Semnal editorial si publicistic: Adrian Lemeni, Adevar si comuniune, Editura „Basilica”, Bucuresti, 2011

La Editura Basilica a Patriarhiei Romane a aparut, in aceasta perioada, cu binecuvantarea Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, lucrarea intitulata „Adevar si comuniune” a domnului Dr. Adrian Lemeni, conferentiar de Teologie dogmatica si Teologie fundamentala la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Patriarhul Justinian” din Bucuresti si secretar de stat pentru culte in cadrul Guvernului Romaniei.

Volumul de fata aduna, formeaza si alcatuieste o serie de studii, unele dintre ele publicate de autor in ultimii doi ani separat, dar beneficiind acum de o viziune unitara. Urmand o metodologie riguroasa si serioasa, cartea este impartita in trei capitole: 1. Aspecte ale intalnirii perspectivei teologice, filosofice si stiintifice in contextul epistemologic actual; 2. Relatia dintre teologie si stiinta, valorificata in contextul cosmologic actual; 3. Parintele Profesor Dumitru Staniloae – teolog marturisitor al traditiei eclesiale in lumea contemporana. Parintele Dumitru Staniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneitatii..., venerat de multi ca un parinte spiritual” – apare si astazi ca un parinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune si, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxala sa vezi cum teologii protestanti si romano-catolici impartasesc aceleasi idei cu teologii ortodocsi, atunci cand este vorba de teologia Parintelui Dumitru Staniloae. Si apare, in mod inevitabil, urmatoarea intrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred ca este important sa gasim raspunsul la aceasta intrebare, deoarece in el se ascunde si misiunea ce ne revine noua, teologilor de astazi. Insa acest raspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmarit prin intreaga noastra activitate teologica ulterioara. De fapt, ceea ce cautam noi nu este un simplu raspuns, ci reprezinta esenta gandirii Parintelui Dumitru Staniloae care ne aduna spre a ne hrani cu darurile teologiei sale. Chiar sfintia sa spunea, ca un testament lasat teologilor de astazi, ca teologia sa isi va implini rostul numai in masura in care va plamadi si cultiva, in mintea celor care o studiaza, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns. Prin urmare, vom sustine la unison cu autorul acestei lucrari, ca teologia Parintelui Dumitru Staniloae este o teologie filocalica. Este frumoasa prin insasi natura ei, dar conduce si la o infrumusetare duhovniceasca a celor ce se apleaca sa o studieze. Oricine citeste o scriere a Parintelui poate sa-si dea foarte repede seama ca are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai gaseste intr-o asemenea consistenta si intesitate, la alti teologi. Iar acest ceva este duhul Parintilor Filocalici in care Parintele Dumitru Staniloae a scris si a trait.

Primul capitol isi propune familiarizarea cititorului cu notiunile de dogma si traditie, realizand o prezentare atractiva si concisa a diferitelor sensuri ale dogmei. Totodata, autorul lamureste si motivatia demersului cunoasterii, prin analizarea unor aspecte din filosofia lui Platon si din teologia Sfantului Maxim Marturisitorul. Caci, potrivit domnului profesor Adrian Lemeni, Sfantul Maxim Marturisitorul prezentand intelesul duhovnicesc al lui Moise insista asupra modului de contemplare a lumii. Fara sa ne separam de trup trebuie sa ne despartim de pornirile trupesti, care proiecteaza in lucruri placeri vinovate, ceea ce in fapt lucrurile nu contin. Consistenta lucrurilor rezida in faptul ca ele sunt porti spre Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, o consistenta pe care o resimtim in momentul in care ne ridicam mintea de la pamantul de jos la pamantul inteligibil al lui Iisus Hristos, mostenit de cei blanzi, asa cum se precizeaza in Evanghelia Sfantului Apostol Matei, in Predica de pe Munte, in cele noua Fericiri. Proorocul si Profetul Moise este "...cel ce ca un pastor priceput conduce ca pe niste oi, prin vietuirea pustie de patimi, de materii si de placeri, apoi spre muntele cunostintei de Dumnezeu, Cel vazut pe inaltimea intelegerii, gandurile ce inclina inca spre pamant si cauta placerea acestuia; cel ce ocupandu-se acolo in chip incordat cu contemplatii adecvate duhovnicesti, dupa parasirea relatiei mintii cu cele sensibile (caci aceasta cred ca inseamna trecerea timpului de patruzeci de ani) se invredniceste sa devina, prin intelegere, vazator si ascultator al focului dumnezeiesc, negrait si suprafiresc, salasluit si adaapostit in fiinta lucrurilor ca intr-un tufis, adica al Cuvantului dumnezeiesc, Care in vremurile mai de pe urma a stralucit din rugul Sfintei Fecioare si a petrecut cu noi prin trup". Taina adanca a fiintei lucrurilor este inaccesibila unei minti robite de fascinatia argumentarilor discursive, a demonstratiilor analitice ce nu pot sesiza viul creatiei, caracterul iconic al lucrurilor. Lumea este o icoana ce se cere contemplata, nu explicata prin legi stiintifice, iscodita cu o minte insetata de a cuprinde exclusiv rationalist arderile incandescente ale materiei indumnezeite. O ratiune care cauta sa stapaneasca creatia prin forta unei minti neinduhovnicite provoaca si genereaza ganduri moarte, inchise in limitele propriei neputinte, interpunandu-se astfel ca o bariera in fata unei asumari duhovnicesti a creatiei, dechise unei vederi nemijlocite a prezentei lui Dumnezeu in cosmos si in univers. De aceea, Parintele Dumitru Staniloae intr-o nota la textul maximian prezentat anterior, precizeaza, cu referire la semnificatia experientei mistice a lui Moise: "Petrecand multa vreme pe inaltimea intelegerii in contemplatii duhovnicesti, dupa parasirea relatiei mintii cu cele sensibile, se invredniceste sa devina, prin intelegere, vazator al focului si ascultator al Cuvantului dumnezeiesc, aflator in fiinta lucrurilor create (in tufis), adica al Cuvantului dumnezeiesc, care ne graieste din lucruri, iar mai pe urma va straluci din rugul Sfintei Fecioare". In acest context, Sfanta Scriptura este considerata o cale de experienta a harului, dar care se cere explicata in cheie patristica, pentru a putea ajunge la dobandirea unui echilibru propriu mintii Sfintilor Parinti.

Capitolul al doilea prezinta modul in care ar putea fi asumata in sens personal invatatura Bisericii despre crearea lumii, dar si cum trebuie sa ne raportam la diferitele teorii cosmologice care sunt vehiculate in mediul cercetarii stiintifice de azi. In partea de final a acestui capitol este reliefata contributia Parintelui Profesor Dumitru Popescu cu privire la relatia dintre teologie si stiinta. In aceste context si in aceste conditii sau imprejurari constatam si observam ca ratiunile dumnezeiesti ale lucrurilor, legatura paradoxala a celor opuse si antinomice din creatie, care asigura deodata unitatea si diversitatea lumii, pastrand distinctiile fara separare si departajare, nu pot fi sesizate printr-o cunoastere discursiva (chiar daca aceasta este justificata printr-o legitimitate academica si o competenta stiintifica). Exista ceva launtric, ceva interior si adanc in fiecare lucru ce nu se lasa smuls prin eruditia afisata cu aroganta si autosuficienta. Idolatria conceptelor inlantuite in diverse, variate si stufoase demonstratii ne orbeste, facandu-ne sa ramanem exteriori fata de profunzimea ascunsa a creatiei. Sfintii Parinti au insistat mereu ca apofatismul creatiei trebuie sa fie coordonata majora a preocuparilor noastre cosmologice. "Caci cine dintre marii intelepti, increzandu-se in uneltele rationale si bazandu-se pe dovezile care nu exista, va putea, folosindu-se de ratiune, sa cunoasca, sa spuna si sa infatiseze maretia lucrurilor? Cine va putea sa cunoasca ratiunile sadite in fiecare dintre lucruri de la inceputul existentei lor, ratiuni dupa care exista, proceseaza, opereaza si procedeaza fiecare si isi are natura primind forma, chipul si compunerea sa avand putere sa lucreze si sa patimeasca?...Cine cunoaste ratiunile lucrurilor asa cum sunt, se deosebesc si au o stabilitate statica, statornica si nemiscata dupa fire si o miscare neschimbatoare intre ele, avand in miscare stabilitatea si in stabilitate miscarea, lucru atat de uimitor?... Incercand sa cercetam ratiunile acestora ori a vreuneia din acestea, ramanem cu desavarsire neputinciosi si muti in explicare, neavand pe ce sa ne rezemam cu siguranta mintea, afara de puterea dumnezeiasca".

Tot autorul si semnatarul acestui volum afirma, remarca si sustine ca Universul, Cosmosul intreg este unitar, printr-o impreuna stabilitate a ratiunilor opuse. Ratiunile sunt distincte, dar dupa fire, dar ele sunt tinute impreuna, formand cosmosul unitar. Dupa fire ratiunile sunt stabile si distincte dar sunt unite printr-o relatie data de modul miscarii lor. Modernitatea a renuntat la apofatismul contemplarii creatiei, impunand praxisul ca si criteriu al adevarului. Adevarul este totdeauna un lucru concret. In societatile pragmatice a gandi, a pune problema unei finalitati transcendente, a te intreba asupra sensului lucrului facut sunt lucruri inutile, reprezinta o pierdere de timp care va afecta reusitele si succesele imediate. Francois Bacon a proclamat ca a sti inseamna a putea, iar de atunci cunoasterea va insemna tot mai mult o dominare, o posesie. Omul modern cunoaste doar posedand, luand in stapanire realitatea cognoscibila. A cunoaste inseamna a domina. Cunostintele determina un activism prin care putem cuceri intreaga realitate. Este o perspectiva diferita fata de viziunea traditionala. Intelegerea si cunoasterea profunda aveau un inteles contemplativ. Pentru Sfintii Parinti ai Bisericii a cunoaste cu adevarat inseamna a contempla lumea cu sensurile ei nebanuite, ancorate in Dumnezeu. Asa stand lucrurile, noi toti, dimpreuna cu autorul Adrian Lemeni, (re)cunoastem un adevar fundamental si anume ca intreaga creatie este legata de om, cu alte cuvinte, intre om si creatie este o stransa legatura, o relatie bine consolidata. Doar ca „refuzarea voii dumnezeiesti s-a facut in lumea sensibila de catre (acelasi) om, in care este recapitulata sau rezumata intreaga lume. Lumea sensibila este trupul extins al omului. Este trupul care il hraneste si il sutine, dar care, totodata, are nevoie de ingrijirea si dragostea lui”[1]. Mai cunoastem faptul ca Domnul Iisus Hristos este Logosul creator si mantuitor al lumii. In Domnul Iisus Hristos – Logosul divin se cuprinde astfel inceputul, dar si scopul intregii creatii; din cauza acestui fapt lumea, in conceptia crestina, nu poate fi abordata decat prin raportare la Iisus Hristos, la lumina Sa care lumineaza tuturor

In aceste context si in aceste conditii sau imprejurari constatam si observam ca ratiunile dumnezeiesti ale lucrurilor, legatura paradoxala a celor opuse si antinomice din creatie, care asigura deodata unitatea si diversitatea lumii, pastrand distinctiile fara separare si departajare, nu pot fi sesizate printr-o cunoastere discursiva (chiar daca aceasta este justificata printr-o legitimitate academica si o competenta stiintifica). Exista ceva launtric, ceva interior si adanc in fiecare lucru ce nu se lasa smuls prin eruditia afisata cu aroganta si autosuficienta. Idolatria conceptelor inlantuite in diverse, variate si stufoase demonstratii ne orbeste, facandu-ne sa ramanem exteriori fata de profunzimea ascunsa a creatiei. Sfintii Parinti au insistat mereu ca apofatismul creatiei trebuie sa fie coordonata majora a preocuparilor noastre cosmologice. "Caci cine dintre marii intelepti, increzandu-se in uneltele rationale si bazandu-se pe dovezile care nu exista, va putea, folosindu-se de ratiune, sa cunoasca, sa spuna si sa infatiseze maretia lucrurilor? Cine va putea sa cunoasca ratiunile sadite in fiecare dintre lucruri de la inceputul existentei lor, ratiuni dupa care exista, proceseaza, opereaza si procedeaza fiecare si isi are natura primind forma, chipul si compunerea sa avand putere sa lucreze si sa patimeasca?...Cine cunoaste ratiunile lucrurilor asa cum sunt, se deosebesc si au o stabilitate statica, statornica si nemiscata dupa fire si o miscare neschimbatoare intre ele, avand in miscare stabilitatea si in stabilitate miscarea, lucru atat de uimitor?... Incercand sa cercetam ratiunile acestora ori a vreuneia din acestea, ramanem cu desavarsire neputinciosi si muti in explicare, neavand pe ce sa ne rezemam cu siguranta mintea, afara de puterea dumnezeiasca".

De aceea, drept urmare, potrivit observatiei si constatarii autorului acestei carti, Sfintii Parinti ai Bisericii afirma in majoritatea scrierilor lor ca frumusetea lui Dumnezeu se reflecta in creatia Sa si ca toate fapturile, fie ele insufletite sau neinsufletite vestesc Frumusetea Plasmuitorului. Teologia patristica vazand in Dumnezeu totalitatea si Arhetipul frumusetii afirma, in consecinta logica, ca si fapturile Sale poarta amprenta acestei frumuseti desavarsite. Lumea intreaga este un tot armonios si fiecare componenta este frumoasa. Teologia ortodoxa are, prin excelenta, o viziune panoramica asupra creatiei[2]. Fericitul Augustin scria: „Toate aceste frumuseti ce va plac si care se desfateaza privirea voastra sunt create de Dumnezeu. Daca atat de mare este frumusetea operelor create de El, cu atat mai mult va fi El Insusi”[3] si, iarasi „asadar Tu, Doamne, esti Cel ce le-ai creat. Tu esti frumos pentru ca ele sunt frumoase”[4]. Si Herma afirma in Pastorul lui: „Iata Dumnezeul puterilor care a zidit lumea cu putere nevazuta si cu pricepere adanca si mare, Care prin vointa Sa slavita a dat creatiei Sale frumusete”[5].

Asaadar, principala caracteristica a frumusetii creatiei este vazuta de toti Sfintii Parinti ca fiind armonia. Armonia cosmosului se reveleaza ca ordine, masura, echilibru, proportionalitate, unitate constructiva, rigoare compozitionala, acord al puterilor, consonanta. Toate aceste caracteristici ale universului nu pot fi intamplatoare ci sunt opera unui Imparat si Creator a toate. Sfantul Atanasie cel mare scria despre ordinea maiestuoasa si armonia creatiei: „Fiindca nu este neoranduiala in toate, si nu este o lipsa de masura, ci o simetrie, si nu este haos, ci un cosmos si o sinteza armonioasa a cosmosului, e necesar sa cugetam si sa primim ideea unui stapan care le aduna si le tine stranse pe toate si infaptuieste o armonie intre ele. Si, desi nu Se arata ochilor sub randuiala si armonia celor contrare, este de cugetat Carmuitorul si Oranduitorul si Imparatul”[6]. Despre frumusetea ca realitate pancosmica, caracterizata de armonie, ordine, consonanta, scrie si Sfantul Dionisie Areopagitul precizand ca armonia cosmica se vadeste in raporturile dintre fiintele ceresti si cele de sub cer dispuse ordonat intr-o ierarhie a fiintarii. Dumnezeu este principiul ordinii (ταξιαρχια) si al armoniei si, din aceasta cauza, umple toata creatia de armonie dumnezeiasca si frumusete sfanta[7], daruindu-le totodata, masura, numar si ordine[8]. Cosmosul este o podoaba frumoasa si buna, icoana vie a lui Dumnezeu Cel frumos si bun. Sfantul Clement Alexandrinul sustine, de asemenea, ca armonia universala este opera bunatatii si iubirii divine ce constituie temelia universului si armonia tuturor existentelor, patrunzandu-l si traversandu-l, intinzandu-se din inteligibil pana in sensibil[9]. Ideea inaugurata de Sf. Clement Alexandrinul, ca lumea este o opera de arta perfecta a lui Dumnezeu, este preluata de Sfintii Parinti Capadocieni. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare spunea: „El – Dumnezeu – priveste ca frumos ceea ce este facut dupa toate regulile artei si ceea ce concura spre un scop util”[10]. Toata aceasta lume care este o creatie de arta nu poate fi creata decat de Cineva avand insusirile unui artist, iar operele Sale sunt „plasmuite artistic si intelept si din frumusetea lucrurilor vazute cunoastem Sublimul mai presus de orice frumusete”[11]. Ca frumusetea lui Dumnezeu este inefabila si depaseste prin deosebita masura frumusetile create, a fost afirmat clar si limpede tot de Sfantul Vasile cel Mare. „Nespuse sunt peste tot si nu se pot descrie fulgerele Frumusetii dumnezeiesti; n-o poate arata cuvantul si urechea n-o poate prinde. Si daca ai numi splendoarea luceafarului, stralucirea lumii, lumina soarelui, toate sunt fara pret in comparatie cu slava – Aceluia – si in comparatie cu lumina cea adevarata”[12]. Frumusetea dumnezeiasca reflectata in lume, exercita o mare putere de atractie; Sfantul Dionisie Areopagitul subliniaza ca sensul cuvantului frumos – το καλον, este acela de atractie, chemare, caci vine de la verbul καλεω – eu chem[13]. Deci Frumusetea divina este o putere care cheama inducand dragostea in cel care o contempla; este un apel, o chemare, o atractie permanenta a tuturor lucrurilor catre obarsia lor comuna, de dincolo de timp si spatiu. Astfel, plecand de la frumusetea lumii ne apropiem de izvorul frumusetii, si aceasta corelatie este de nepretuit ajutor pentru credinciosul iubitor de Frumusete nepieritoare ce nazuieste permanent sa se ridice spre cuprinderea Necuprinsului...

Capitolul al treilea cuprinde o prezentare sintetica a teologiei Parintelui Profesor Dumitru Staniloae cu referire la locul omului in creatie, a raportarii acestuia la lumea inconjuratoare, precum si la posibilitatile omului de intelegere a sensurilor ei. Cu alte cuvinte, in acest context domnul profesor Adrian Lemeni scoate foarte bine in evidenta gandirea si abordarea Parintelui Profesorr Dumitru Staniloae cu privire la aceasta interconditionare dintre virtuti si ratiunile lucrurilor prin intermediul relatiei dintre Om si Univers, caci cu ajutorul trupului, de pilda, sesizam aceeasi legatura intrinseca intre om si cosmos, si sensul lor comun intuit prin contemplatie: "Cel ce a inteles prin contemplatie lucrurile cu dreapta credinta, asa cum sunt, si prin judecata rationala a definit ratiunea lor in mod chibzuit si drept si isi pastreaza judecata neabatuta are in sine concentrata toata virtutea, nemaimiscandu-se spre nimic altceva dupa ce a cunoscut adevarul. El le-a trecut pe toate cu sarguinta, nemaifacand nici o pomenire de cele ce sunt si se zic ale trupului si lumii, avand inlauntru, cuprinsa in ratiune, faptuirea fara lupta, deoarece intelectul si-a adunat cele mai puternice ratiuni nepasionale, prin care este si se sustine toata virtutea si cunostinta, ca unele ce sunt puteri ale sufletului rational, care pentru a exista nu au nevoie nicidecum de trup, dar pentru a se arata nu refuza a se folosi de el la vremea potrivita". Parintele Profesor Dumitru Staniloae in nota de subsol de la acest text evidentiaza relatia accentuata intre Logosul divin, ratiunea umana si tesatura de ratiuni dumneziesti, plasticizate in lucruri obsevabile, prin contemplatia data de practicarea virtutilor. Aceasta perspectiva adanceste si mai mult reciprociattea dintre Dumnezeu si om prin care Logosul se inomeneste si omul se indumnezeieste. Parintele Dumitru Staniloae constata si noteaza ca: "Ratiunea ca functie cognitiva a sufletului uman sta intr-o legatura cu tesatura de ratiuni constitutive ale lucrurilor, avand misiunea sa le defineasca si sa le adune in sine in mod constient, dar si sa dirijeze miscarea lor si a subiectului uman asupra lor, conform cu natura lor, spre Dumnezeu. Logosul divin creand lumea ca o tesatura consistenta de ratiuni plasticizate, dar si ca un chip complex al ratiunilor Sale, a creat implicit si subiectul lor cognitiv, ca un chip al Sau ca subiect. Acesta apare in existenta dupa ce lucrurile sunt create; si, odata cu el, trupul, ca o punte intre el si ele. Apoi prin dirijarea de catre ratiunea cognitiva umana a ratiunii constitutive a naturii proprii si implicit a ratiunilor lucrurilor va actualiza legatura sa cu lucrurile, dupa asemanarea legaturii Logosului cu ratiunile Sale". De fapt, Parintele Profesor Dumitru Staniloae prezinta in teologia lui o adevarata viziune filocalica asupra lumii. Intreaga teologie a Parintelui Dumitru Staniloae este marcata de duhul filocalic, inscriindu-se in acelasi duh al Parintilor filocalici pe care i-a tradus si in limba romana. O teologie a indumnezeirii ce pune in centrul ei relatia nemijlocita dintre Dumnezeu si creatie, posibilitatea transfigurarii cosmosului, bineinteles ca va exprima o viziune filocalica asupra lumii. Viziunea filocalica a teologiei Parintelui Dumitru Staniloae este exprimata si prin frumusetea si plasticitatea limbajului sau, teologia lui fiind o poezie, o doxologie a experientei apofatice a Dumnezeului Celui viu, aflat in dialog cu cratia Sa. Viziunea filocalica despre lume, dincolo de cunoasterea rationalista, coerenta si discursiva a creatiei, dincolo de intuirea sensurilor adanci ale ratiunilor divine din creatie ne arata ca experienta apofatica a lui Dumnezeu determina o reevaluare a relatiei cu lumea, contemplata acum dintr-o alta perspectiva. Am putea spune ca demersul autentic intr-o teologie a creatiei pleaca nu de la lume catre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu catre lume, in urma experientei duhovnicesti apofatice. Acest demers demonstreaza primatul experientei spirituale in teologie, inclusiv in problematica extrem de complexa a cosmologiei.

Necesitatea nevointei ascetice si a experientei duhovnicesti, indispensabile pentru a corecta raportarea in abordarea unei teologii a creatiei, este prezentata de teologul polonez Maciej Bielavski; cu privire la viziunea filocalica asupra lumii, la Parintele Dumitru Staniloae: "Pentru Parintele Dumitru Staniloae cunoasterea rationalitatii lumii este insuficienta. El subliniaza nevoia purificarii ascetice a omului, ce are un impact asupra modului de a intelege si folosi lumea sau de a trai in ea. Parintele Staniloae vorbeste explicit despre un nou ascetism. Cu alte cuvinte, pentru teologul roman, viziunea lumii si a vietii in ea este indispensabil legata de purificarea spirituala si asceza omului. Cea mai carcateristica atitudine teologica a Parintelui Dumitru Staniloae este convingerea sa ca experienta mistica ori apofatica nemijlocita a lui Dumnezeu, influenteaza sau chiar schimba viziunea si intelegerea umana a lumii. El nu-L priveste pe Dumnezeu doar din punctul de vedere al lumii ori al omului, ci cauta sa vada lumea din perspectiva lui Dumnezeu, subliniind importanta acesteia. De aceea, propunerea sa poate fi numita teo-ecologie si nu o eco-teologie".

Din aceasta perspectiva filocalica Parintele Dumitru Staniloae l-a comentat si pe Sfantul Maxim Marturisitorul in textele ce evidentiau o conceptie liturgica asupra lumii. Sfantul Maxim indica trei miscari ale sufletului: dupa minte, dupa ratiune si dupa simtire. Prima e simpla si cu neputinta de cuprins. Miscarea prin ratiune ni-L descopera pe Dumnezeu ca fiind Cauza a lucrurilor. Simtirea este o miscare compusa, deschisa catre cele din afara, adunand ratiunile din lucruri. Simtirea care retine ratiunile duhovnicesti din lume, unificate prin mijlocirea ratiunii, duce la starea simpla a mintii care se odihneste in Dumnezeu. In acest traseu duhovnicesc sfintii prin indumnezeire exprima la modul concret reciprocitatea dintre Dumnezeu si om, si am putea spune, corespondenta dintre Dumnezeu si creatie. Vorbind de cei care au ajuns la aceasta masura duhovniceasca, Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca: "Adunandu-se astfel in intregime la Dumnezeu, s-au invrenicit sa se uneasca intregi cu Dumnezeu intreg, prin Duh, purtand pe cat este cu putinta oamenilor, intregul chip al celui ceresc si atragand asa de mult in ei infatisarea  dumnezeiasca, pe cat de mult erau atrasi ei, s-au unit cu Dumnezeu". Intre Dumnezeu si om exista reciprocitate, dar omul este dupa chipul lui Dumnezeu si prin practicarea virtutilor ajunge sa dobandeasca infatisarea (asemanarea) cu Dumnezeu. Sfantul, desi contempla lumea in timp, el depaseste cadrul temporal, se desfata privind ratiunile duhovnicesti ale lumii, care sunt mai presus de timpul natural, accesibil simturilor noastre. Fara sa fie anulat planul natural, acesta este transfigurat. Este important sa subliniem faptul ca in toata dinamica indumnezeirii creatiei, Sfantul Maxim Marturisitorul nu exclude, nu anuleaza universul vazut, ci dimpotriva virtutile si intreaga cunostinta duhovniceasca sunt plasate intr-un plan cosmic. Prin virtuti Sfantul aprofundeaza resorturile adanci si ultime ale creatiei, fundamentate pe temelia Iisus Hristos, contempland astfel o natura transfigurata prin viata lor duhovniceasca. Inradacinandu-se intr-o astfel de viata, desavarsita prin virtuti, sfintii ajung la o abordare, o vedere si o cunostinta mai presus de fire, ei neramanand robiti de sensurile inferioare ale lucrurilor, ci aratandu-le adevarata lor natura si ridicandu-le la sensurile lor iconice, ce depasesc relativitatea timpului in care traim.

Dincolo de acest fapt, asistam astazi la o inversiune a experientei mistice. Astfel, odinioara monahul se retragea in pustie, fugind de lume pentru a afla Adevarul. Astazi, omul contemporan plonjeaza in lume, pentru a nu cauta Adevarul. Daca odinoara, ascetul doritor de desavarsire se lupta cu demonii in pustie pentru a-I face loc lui Iisus Hristos in viata lui, astazi ar fi necesar sa ne intoarcem catre pustiul din noi insine si sa ne straduim a ne face partasi la biruinta lui Iisus Hristos. Dobandirea libertatii launtrice si interioare permite exersarea starii de jertfelnicie, care-l responsabilizeaza pe om nu doar fata de semenii sai, ci si fata de univers si cosmos, omul fiind un adevarat preot si sacerdot al creatiei. Nu putem reduce sintagma "omul-preot al creatiei" la o simpla formula teoretica a carei repetare sa o transforme intr-un cliseu indepartat de experienta practica. Preotia implica in primul rand dobandirea unei stari interioare si launtrice de jerttfa, prin care slujitorul devine o ardere de tot bineplacuta inaintea lui Dumnezeu. In aceasta stare interioara de jertfa curata, dorul de Dumnezeu prinde radacini in noi, se ramifica si se concretizeaza intr-o stradanie permanenta de a trai prin Iisus Hristos; cum spun Sfintii Parinti, de a vedea cu ochii lui Iisus Hristos, de a auzi cu urechile lui Iisus Hristos, de a gusta cu gura lui Iisus Hristos. Aceasta dorinta nestavilita de a-L resimti pe Iisus Hristos ca o prezenta permenenta si efectiva, care sa ne prezinte si sa ne reprezinte in fata lumii, contribuie la ascutirea constiintei profetice, care ne fereste de monotonia si formalismul unui ritualism lipsit de fecunditatea Duhului. Numai dobandind o asemenea stare launtrica putem (re)simti preotia omului in raport cu creatia, menirea lui de a deveni un foc nemistuitor care sa arda din dragoste pentru Dumnezeu si care cu o constiinta a slujirii jertfelnice sa-si transfigureze fiecare gest intr-un act ritualic, ce permite aducerea intregii creatii, ca o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu. Puterea de a multumi lui Dumnezeu, de a contempla creatia prin ochii lui Iisus Hristos ne ajuta sa unificam liturghia interioara din inima noastra cu liturghia cosmica. Exista o corespondenta directa intre liturghia nevazuta a inimii, intre liturghia vazuta a Bisericii si liturghia cosmica. Numai in masura in care inima noastra devine altarul pe care jertfim toate gandurile si sentimentele noastre lui Dumnezeu, ajungand ca mintea sa se odihneasca in Dumnezeu, putem participa efectiv la liturghia dumnezeiasca a Bisericii si mai departe sa constientizam intreaga creatie ca o jertfa ce se cere transfigurata prin induhovnicirea noastra.

In alta ordine de idei, dupa cum observa Preafericitul Parinte Patriarh Daniel in Cuvantul inainte, lucrarea de fata arata ca „motivatia teologiei nu este redusa la o curiozitate de tip intelectualist care sa genereze o cunoastere lipsita de cuviinta si de impact existential. Teologia, ca expresie a eperientei duhovnicesti si eclesiale, este una prin excelenta marturisitoare. […] Teologia marturisitoare impartasita ca eveniment de viata propune raspunsuri concrete la problemele efective existente in societatea actuala, constituindu-se deopotriva intr-o invitatie la asumarea aceluiasi mod de viata traita de Profeti, Apostoli, Martiri si de toti cei care au vietuit si au marturisit in Duh si in Adevar. […] Marturisirea teologica presupune intalnirea cu Dumnezeu Cel marturisit, Domnul istoriei si Creatorul universului, cu Adevarul si Viata traite in comuniunea Bisericii: „Gustati si vedeti ca bun este Domnul” (Psalmi 33, 8). Insa autentica intalnire cu Dumnezeu se realizeaza doar prin rugaciune, participand la viata sfintitoare a Bisericii. Doar experienta de viata duhovniceasca si eclesiala legitimeaza o teologie marturisitoare structurata in Adevar si comuniune. Volumul domnului Adrian Lemeni, intitulat atat de sugestiv, Adevar si comuniune, propune repere ale unei asemenea teologii ancorate in perspectiva eclesiala, care nu se teme de dialog daca acesta are ca sens si scop Adevarul si comuniunea, marturisite si traite ca pregustare a vietii vesnice.”

Asadar, vom sustine ca meditatia, reflectia si contemplatia lumii, a spiritualitatii si a frumusetii ei, data de viziunea liturgica asupra cosmosului, conduce la o adevarata doxologie a intregii creatii fata de Creatorul ei. "Si toata faptura care este in cer si pe pamant si sub pamant si in mare si toate cate sunt in acestea, le-am auzit, zicand: Celui ce sade pe tron si Mielului fie binecuvantarea si cinstea si slava si puterea in vecii vecilor!" (Apoc. 5, 13). Sfantul Efrem Sirul are numeroase texte ce concretizeaza viziunea liturgica si sacramentala asupra creatiei. "Dumnezeu se ocupa de toate creaturile, dandu-le maretia si frumusetea lor". Pentru a reda viziunea liturgica asupra lumii este nevoie sa ne impropriem limbajul specific doxologiei, mai adecvat pentru a exprima tainele contemplate in creatia lui Dumnezeu. Sfantul Efrem Sirul, unul dintre cei mai mari asceti a stiut sa adopte limbajul poetic, considerandu-l cel mai adecvat pentru a transpune frumusetea creatiei lui Dumnezeu. Chiar daca a practicat o asceza severa el n-a respins creatia, ci dimpotriva a stiut s-o laude intr-un limbaj extraordinar, favorabil contemplatiei, in care taina regaseste, de pilda, poezia...

Acum, in incheiere, felicitandu-l pe autor, ii dorim sa aiba parte in continuare, de mult succes, mult spor si multe impliniri duhovnicesti, pe toate planurile si in toate sferele vietii!...

Drd. Stelian Gombos