Distrugerea chipului lui Dumnezeu prin avort este cu siguranţă o cale prin care devalorizăm un copil creat împreună cu Dumnezeu, dar există multe alte căi prin care îi devalorizăm pe copii. Mai întâi vom discuta despre felul în care părinţii îşi devalorizează copiii, iar apoi vom lămuri cele mai bune metode prin care aceştia le pot insufla copiilor adevărata lor valoare.
Deoarece un copil este creat după chipul Iui Dumnezeu din momentul concepţiei, el poartă amprenta lui Dumnezeu de la bun început. Felul în care mama se tratează pe sine însăşi în timpul sarcinii şi atitudinea ei faţă de copilul din pântec sunt de o importanţă covârşitoare pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. Copiii încă nenăscuţi sunt afectaţi în mod negativ, atât din punct de vedere fizic, cât şi cognitiv, atunci când mamele fac abuz de droguri sau de alcool. Rezultatul poate consta în sindromul alcoolismului fetal sau sugari dependenţi de droguri. Există nişte ferestre în dezvoltarea creierului unui copil încă din stadiile primare de dezvoltare, când acesta este deosebit de sensibil Ia traume de natură chimică, incluzând consumul de alcool.
De asemenea, o dietă săracă poate să impună deficite nutriţionale, iar stresul emoţional şi fizic resimţit de mamă poate să elibereze hormoni puternici ai stresului, care pot afecta abilităţile cognitive ulterioare ale copilului. Retardul mintal, dizabilităţile fizice, deficienţele de învăţare, deficienţele motorii şi de comportament, deficitul de atenţie sau tulburările pervazive de dezvoltare pot fi cauzate sau înrăutăţite de gradul stării proaste de sănătate a mamei din punct de vedere fizic, emoţional sau psihologic în timpul sarcinii. Evitarea comportamentelor care expun copiii nenăscuţi la factori care îi vor afecta în mod negativ reprezintă un mod de a-ţi preţui copiii. Lipsa evitării acestor tipuri de comportamente poate fi o formă de devalorizare a copilului sau poate chiar de abuz.
Esenţialul este că ar trebui să vedem copiii din pântec drept daruri de preţ din partea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru lume, care nu trebuie agresate sau devalorizate prin dorinţele noastre egoiste sau prin abuz şi neglijare. Mamele sunt prima linie de apărare a copilului împotriva oricărui fel de traumă în pântecele lor. Din cauza încercărilor pe care o viitoare mamă le înfruntă în mod inerent şi a încercărilor pe care le adaugă această lume deseori crudă şi abuzivă, ea trebuie să fie ajutată ca să îi ofere copilului întreaga valoare de care el are nevoie. Tatăl se află acolo în acest scop. Tatăl i se alătură mamei pentru protecţia copilului lor. Tatăl este principalul apărător al mamei şi al copilului lor împotriva lumii. Mamele au nevoie de această adaptabilitate pentru a-şi concentra majoritatea atenţiei asupra dezvoltării sănătoase a copilului nenăscut. Tatăl se află acolo ca să o susţină pe mamă şi să o scape de tensiunea şi de stresul nedorit. De asemenea, el o va încuraja să aibă cu adevărat grijă de ea şi de copilul lor nenăscut prin comportamente şi practici sănătoase.
Din nefericire, prea multe cupluri nu sunt nici măcar căsătorite atunci când au copii şi, prin urmare, nivelul angajamentului tatălui faţă de copilul nenăscut poate fi mai scăzut decât al unui tată care este căsătorit cu mama şi înţelege că amândoi sunt responsabili pentru îngrijirea copilului lor. Se întâmplă foarte des ca un tată iresponsabil să-şi abandoneze efectiv, dacă nu literalmente, copilul şi pe mama acestuia. Unii taţi chiar supun mama la agresiuni fizice în timpul sarcinii.
De asemenea, am văzut mame necăsătorite care rămân însărcinate cu scopul principal de a crea pe cineva, un copil, care le va iubi necondiţionat, în aşa fel încât mama să simtă că are valoare pentru că îngrijeşte o altă fiinţă umană şi să se simtă în schimb preţuită de către copilul ei. Aceste dorinţe sunt egoiste şi depersonalizează copilul. Uneori aceste femei au fost chiar ele depersonalizate de către alţii, ceea ce contribuie la orientarea lor egoistă.
Apoi mai există şi mama care nu vrea ca tatăl să se implice în viaţa copilului, preferând să locuiască cu părinţii ei (sau singură cu copilul), în loc să se mărite cu tatăl. Am cunoscut taţi care îşi doreau cu disperare să ia parte la viaţa copilului lor, dar erau înstrăinaţi şi chiar respinşi de către mamă şi de către părinţii ei. Uneori respingerea are un motiv întemeiat, alteori nu. Soluţia pentru unii dintre aceşti taţi este tribunalul.
Taţii sunt foarte importanţi pentru dezvoltarea completă a copiilor lor. Oricât de greu ar fi de crezut, există persoane în societate care ar avea obiecţii la această afirmaţie.
Mamele ar putea spune: „Nu am nevoie de un bărbat în viaţa mea!” Răspunsul meu la această afirmaţie este că, totuşi, copiii au nevoie de un tată în vieţile lor aflate la început.
Imi amintesc că am crescut urmărind comedii cum ar fi Cei trei fii ai mei, Aventurile lui Beaver şi Tata ştie mai bine, în care tatăl este prezentat drept capul înţelept, responsabil şi iubitor al familiei. In comediile de televiziune din zilele noastre se pare că am trecut de la Tata ştie mai bine la Tata este o pacoste. In ziua de astăzi, taţii din serialele de comedie şi din filme sunt prezentaţi drept bufoni, cerşind atenţie ca nişte copii, proşti, egoişti şi inferiori soţiilor mai înţelepte şi mai mature decât ei. In general, societatea consideră vechile seriale de comedie din anii ’50 şi ’60 drept demodate şi nerealiste. Din anumite puncte de vedere erau nerealiste, dar ne oferă imaginea unei familii mai blânde şi mai respectuoase decât imaginea pe care multe familii o văd sau o cunosc în ziua de astăzi.
După ce am urmărit mai multe episoade din Aventurile lui Beaver, am ajuns să apreciez această aşa-numită prezentare învechită a vieţii de familie. Tatăl din serial era Ward Cleaver. Nu se comporta ca un asupritor patriarhal, încrezut şi sexist faţă de soţia sa, June, şi nici ca un dictator egocentric faţă de cei doi fii ai săi, Wally şi Beaver (Theodore). Din contră, Ward părea un soţ iubitor pentru soţia lui şi un tată iubitor şi interesat pentru copiii lui. Se pricepea, de asemenea, să asigure cele necesare familiei. Işi lua în serios responsabilităţile de tată şi de soţ.
Au existat episoade în care Ward îşi cerea iertare de la soţia şi fiii lui atunci când făcea sau spunea ceva nepotrivit sau atunci când făcea o greşeală. Uneori atât el, cât şi June greşeau cu ceva în ceea ce îi privea pe fiii lor şi trebuia să îşi ceară împreună iertare de la ei. Episoadele aveau o influenţă pozitivă, căci părinţii se străduiau să îşi înveţe fiii normele de comportament şi respectul în relaţiile cu ceilalţi, cum ar fi fetele de seama lor, profesorii şi cei mai în vârstă decât ei. Cu alte cuvinte, părinţii îşi învăţau fiii să îi respecte pe ceilalţi, în general. Ward şi June, la rândul lor, dădeau dovadă de respect unul faţă de celălalt, contrazicându-se uneori fără să se insulte.
Nu, nu cred că femeile au nevoie să creadă că ar trebui să poarte o rochie la modă cu un şorţ cu volănaşe deasupra şi un colier de perle la gât în timp ce spală vasele, aşa cum făcea June Cleaver! Lăsând la o parte stereotipiile derutante ale anilor ’50, părinţii Cleaver au crescut într-adevăr doi fii respectuoşi şi demni de încredere ca buni cetăţeni ai comunităţii lor. Familia Cleaver nu era perfectă - mai făceau şi greşeli uneori -, dar era o familie iubitoare, ai cărei membri dădeau dovadă de respect unul faţă de celălalt prin felul în care se preţuiau între ei. Se ascultau unul pe celălalt. Ward şi June aveau grijă unul de celălalt ca soţ şi soţie şi aveau grijă de fiii lor. Atunci când părinţii trăgeau o concluzie pripită despre comportamentul sau atitudinea unuia dintre fiii lor, îşi recunoşteau greşeala până la sfârşitul episodului.
De ce acest fel de familie nu este prezent în serialele de comedie din ziua de astăzi? Ai putea susţine că unele aspecte ale culturii acelor vremuri erau diferite, dar se pare că balanţa culturală s-a înclinat acum în cealaltă direcţie. In ziua de astăzi, societatea a devalorizat importanţa căsătoriei înainte de a procrea şi importanţa faptului că taţii şi mamele trebuie să dea dovadă de respect unul faţă de celălalt şi, la rândul lor, faţă de copii. Dacă ne dorim familii iubitoare şi pline de respect, care îşi preţuiesc copiii, trebuie să începem să trăim în credinţa că Dumnezeu este Cel Care cheamă un bărbat şi o femeie să se unească în sfânta Taină a Căsătoriei şi cu binecuvântarea şi harul Lui să creeze împreună copii care să devină ceea ce Dumnezeu i-a chemat să fie: fii ai Celui Preaînalt.
O mare parte a acestei lumi pare să fi respins acest concept al unui cămin asemeni celui al familiei Clea- ver ca model de valori şi comportament sănătos. Mulţi copii se nasc într-o situaţie implicând o mamă tânără şi imatură care cerşeşte atenţie, fără un soţ iubitor, responsabil şi protector alături de ea. Cum se presupune că aceşti copii se vor simţi preţuiţi într-un astfel de mediu de egocentrism parental? Mulţi bărbaţi şi femeii fac alegeri proaste înainte de a ajunge părinţi: nu devin mai întâi un cuplu căsătorit matur, nici nu se asigură că au mijloacele materiale necesare pentru a întreţine un copil în mod corespunzător. Băgaţi de seamă că nu am spus în lux, ci în mod corespunzător.
Nu numai taţii sunt deseori consideraţi înlocuibili în creşterea propriilor copii, ci şi mamele. In loc ca tatăl să o sprijine pe mamă eliberând-o de cerinţele şi de stresul serviciului, mamelor li se cere deseori de către tată să lucreze în afara casei în timp ce îşi lasă copiii la creşă. In ziua de astăzi spunem că nu este nevoie ca mamele să rămână acasă şi să se îngrijească de copiii lor, interpretând rolul iconic al Mamei-Biserici. Sunt de părere că situaţia în care taţii sunt cei care asigură bunăstarea financiară a familiei, iar mamele se îngrijesc de copii, mai ales în prima copilărie a acestora, reflectă mai bine rolurile iconice ale lui Dumnezeu-Tatăl şi ale Bisericii-Mame care se îngrijeşte de fiii ei duhovniceşti.
Dar cum rămâne cu mamele care simt nevoia sau vor să lucreze în afara casei? Pot să o facă, dar amândoi părinţii trebuie să se gândească în rugăciune dacă fac acest lucru pentru binele copiilor lor, fără justificări egoiste. Nevoia ca amândoi părinţii să lucreze în afara casei reprezintă trista realitate pentru multe dintre familiile din ziua de astăzi. A devenit dificil să cumperi o casă dintr-un singur venit.
Noi, creştinii, suntem chemaţi să fim imaginea iconică a lui Iisus şi a Miresei Lui, îndeplinindu-ne rolurile de soţi şi soţii. Şi noi, creştinii, suntem chemaţi să fim imaginile iconice ale lui Dumnezeu-Tatăl şi ale Bisericii, Mama noastră, îndeplinindu-ne rolurile de mamă şi de tată pentru copiii noştri. Acesta este idealul la care ar trebui să aspirăm şi pentru care să muncim. Cunosc familii cu opt sau mai mulţi copii în care tatăl munceşte în afara casei, iar mama este casnică şi chiar le este profesoară copiilor. Nu spun că le este uşor, dar o fac pentru binele copiilor.
Nu există nimic mai natural decât o mamă care îsi alăptează copilul sugar şi legătura fizică şi ataşamentul care se dezvoltă între mamă şi copilul ei în primii ani de dezvoltare mintală, emoţională şi socială a acestuia. Nu vreau să minimalizez importanţa construirii unei relaţii între tată şi copil, care este la rândul ei esenţială, dar cineva trebuie, de obicei, să obţină un câştig în urma muncii lui pentru a întâmpina nevoile financiare ale familiei, iar acest lucru este făcut de obicei de către tată în rolul lui iconic de furnizor al bunurilor materiale necesare familiei.
Unele dintre mamele din ziua de astăzi spun că au nevoie să muncească în afara casei din motive financiare sau simt că munca în afara casei le oferă un sentiment mai profund al valorii personale decât l-ar fi avut fiind „doar” mamă casnică şi crescând următoarea generaţie de cetăţeni. Pot să înţeleg presiunile financiare cărora le sunt supuşi părinţii, chiar şi într-o familie cu două venituri. Este greu să cumperi sau chiar să închiriezi o casă dacă nu ai o familie cu două venituri. Este încă si mai greu atunci când eşti părinte singur.
De aceea, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, este menit ca atât tatăl, cât şi mama să fie responsabili pentru copiii lor, să aleagă unde locuiesc şi unde muncesc, în aşa fel încât nevoia de a munci în afara casei să fie minimă pentru amândoi. In acest fel, unul dintre părinţi poate fi liber să-şi concentreze atenţia asupra copiilor în primii lor ani, mai ales înainte de a intra la şcoală.
In ceea ce priveşte urmărirea unei cariere pentru a câştiga un sentiment mai profund al valorii personale, am aflat din primele patru capitole ale acestei cărţi că adevăratul sentiment al valorii noastre personale nu provine din genul de serviciu pe care îl avem, ci din cunoaşterea valorii pe care o avem înaintea Creatorului nostru şi nu înaintea şefului nostru sau a colegilor sau a partenerilor de afaceri sau a prietenilor (acest adevăr se aplică şi în cazul taţilor). Valoarea noastră personală nu provine nici din casa pe care o putem cumpăra atunci când avem două venituri în familie, nici din maşinile mai frumoase pe care le putem avea. Valoarea noastră provine din iubirea lui Dumnezeu pentru noi, iar sentimentul de realizare personală, din cât de bine ne îngrijim şi ne călăuzim copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Acest lucru nu are nimic de a face cu inegalitatea dintre sexe sau cu abilitatea femeilor de a concura cu bărbaţii la locul de muncă şi nici cu baza de cunoştinţe a unei femei - în ziua de astăzi există mai multe femei decât bărbaţi care termină o facultate.1 Din contră, este vorba despre ceea ce e mai bine pentru copii şi pentru sentimentul lor de valoare personală înaintea părinţilor şi a lui Dumnezeu. Din păcate, poziţia unei mame care rămâne acasă şi are grijă de copiii ei, mai ales în anii de preşcolarizare, este considerată drept învechită şi cu un statut mai puţin important decât a-şi păstra o carieră cu normă întreagă, cu recompensele acesteia financiare şi independenţa pe care o asigură. Odată cu răspândirea creşelor, rolul iconic al unei mame ca Biserica-Mamă îngrijindu-se de fiii ei duhovniceşti a devenit uşor de înlocuit şi pare uneori desuet.
Este trist să vezi un cuplu trecând prin procesul de divorţ pentru ca unul dintre ei sau amândoi refuză să urmeze calea smereniei şi să înveţe cum să îl preţuiască pe celălalt cu adevărat şi să fie preţuit la rândul său. Acum, în faţa tribunalului, părinţii descoperă că au predat deciziei judecătorului controlul asupra îngrijirii copiilor lor. Am auzit mame spunându-le taţilor şi taţi spunându-le mamelor cum se va desfăşura vizitarea copilului ca să afle în cele din urmă că, odată ce se află în faţa tribunalului, judecătorul este cel care decide asupra acestei chestiuni (de obicei în urma recomandărilor mediatorului din cadrul tribunalului pentru familie), şi nu părinţii. Judecătorul îşi bazează decizia privitoare la custodia copilului nu pe ceea ce este mai bine pentru mamă sau pentru tată, ci pe ceea ce consideră a fi mai bine pentru copil (sau copii).
Aceasta este atitudinea pe care părinţii înşişi ar fi trebuit să o adopte şi să o dorească pentru copiii lor de la bun început.
In mod tragic şi regretabil, există situaţii în care divorţul pare să fie singura opţiune, dar părinţii ar trebui să facă tot ce le stă în puteri ca să îşi salveze şi să îşi vindece căsnicia de dragul copiilor lor. Intotdeauna, cel mai bun lucru pentru copii este ca părinţii să înveţe să se iubească şi să se înţeleagă unul cu celălalt. Uneori este extrem de greu să te înţelegi cu cineva, mai ales dacă la mijloc se află agresiuni emoţionale sau psihice, abuz de droguri sau adulter. Dacă amândoi părinţii sunt lipsiţi de maturitate, smerenie, empatie şi capacitatea de a ierta şi de a fi iertaţi, copiii vor sfârşi deseori în pierdere. Ei se simt de multe ori devalorizaţi, o devalorizare care le afectează chiar şi viaţa de adulţi.
Birourile terapeuţilor noştri sunt pline de adulţi cu părinţi divorţaţi şi/sau familii disfuncţionale din alte puncte de vedere. Copiii au toate şansele să cunoască devalorizarea atunci când părinţii lor şi societatea devalorizează demnitatea şi importanţa unirii dintre bărbat şi femeie în Taina Căsătoriei, iar părinţii lor nu se ridică la înălţimea rolurilor lor iconice de mamă şi de tată pentru copiii lor, pe care le-au primit de la Dumnezeu. Nu este necesar ca lucrurile să se petreacă astfel - există o cale de a rectifica problema.
DAVID L. FONTES
In fata lui Dumnezeu, Editura Sophia
Cumpara cartea "In fata lui Dumnezeu"
Nota:
1 Miranda Koerner, More Women Graduate front College, 20 mai 2010, http://www.mysanantonio.com/community/northwest/news/ article/More-women-graduate-from-college-793606.php.
-
Cresterea copiilor
Publicat in : Pilda zilei
-
Cresterea copiilor - sfaturile unei preotese
Publicat in : Viata de familie
-
Discernamantul in cresterea copiilor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor
Publicat in : Religie -
Copiii, la poporul evreu
Publicat in : Iudaism
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.