Cel mai greu ii este omului sa iubeasca si sa moara.
A iubi, e mai presus de cuvinte, e mai inalt decat orice vis si mai inimaginabil decat orice ideal, e mai viu decat orice forma de viata si de traire, depaseste orice gand si orice arta.
A iubi e mai presus decat orice forma de credinta pentru ca da viata adevaratei conditii umane si e mai presus de orice sentiment, caci exprima sensul, rostul si cauza pentru care am fost creati. A iubi e forma cea mai desavarsita, perfectibila, permanent perfectibila, a creatiei, a actului creatiei. Este incununarea artei de a trai ca o bucurie deplina, de a da sens vietii prin bucuria interioara a fiintei atinse de aripa acestui dar divin.
Insa ii este foarte greu omului sa iubeasca pentru ca, oricat de minunat ar fi acest sentiment, oricat de coplesitoare ar fi aceasta stare, iubirea bate, trebuie sa bata si nu poate altfel face, la usa inimii fiecaruia dintre noi, a fiecarei persoane de pe acest pamant care a trait, traieste si va trai in acest univers. Asemeni unui pelerin (sau pribeag), adesea in haine modeste, dar cu tinuta demna, eleganta si smerita, iubirea ne cheama, ne indeamna sa deschidem usa inimilor noastre nu pentru a o ospata, nu pentru a o milui, nu pentru a ne deranja, ci pentru a o primi pur si simplu,pentru a fi noi cei miluiti, noi ospatati, noi daruiti cu starea ei de fericire si blandete pura, cu energia ei, cu credinta ei. si fiecaruia dintre noi i se adreseaza pe nume si i se arata sub un chip anume. Fiecare vedem altfel, simtim altfel, doar inimile noastre, asemenea caselor, desi sunt asemanatoare, se deosebesc prin multe elemente, detalii importante.
Iubirea, uneori obosita de cale, caci rataceste mult pana sa ajunga la usa inimilor noastre pentru a ne face fericiti, ne roaga s-o primim, sa-i raspundem, ca sa se daruiasca, noua, celor ce, poate nici nu banuim sansa care ni se ofera, atat de rara in viata: aceea de a fi gazde bune ei, iubirii pribeag, iubirii sentiment, trimisa de mila divina.
Si cand n-o primim, as putea spune ca asemenea unui cersetor sau pelerin care gaseste usi inchise, porti ferecate, oameni reci si neprietenosi cu strainii, se intristeaza, Cel ce a trimis-o se intristeaza, pentru ca nu o mai cunoastem, pentru ca ne-am instrainat de ea, pentru ca avem alte preocupari decat a o odihni, asa cum ar trebui sa odihnim un pelerin sau pribeag care ne cere gazduire.
Si neprimind-o pe ea in inimile noastre, nu-L primim pe Hristos, chipul iubirii desavarsite care pe cruce a patimit pentru noi, pentru mantuirea, fericirea noastra.
Dumnezeu se intristeaza pentru ca nu mai stim sa ne bucuram, pentru ca nu mai stim sa traim si sa iubim, pentru ca am pierdut din inima noastra linistea, veselia, bucuria, inocenta, seninatatea care ne-ar fi indemnat si ajutat sa deschidem cat mai grabnic, usa sufletelor noastre. Deschizand iubirii, L-am primit pe Hristos in sufletele noastre, in casele noastre, in vietile noastre. insa, lipsiti de energie, ne-am pierdut pacea sufleteasca, fara a mai putea depasi emotiile, tensiunile, conflictele, razboiul cu noi insine si cu cei din jur.
Cat de greu ii este omului sa iubeasca, sa-si iubeasca aproapele, sa-l ierte, sa-l omeneasca, sa-l odihneasca prin starea sa de pace si de liniste, insuflandu-i acestuia, daruindu-i, din bucuria sa interioara, din credinta sa, din visele sale. Doar bucuria poate aduce celui de langa tine obosit, ranit, necajit, o picatura de dragoste, o scanteie de lumina si speranta, o intrezarire a pacii interioare si implicit exterioare.
Omului ii este greu sa mai iubeasca, neconditionat, pentru ca a uitat sa fie senin si generos, a pierdut sensul nobletei si al omeniei, cazand intr-o stare de pesimism, tristete. Atat de greu a devenit gestul simplu al deschiderii unei usi interioare pentru ca lumina sa ne invadeze intunericul din launtrul fiintei,gandurilor, vietilor noastre. Pentru ca bunatatea sa covarseasca raceala, nelinistea noastra care ne impiedica sa iertam, sa uitam, sa uram chiar pe cei de langa noi. Atat de greu ne este a iubi pentru ca nu ne gandim la Hristos si nu ne bucuram de Hristos, caci am obosit de greseli si resemnare, impovarandu-ne.
Tot astfel ii este greu omului a muri. Omul se teme de moarte, fuge de ea ingrozit, crezand-o teribil sfarsit, cununa a resemnarii, finalitate frustranta, chinuitoare. De aceea se infioara si o ocoleste, aruncandu-se in viata nu pentru a se exprima ca om, ci ca vietate speriata, nepasatoare, dornica de a se infrupta din tot ceea ce inca e palpabil pana nu se sfarseste :hrana,idei, viata. ii este greu omului a muri pentru ca ii este greu a trai si a iubi, ii este teribil de teama de moarte, deoarece nu cunoaste bucuria vietii, bucuria interioara, binecuvantata, negustand din ea aproape deloc sau chiar deloc. Aceasta bucurie vine din iubirea din noi, din legatura puternica cu Hristos, din fericirea de a trai, cat mai mult, cat mai frumos cu Hristos si pentru Hristos. Asa cum si a muri, trebuie sa mori pentru Hristos. Uitand aceastea, pierzandu-le, viata nu mai are sens, nu mai are culoare, lumina. Totul devine povara, totul devine chin, gust amar al vietii.
Dar moartea nu e decat o trecere binecuvantata spre o viata care va fi traita in adevar, o intoarcere acasa, asa cum visam si tanjim. Moartea, in mod paradoxal nu e inchidere, ci deschidere, nu e incorsetare, ci dimpotriva eliberare, nu e intunecat si nefericit eveniment, ci nespus de senin si plin de speranta. Dar aceasta numai daca murind, pastrezi in suflet credinta, speranta, dragostea pentru Hristos. Murind pentru Hristos, daruind si daruindu-te, iubind, aducand jertfa nesangeroasa prin gesturile tale de zi cu zi, prin iertarea si binecuvantarea pe care o dai celor de langa tine, prin gandul senin indreptat cat mai des catre Dumnezeu. Caci a muri pentru Hristos inseamna incununarea vietii tale de crestin. A trai traind, a iubi iubind.
Cel ce a gustat din bucuria de a trai, gusta si din starea senina, de pace deplina care-l insoteste si in momentul mortii, cu gandul la Hristos.
Nimic nu putem dobandi, nimic nu putem darui, nimic nu putem rosti si simti cu adevarat decat in felul acesta unic, covarsitor, emotionant: a fi, permanent ( ideal ar fi bine sa fie asa) cu gandul la Hristos, pentru a trai vesnic, iubind, fiind fericiti.
Traian Calistru
Traian Calistru
-
Introducere la capitolul 13 din Deuterenom
Publicat in : Morala -
Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
Publicat in : Dogma -
Starea lui Hristos in moarte
Publicat in : Dogma -
Omul de geniu in comparatie cu omul de succes contemporan
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.