Binele
Ce e binele? E originea, baza, normalitatea sau deplinătatea existenţei. De aceea, el nu e obiect ci persoană, adică Dumnezeu însuşi: „Singur Dumnezeu e bun!” (Matei 19,17).
De ce e binele normalitatea existenţei? Pentru ca atunci când omul face răul, nu vorbeşte el ci prostia, boala sau răutatea din el: căci boala nu e normalitatea, firea sau omul însuşi iar omul cel mai bolnav nu e identic cu boala însăşi. In schimb, când omul face binele nu vorbeşte numai bunătatea din el ci şi omul însuşi: căci normalitatea fiinţei nu e neutralitatea ci libertatea şi bunătatea, sau firea ca libertate şi bunătate. Iar firea e rânduiala lui Dumnezeu, Cel Atotbun şi Atotiubitor.
Cum recunoaştem binele? Nu raţiunea, calculul exact şi corect convinge, construieşte şi foloseşte, ci înţelegerea inimii sănătoase şi bune: aşadar, nu prin mintea inteligentă, adâncă şi înaltă ci prin inima sănătoasă, cinstită şi bună. Mintea e raţiunea rece, inima e raţiunea caldă. Oricât ar fi de limpede, exactă şi pătrunzătoare, mintea nu cucereşte, pentru că e rece. Viaţa se naşte din căldură, nu din răceală. Tot astfel şi adevărul: se naşte nu din răceala mintii ci din căldura inimii.
Dar ce e binele, în ce se concretizează? Binele nu e o lozincă sau un principiu care zboară în înălţimi originare şi suverane, ci există numai personal, dinamic, nctiv şi concretizat în faptă, sau în ceea ce teologia creştină numeşte milostenie. Şi e important să observăm că nu mila ci milostenia îl miluieşte pe om: adică, nu sentimentul ci fapta. Pe de altă parte însă, nu milostenia (adică fapta ca obiect) ci mila îl mântuieşte pe om. Adică: nu mulţimea faptelor bune, nu colecţia de fapte bune sau contabilizarea - nici măcar în scopul mântuirii - ci starea fiinţială, simţirea şi angajarea sacrificială a omului dispus la jertfă, chiar dacă posibilităţile lui de a face milostenie ar fi foarte reduse, asemenea văduvei din Evanghelie.
Răul
Dar ce este răul, cum l-am putea defini? Ni se pare că nu „răul” este cel mai mare rău, ci binele putred; căci răul este binele care putrezeşte sau fiinţa care mai păstrează faţa binelui dar înăuntru e putredă toată. Dar cum poate putrezi binele, cum poate deveni rău? Orice bine creat e limitat şi relativ şi nu rezistă decât în legătură cu Binele absolut, Dumnezeu. în clipa în care se vrea autonom, el se rupe, se înstrăinează de Izvorul vieţii, putrezeşte şi moare.
Mirajul râului e un paradox, e incredibil şi totuşi există. Aşa cum există zborul în sus, aşa există şi zborul în jos, iar unii sunt fascinaţi de acesta din urmă. De ce ar fi unii fascinaţi de cădere, de propria prăbuşire, de căderea cu parapanta, de zborul în jos? Probabil pentru a contrazice - din diverse motive - zborul în sus. Poate că unii - din invidie, din răutate etc. - nu pot suporta înălţimea şi bunătatea altora şi ţin morţiş să demonstreze inversul acelora: „Dacă aceia zboară în sus, eu vă demonstrez că există şi zborul în jos!”
„Misterul” răului. Având în faţă un om bun şi un om rău, unora li se pare că omul rău e mai interesant, mai misterios şi mai atractiv, pentru că bunătatea pare simplă, banală şi, prin urmare, plictisitoare. Ei nu înţeleg că omul e misterios nu pentru că e rău, ci pentru că e om. Omul rău li se pare unora mai interesant pentru că e mai ciudat, „mai altfel”, („noi suntem diferiţi, noi suntem altfel!"), mai tainic şi mai subtil, care ar ascunde o mulţime de „opţiuni”, variante, iniţiative şi disponibilităţi, pe când omul bun (fiind deschis şi descifrabil) pare că are un bagaj limitat de posibilităţi: „atâta e, cât se vede!”
Ei nu înţeleg că toate posibilităţile, invenţiile şi farmecele pe care le manifestă Răul nu le are de la sine, ci sunt puterile cu care l-a înzestrat Binele (Dumnezeu) prin creaţie, iar el le manevrează iresponsabil, discreţionar şi arbitrar, aiurea şi fantasmagoric şi, de fapt, le denaturează şi le distruge. In sine şi de la sine, omul rău n-are nicio putere şi nicio valoare. Iar omul bun, chiar dacă ni se pare simplu sau naiv, este de fapt infinit în posibilităţi.
Mişelia răului. Este foarte interesantă ispita justificării răului: „N-am făcut bine, pentru că n-am putut! N-am fost capabil!” Dar e cu totul semnificativ şi lămuritor faptul că toţi aceşti „neputincioşi” ai binelui au dezvăluit o energie şi o fantezie fantastică în dezvoltarea răului.
Gradele răului. Intr-un fel, micii ticăloşi sunt nu numai meschini ci chiar mai răi decât marii ticăloşi, în sensul că marii ticăloşi sunt clari şi consecvenţi (ştii de unde să-i iei, să-i apuci), pe când cei mici sunt alunecoşi, inconsistenţi, ascunşi, făţarnici, inconsecvenţi şi şmecheri, vrând să-l păcălească pe Dumnezeu.
George Remete
Fragment din cartea "Leacuri contra evlaviei. Alte raspunsuri la aceleasi intrebari", Editura Paideia
Cumpara cartea "Leacuri contra evlaviei. Alte raspunsuri la aceleasi intrebari"
-
Raul ca irealitate
Publicat in : Editoriale -
Raul are multe fete
Publicat in : Editoriale -
Binele, raul si liberul arbitru
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.