Căldura (zeon)

Unul din cele mai demne de remarcat rituri ale Liturghiei bizantine provine tot din timpul disputei cu monofizitismul, fiind interpretat sub influenţa ei: turnarea de apă caldă, a aşa-numitului zeon, în potirul sfinţit scurt timp înainte de împărtăşirea preoţilor.

Ritul „căldurii" urmează după ce preotul a frânt pâinea euharistică împlinind prin aceasta uri act practic necesar şi în acelaşi timp profund simbolic: „E o singură pâine, iar noi, cei mulţi, suntem un trup, fiindcă noi toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine" (/ Co 10, 16-17). Ca semn al acestui fapt se ia într-adevăr numai o pâine care înainte de cuminecare trebuie să fie împărţită. După această aşa-numită „sfărâmare" a pâinii, ritul căldurii se săvârşeşte în felul următor:

Şi luând diaconul căldura [apa caldă] şi venind în partea dreaptă a preotului, zice către preot: Binecuvântează, părinte, căldura.

Iar preotul binecuvântează şi zice: Binecuvântată este căldura sfinţilor Tăi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi diaconul toarnă apoi în chipul sfintei cruci atât cât chibzuieşte să încălzească Sfintele zicând: Căldura credinţei pline de Duhul Sfânt. Amin.

După care lăsând vasul cu apă caldă, stă puţin mai deoparte.

Ritul este atestat pentru prima dată în anul 582. în acest an, împăratul Mauriciu (582-602) l-a invitat pe catolicosul armean Mose II Egivatedze să vină la o dispută hristologică la Constantinopol. Patriarhul monofizit armean a răspuns: „Departe de mine să trec râul de hotar Azat, să mănânc pâine dospită şi să beau apă caldă".

Biserica armeană era singura Biserică creştină care întrebuinţa în acel timp pâine nedospită, folosirea pâinii nedospite fiind atestată în Apus abia mai târziu. Patriarhul armean respingea deci împreună cu pâinea dospită şi întrebuinţarea „zeon"-ului. Potrivit unei afirmaţii a arhimandritului Kiprian Kern, ritul turnării de apă caldă în potirul sfinţit e atestat local pentru sirieni încă din secolul V. In Bizanţ la început apa caldă a fost turnată în tăcere. Intenţia iniţială a fost poate doar aceea de a sublinia simbolismul învierii, pe care-l atribuia epiclezei Teodor al Mopsuestiei. Foarte curând însă, turnarea apei clade a fost interpretată într-un sens mai aproape de monofizitism. Aşa că armenii ar fi avut de fapt motive să întâmpine ritul cu simpatie.

Evident, şi în sfera de influenţă a ritului bizantin au existat reglementări diferite. Astfel cod. Barberini gr. 336 nu cunoaşte acest rit, cum nu-l cunosc nici cod. Porphyri şi nici chiar codice din secolele XII şi XIII. Pe de altă parte, din comentariile liturgice păstrate rezultă fără echivoc că în secolul IX (cel târziu) ritul era deja obişnuit, cel mai târziu evident în sfera de influenţă apuseană a ritului bizantin, din care provine cod. Barberini gr. 336. De altfel lipsa unei menţionări a ritului „căldurii" în acest codex se explică şi prin aceea că la început ritul era săvârşit fără cuvinte însoţitoare. Ca şi toate „Euchologia" vechi, cod. Barberini gr. 336 este o culegere de rugăciuni fără rubrici însoţitoare pentru săvârşirea ritului. Aceasta înseamnă că acele acte săvârşite în tăcere nu erau din principiu menţionate aici.

Deosebită este şi interpretarea dată de fiecare dată ritului în diversele manuscrise liturgice:

Codex Patmos 791 din secolul XIII are formula: „Căldura Duhului Sfânt".

Un codex din anul 1306, de la mănăstirea athonită Esphigmenou, are formula: „Căldura plină de credinţa Duhului Sfânt".

Un „Euchologion" de la Sfântul Mormânt din secolul XVI are formula: „Sfânta căldură a Preasfântului Duh, acum şi pururea"... şi suplimentar formula: „Căldura credinţei Duhului Sfânt. Baie dumnezeiască a naşterii din nou".

Spre deosebire de alte acte ale Dumnezeieştii Liturghii care, iniţial necesare din punct de vedere practic, au fost interpretate mai târziu „mistic", ritul „căldurii" a fost de la început lipsit de orice necesitate practică, condiţionat doar simbolic-mistic. E o nouă trăsătură în Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă pe care o vom întâlni şi în cazul proscomidiei.

Ca şi amplificările „theotokologice" ale Liturghiei, introducerea ritului „căldurii" e condiţionată hristologic. Friedrich Heiler a vorbit de un anumit monofizitism subliminal, neeretic, al Bisericii Ortodoxe. Sub monofiziţi a existat însă o direcţie care învăţa incoruptibilitatea trupului lui Hristos chiar de la întrupare. Această direcţie a aşa-numiţilor „aftartodokeţi" apare mai ales la Iulian al Halicarnasului (+ 527), potrivit căruia Hristos a luat natura umană în aceeaşi stare în care se găsea înainte de căderea în păcat, nemuritoare şi nepătimitoare prin fire. Patima şi moartea lui Hristos s-au bazat pe o acceptare suplimentară de către Logos a capacităţii de a pătimi şi a muri. Dacă aceasta era într-adevăr opinia monofiziţilor radicali, atunci şi învăţătura ortodoxă despre comuniunea firilor putea duce la învăţarea incoruptibilităţii trupului lui Hristos.

Deplina umanitate a lui Hristos nu era socotită periclitată, întrucât în concepţia ortodoxă harul îi străbate şi pe unii sfinţi atât de puternic, încât trupurile lor moarte nu putrezesc.

Pornind de la simbolismul pâinii dospite, Nichita Stithatul (secolul XI) învăţa într-o polemică împotriva pâinii nedospite astfel:

Băgaţi de seamă că în pâinea nedospită nu este nici o putere de viaţă. Ea este cu adevărat moartă. Spre deosebire de aceasta, în pâinea dospită, adică în trupul lui Hristos, se găsesc trei elemente vii care toate dau viaţă tuturor celor ce se hrănesc din ea cu vrednicie, şi anume: Duhul, apa şi sângele [trimitere la aşa-numita „comma johanneum": 1 In 5, 6-8],.. Se înţelege că aici e vorba de Trupul lui Hristos. Iar acest lucru a ieşit la iveală şi Ja răstignirea Domnului, când suliţa a rănit trupul Său, iar din coasta Sa preacurată a curs sânge şi apă. Duhul Sfânt a rămas atunci viu în trupul Său îndumnezeit. Iar atunci când îl mâncăm în pâinea prefăcută prin puterea Duhului în Trupul lui Hristos, trăim în El, căci mâncăm Trupul viu şi îndumnezeit al lui Hristos. Şi tot aşa, atunci când bem Sângele Său viu şi cald împreună cu apa care a izvorât din rana Sa, noi suntem spălaţi de toate păcatele şi plini cu Duhul Care este cald. Căci, cum vedeţi, din potir noi bem acest sânge cald aşa cum a ţâşnit din Domnul. Pentru că din Trupul lui Hristos rămas cald şi viu prin lucrarea Duhului Sfânt a izvorât pentru noi apă şi sânge. Acest lucru e cu neputinţă pentru cei care mănâncă pâine nedospită.

Pentru înţelegerea acestui text trebuie spus, Fireşte, că Nichita Stithatul nu tăgăduia moartea, ci numai efectul morţii asupra puterii vitale a Trupului lui Hristos.

Cardinalul Humbert, cel care în anul 1054 a depus bula de excomunicare pe altarul Aghiei Sofia, n-a putut găsi în această explicaţie a Iui Nichita Stithatul nici o deosebire faţă de aftartodoketism. La aftartodokeţi, incoruptibilitatea Trupului lui Hristos era însă fundamentată nu pnevmatologic, ci prin formula miaphysis sesarkomene (o singură natură întrupată). Comentatori liturgici de mai târziu au interpretat ritul „căldurii" altfel, probabil pentru a exclude orice răstălmăcire aftartodoketistă. Astfel Sfântul Nicolae Cabasila (1319/1323 - după 1391) vede în ritul „căldurii" pogorârea Duhului Sfânt asupra Bisericii. Formula rostită în timpul turnării „căldurii" putea într-adevăr să sugereze aşa ceva. Sfântul Simeon al Tesalonicului, cel mai popular comentator liturgic din Bizanţ (+ 1429), rămâne mai aproape de interpretarea lui Nichita, atunci când spune despre căldură că ea atestă că trupul lui Hristos a rămas şi după moarte dătător de viaţă şi neseparat de Dumnezeirea Lui. E surprinzător doar faptul că tocmai armenii „monofiziţi" au refuzat atât de radical acest rit foarte apropiat dogmatic de tendinţa lor teologică multă vreme aftartodoketistă. Ceea ce atestă de ambele părţi tendinţa absolutizării ritului fără a lua în considerare ce anume vrea să spună de fapt ritul.

Karl Christian Felmy

De la Cina de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Editura Deisis

Cumpara cartea "De la Cina de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe"