Biblia si constitutia

Biblia si constitutia Mareste imaginea.

Este ceea ce au şi făcut fondatorii Americii de pe vasul „Mayflower”. Câteva secole mai târziu, oameni luminaţi din cele treisprezece colonii britanice de peste Atlantic au hotărât să studieze izvoarele juridice ale Republicii romane, Constituţia lui Solon şi alte texte din Antichitate, pentru a produce o sinteză glorioasă, menită să menţină echilibrul între puterile Statului. Oameni ca James Madison, John Adams sau Thomas Jefferson, crescuţi în frumoasa tradiţie a nobilimii engleze, au redactat Constituţia Statelor Unite. Redus la doar câteva pagini, acest document a garantat, peste veacuri, pacea şi prosperitatea pentru sute de milioane de oameni.

Jaroslav Pelikan are dreptate să vadă în Constituţie o „Scriptură” a civismului american. Ca şi Biblia, legea fundamentală reprezintă un document normativ pentru o comunitate interpretativă care include nu doar experţii, ci şi oamenii simpli. „Noi, poporul” (We the People) este formula sacrală prin care un document redactat de intelighenţia strânsă în Philadelphia capătă legitimitate. Comunitatea credincioşilor consfinţeşte liturghia printr-un „amin”, după cum cetăţenii recunosc existenţa unei realităţi politice prin vot. Fără să primească acordul Constituţiei, acţiunile unui guvern sunt lovite de nulitate. Dacă nu invocă textul Sfintelor Scripturi, deciziile unui Sinod bisericesc pot fi imediat contestate.

Nu omul a fost creat pentru Sabat, ci Sabatul pentru om. în acelaşi fel, Biblia şi Constituţia îşi capătă autoritatea prin relaţia de continuitate între cercul primilor redactori şi comunitatea urmaşilor. Corpul mistic numit Biserica si corpul politic al naţiunii asigură o memorie vie. Evident, constituirea concretă a acestor comunităţi reprezintă un subiect de controversă şi dezbatere în interiorul ecleziologiei şi al filozofiei politice - dar principiul ordonator al lui consensus fidelium (sau, în termeni seculari, „the consent of the governed”) rămâne în vigoare. Cei care acceptă şi respectă normele unor legi sacre şi legi civile au un important cuvânt de spus în laţa publicului larg (fie că este vorba despre juraţi, episcopi sau despre membrii organului legislativ).

Atât Constituţia, cât şi Sfintele Scripturi sunt texte oferite spre lectură. Hermeneutica reprezintă disciplina comună care leagă politica şi teologia. Evident, Biblia este suport al rugăciunii, în timp ce Constituţia încurajează reflexivitatea. Primul text are origine transcendentă, al doilea rămâne un document omenesc. Chiar dacă mesajul central al Constituţiei şi al Sfintelor Scripturi este transmis într-o limba clară, savanţii recomandă studierea contextului de apariţie a textelor, pe lângă analiza filologică de tip sintactic ori semantic. Orice mare carte are o istorie a receptării. Comunitatea experţilor apare din nevoia cunoaşterii fiecărui detaliu (cronologia redactării, primele amendamente etc). Fără să fie neapărat tratate ca texte esoterice, Biblia şi Constituţia au atras imediat cercuri de savanţi, dedicaţi studiului tradiţiei. De la contingentul necesar de arhivişti sau bibliotecari până la specialiştii în limbi vechi, prezenţa unor minţi informate şi competente a fost decisivă pentru fiecare sinod ecleziastic ori sesiune parlamentară extraordinară. Fireşte, dacă invocarea expresiei „noi, poporul” presupune riscul demagogiei, tendinţa de monopolizare sectară a sensului Scripturii (sau al Constituţiei) nu trebuie neglijată nici ea.

Un alt aspect comun relevat de Jaroslav Pelikan ţine de existenţa unor „practicanţi profesionali, cu certificat”. In interiorul fiecărei comunităţi interpretative apar oameni dispuşi să-şi asume practica lecturii intensive a textelor canonice. Preoţii, pastorii, diaconii, călugării sau monahiile citesc Scriptura, privilegiind îndeobşte sensul literal şi înţelesul spiritual. Credincioşii râvnitori şi cetăţenii implicaţi asigură un orizont etic pentru hermeneutica teologico-politică a Scripturilor şi, respectiv, a Constituţiei. Practica acestor fideli ajunge, treptat, să codifice un mesaj. Aşa cum sfinţii creştinismului întrupează „Fericirile” lui Iisus, un cetăţean virtuos apără spiritul legii. Bărbatul credincios patriei sale nu-şi va fiice singur dreptate, ci va apela cu încredere Ia discernământul puterii judecătoreşti; el nu va abuza de libertatea de expresie şi nici nu va mitui reprezentantul puterii executive, fie că este vorba despre poliţist sau profesor. Nu întâmplător, comunităţile fondate de litera şi spiritul anumitor documente normative - Biblia sau Constituţia - decid să acorde medalii sau titluri onorifice celor mai destoinici dintre membrii săi (iar comportamentul ireproşabil îi recomandă pentru postul de juraţi).

In sfârşit, Jaroslav Pelikan depistează o ultimă similaritate: prezenţa unei ierarhii a competenţei profesionale. Curtea Supremă de Justiţie (dar şi Sinodul permanent al unei Biserici locale) e slujită de oameni care împletesc virtuţile practice şi abilităţile teoretice. „Episcopul creştin este, cel puţin în mod tradiţional, nu doar un predicator, dascăl şi slujitor al sfintelor taine, ci şi judecător, legislator şi executor al legii; aceasta se aplică a fortiori unui corp colectiv de episcopi, mai ales atunci când sunt adunaţi într-un sinod.” Spre deosebire de comunitatea politică, corpul ecleziastic nu cunoaşte o atât de elaborată doctrină a separaţiei puterilor.10 Cu toate acestea, ambele sfere de autoritate - religioasă şi laică - recunosc importanţa structurilor ierarhice contestate de Spinoza, Diderot sau Kant. în atare condiţii, este probabil ca atât magistraţii, cât şi episcopii să fie posesorii unor „prejudecăţi” greu de lepădat, în pofida opiniilor trecătoare ale străzii.

Intre popor, experţi, politicieni şi practicienii legii şi înalta ierarhie se joacă mereu soarta interpretării. Uneori trebuie ascultată tradiţia, alteori se foloseşte argumentul ex silentio. Biblia nu discută despre tehnicile contraceptive disponibile într-o lume modernă (sterilei, prezervativ, pilula). Cu toate acestea, Scriptura afirmă caracterul sacrosanct al vieţii, de la concepţia copilului până la moarte. Tot ceea ce atinge integritatea fătului reprezintă o abatere de la adevărul biblic. Exegeza trebuie să distingă mereu între lucrurile esenţiale şi detaliile accidentale, între crucial şi accesoriu: prin ce diferă, bunăoară, „libertatea de expresie” sau „libertatea de conştiinţă” faţă de alte drepturi („dreptul la muncă”)? în ultimele decenii, numeroase decizii ale Statelor moderne au fost supuse unui „control de constituţionalitate”. Un asemenea demers n-ar fi posibil decât într-o societate care dă valoare actului lecturii şi demersului hermeneutic.

Dacă tradiţia constituţionalistă se bazează pe cetăţenia activă a alegătorilor şi electorilor, a magistraţilor instruiţi şi a legiuitorilor antrenaţi în arta deliberării, tradiţia Bisericii îşi pierde vigoarea atunci când credincioşii nu mai citesc textul Scripturii. Civismul şi civilitatea sunt virtuţi esenţiale pentru poporul ocrotit de-o Constituţie, aşa cum pietatea faţă de textul Bibliei a asigurat, milenii la rând, vigoarea neamului ales. Constituţionalismul se opune spiritului revoluţionar, iar sobrietatea reflecţiei teologice echilibrează excesele curentelor harismatice ori ispita gnozei. Aflaţi în căutarea „sensului originar” al textelor fondatoare pentru democraţia americană, exegeţi de talia lui Antonin Scalia au schiţat următoarea propedeutică.

Mai întâi, se cere stabilirea prin proceduri filologice precise a documentelor cu autoritate. Aşa cum pentru înţelegerea Vechiului Testament, citarea textului masoretic trimite la alte concluzii decât lectura Septuagintei, documentarea atentă a paralelismelor dintre The Bill ofRights (1789-1791) şi textul Constituţiei (1787) e fundamentală. Ce plajă semantică acoperă cel de-al doilea amendament al Constituţiei care vorbeşte despre „dreptul de a păstra şi a purta arme”? Cum pot înţelege judecătorii Statelor Unite, la începutul secolului al XXI-lea, garantarea dreptului constituţional de-a poseda „arme” (variind între revolverul 44 Magnum cu şase cilindri până la puşca-automată AK-47 cu şase sute de focuri pe minut)? Care este ponderea pe care o primeşte argumentul exsilentio? Cum se face recursul la precedent? In ce măsură trebuie acomodate normele constituţionale la nişte cadre sociale mereu schimbătoare? Răspunsurile nu sunt evidente ori imediate. Accesul la sensus literalis vine, aşadar, cu o anumită întârziere. In plus, abordarea unor texte cu valoare întemeietoare presupune o pregătire interdisciplinară: competenţele lingvistice şi memoria culturală; claritatea morală şi inteligenţa asociativă: erudiţia şi ceea ce Pascal denumea prin l'esprit definesse.

In rezumat, Jaroslav Pelikan a confruntat tradiţia juridică anglo-saxonă cu reflecţia teologică asupra Scripturilor iudeo-creştine, indicând asemănările morfologice dintre o tradiţie constituţionalistă şi mecanismele de autoguvernare ale creştinismului universal. Disputa de astăzi între juriştii conservatori (care preferă lectura „obiectiv-literalistă”) şi exegeţii progresişti (care forţează o citire subiectivă, desprinsă de contextul originar) seamănă cu dezbaterile între diferitele şcoli exegetice sau biserici creştine, aflate în căutarea sensului totalizator al Bibliei creştine. Modul in care se decide relaţia între parte (e.g., un articol) şi întreg (e.g., Constituţia) reprezintă uneori cheia interpretării. Simfonia dialogului între politică, teologie, drept şi filozofie scoate la iveală splendoarea efortului de păstrare şi descifrare a textelor esenţiale pentru trecutul, prezentul şi viitorul civilizaţiei occidentale.

Jaroslav Pelikan a readus în actualitate problematica hermeneutică din tradiţia jurisprudenţei occidentale. Paralela între Biblie şi Constituţie prezintă structuri morfologice similare între comunitatea politică a naţiunii şi comunitatea spirituală a credincioşilor. Confruntarea cu orice text seminal, cu rol întemeietor în viaţa poporului, presupune recuperarea respectului faţă de înaintaşi. Pelikan este mai puţin interesat de fenomenul dizidenţei revoluţionare (fie că este vorba despre gnosticii Antichităţii târzii, fie despre miliţiile sociale din anii 1960). Mult mai dificil de explicat este consensul, soliditatea, durabilitatea sau perenitatea unor valori înscrise în Biblie sau Constituţie. Aşa cum reflecţia dogmatică din interiorul tradiţiei creştine prescrie un echilibru fin între raţiune şi credinţă, reflecţia politică de tip constituţionalist cere mereu o judecată nuanţată privind balanţa raportului dintre trecut, prezent şi viitor.

Mihail Neamtu

Fragment din cartea Povara libertatii, Editura Deceneu"

Cumpara cartea "Povara libertatii"

 

Pe aceeaşi temă

28 August 2018

Vizualizari: 112

Voteaza:

Biblia si constitutia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE