dumnezeu la cer. Dumnezeu ne ridică, dar ne-a spus cum ne ridică. Că a zis Domnul Hristos: Cel ce se va smeri pe sine se va înălţa (Matei 23, 12). Când te smereşti, te înalţă Dumnezeu. Dacă te înalţi tu, te împinge Dumnezeu în jos cum a împins Capernaumul când a zis: Şi tu, Capernaume, n-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî (Matei 11, 23). Aşa că să ne cercetăm pe noi înşine în privinţa tuturor laturilor care ţin de viaţa noastră, să ne ajutăm şi cu postul, pentru că e totuşi un mijloc de pregătire pentru Paşti, să mâncăm mâncare de post, să nu facem performanţe de postitori, să postim cu rânduială, să postim cum postesc şi cei din jurul nostru, să ne împuţinăm eventual mâncarea pe care o mâncăm, dar nu să renunţăm total sau pentru ştiu eu câte zile. Nu e corect şi nici nu e bine să te împuţinezi cu puterile, să te istoveşti şi nici la rugăciune să nu mai fii cum trebuie, să ţi se ia şi glasul. Aţi văzut că alaltăieri nu mai puteam nici să vorbesc cum se cade. De ce? Mi s-a luat puterea. Uite, din mâncare e puterea, acum nu mai sunt aşa, că aseară am mâncat şi acum am putere.

Aşa că, iubiţi credincioşi, să învăţăm ceva şi din greşeli. Eu nu zic că nu trebuie să faci nici o nevointă, că trebuie să trăieşti în comoditate. Dar, până la o anumită limită, trebuie să trăieşti şi cu comoditate, pentru că în comoditate, în odihnă primeşti putere pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Şi după aceea să ne mergem calea, aşa cu cumpăneală, cum Ii place lui Dumnezeu, cu dreaptă judecată, cu dreaptă socoteală, care să se manifeste în toate: în cuvânt, în privire, în atitudini şi în toate câte le putem face. Când ne surprindem că nu suntem unde trebuie şi că nu facem ce trebuie, să încercăm să primim ajutor, îndrumare spre o judecată echilibrată, ca să fim binecuvântaţi înaintea lui Dumnezeu şi să putem să-i ajutăm şi pe ceilalţi, să putem să-i odihnim şi pe oamenii din jurul nostru.

Şi dacă facem aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să treacă şi zilele postului, o să vină Sfintele Paşti, o să vină Săptămâna Luminată, o să vină bucuriile cele duhovniceşti din sărbătorile sfinte. Şi cu bucurie o să putem parcurge şi zilele postului, pentru care îi mulţumim lui Dumnezeu când zicem că ne-a adus în aceste preacinstite zile. Zilele acestea ale postului sunt socotite în Biserica noastră ca zile preacinstite: „preacinstitele zile ale postului". De ce? Ni se spune de ce: spre înfrânarea poftelor, spre nădejdea învierii, spre curăţirea trupului şi a sufletului.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu ne încurcăm pe noi înşine nici cu nevoinţe prea multe, nici cu delăsări, şi să avem folos, cu o judecată echilibrată, cu o rânduială aşa cum Ii place lui Dumnezeu, Care este Cel ce a făcut şi sufletul şi trupul şi Cel ce ne dă cele de trebuinţă şi sufletului şi trupului.

Dumnezeu să ne ajute!
Parintele Teofil Paraian
Mănăstirea Brâncoveanu, 2004

Articol preluat din cartea "Cale spre bunatate", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cale spre bunatate"

• Postul Craciunului
  Publicat in : Post
• Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Post
• Lasata Secului pentru Postul Sfintei Marii
  Publicat in : Viata liturgica
• Postul, intoarcere in rai
  Publicat in : Viata liturgica
• Lasata Secului pentru Postul Craciunului
  Publicat in : Viata liturgica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: