Intrebări pentru scoaterea la lumină a emoţiei:
1. Ceilalţi oameni vă înţeleg?
2. Viaţa a fost dreaptă cu voi?
3. De multe ori vă este milă de voi înşivă?
4. Când trăiţi un sentiment neplăcut, de obicei începeţi să faceţi ceva pentru a rezolva problema sau pur şi simplu vă frământaţi (inactiv sau cu acţiuni care nu pot ajuta la nimic)?
Autocompătimirea nu este nicidecum o compasiune autentică. Exemplu de compasiune autentică este compasiunea noastră faţă de ceilalţi oameni. Aceasta presupune grijă, delicateţe, ajutor. Autocompătimirea este cu totul altfel. Atributele ei sunt:
- cârtirea;
- resentimentele împotriva altora;
- neajutorarea;
- iresponsabilitatea;
- refuzul de a purta grijă de tine însuţi.
După cum vedem, asta nu are nimic în comun cu adevărata compasiune.
In psihologie există numeroase şi diverse explicaţii ale naturii autocompătimirii. După părerea noastră, nu vom greşi dacă vom spune că autocompătimirea este o emoţie care apare în om din sentimentul imposibilităţii de a-şi satisface nevoile de bază, şi în primul rând nevoia de dragoste.
Există o teorie potrivit căreia autocompătimirea se formează în copilărie, dacă părinţii nu satisfac deplin nevoile de bază ale copilului, şi în primul rând nevoia de dragoste. Copilul nu îşi poate satisface singur nevoile, şi nu-i rămâne decât să se autocompătimească. In viaţa adultă el trece deja cu obişnuinţa înrădăcinată de a se compătimi singur - adică, în esenţă, cu sentimentul că nevoile noastre trebuie satisfăcute de alţii, de lume, însă ei nu fac asta aşa cum trebuie.
De obicei, autocompătimirea îl împiedică pe om să observe problemele celorlalţi, să aibă compasiune faţă de ei. De aceea, o astfel de persoană li se pare celorlalţi lipsită de suflet, egoistă, şi din cauza neatenţiei faţă de nevoile reale ale altora are probleme relaţionale.
Cum poate fi depăşit acest sentiment - unul dintre cele mai distructive - al autocompătimirii?
Omul poate fi şi inteligent, şi energic, şi întreprinzător, dar el primeşte rezolvarea definitivă a compătimirii sale de sine doar atunci când găseşte instrumentele satisfacerii nevoilor sale şi începe să le utilizeze. El găseşte aceste instrumente în sfera psihologică şi duhovnicească.
Autocompătimirea lui poate fi învinsă şi de altcineva, care îi satisface nevoile. Această victorie e însă una temporară. Când relaţia se răceşte ori celălalt pleacă sau moare (iar asta, mai devreme sau mai târziu, se întâmplă), autocompătimirea se întoarce, fiindcă tot nu am învăţat să ne satisfacem cfe sine stătător necesităţile sufleteşti.
Tocmai de aceea pe mulţi dintre noi îi doare atât de tare în momentul despărţirii de cineva apropiat sau al morţii acestuia: s-a întors autocompătimirea. Bine te-am regăsit, copilărie nefericită! „Pop-psihologia" dă foarte multe sfaturi facile şi simple pentru învingerea autocompătimirii: „Gata cu smiorcăiala! Fruntea sus! Nu te lenevi! Scoală-te, înainte! Acţionează!" Toate acestea sunt bune şi frumoase dacă omul ştie cum să procedeze, cum să îşi satisfacă nevoile - dar el nu ştie, căci dacă ar fi ştiut ar fi încetat de mult să se autocompătimească! De aceea, sfaturile de acest gen n-au eficacitate.
Celor ce suferă de autocompătimire le pot recomanda următoarele:
1. Invăţaţi principiile de satisfacere a necesităţilor voastre duhovniceşti şi sufleteşti şi aplicarea lor în practică.
2. Transferaţi „mila de sine" din sfera pasiv-emoţională în cea activă: grija reală de propria sănătate, de propria bunăstare sufletească, de satisfacerea necesităţilor voastre materiale. Scopul nu constă atât în aceste necesităţi ca atare, cât în schimbarea reacţiilor voastre obişnuite, în formarea deprinderii de a vă folosi puterile sufleteşti în practică, spre folosul propriu, în loc să le ardeţi fără folos în cuptorul autocompătimirii.
Acesta este un mijloc de a smulge din rădăcină autocompătimirea.
Există şi alte mijloace, dar noi le privim doar ca auxiliare.
A. Incepeţi să-i ajutaţi pe alţii. Veţi simţi puterea de a schimba viaţa altor oameni, făcându-i ceva mai fericiţi - iar dacă puteţi face asta pentru alţi oameni, de ce să n-o puteţi face cu voi înşivă?
B. Observaţi ceea ce este bun în voi şi în viaţa voastră şi mulţumiţi pentru asta.
C. Luptaţi-vă cu sentimentul propriei importanţe. Cu cât ne simţim mai importanţi, cu atât simţim mai mult că ceilalţi - şi lumea în general - ne sunt datori; pe când, dacă suntem la fel ca toată lumea sau chiar mai răi, n-avem ce aştepta în mod special, atunci nu este altă cale decât satisfacerea în mod de sine stătător a modestelor
nevoi proprii.
DMITRY SEMENIK
Fragment din cartea "DEPĂŞIREA EMOŢIILOR NEGATIVE", Editura Sophia
Cumpara cartea "DEPĂŞIREA EMOŢIILOR NEGATIVE"
-
Autocompatimirea
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.