A
Se obişnuieşte să se considere că Arseni s-a întors în Rusia la mijlocul anilor optzeci. Se ştie cu precizie că în octombrie 1487 era deja la Pskov, pentru că atunci a început marea molimă căreia i-a supravieţuit. Când s-a întors la Pskov, unii apucaseră să îl uite. Asta s-a întâmplat nu pentru că trecuse mult timp (nu trecuse chiar aşa de mult) ci ca urmare a faptului că memoria omenească e slabă şi reţine doar rudele. Iar cei care nu sunt rude (cum era Arseni pentru toţi) cel mai adesea nu rămân în ea. Cel plecat e pierdut din vedere şi, de obicei, nu i se mai învie chipul cu forţe proprii. In cel mai bun caz, şi-l amintesc văzându-l în fotografii. Dar în Evul Mediu nu erau fotografii, şi uitarea devenea definitivă.
Mulţi locuitori ai Pskovului nu şi l-au amintit pe Arseni nici chiar văzându-l, pentru că nu l-au recunoscut. Omul care se întorsese nu semăna nici cu nebunul întru Hristos venit în oraş, nici cu pelerinul care părăsise oraşul. Arseni se schimbase. Prin contrast cu faţa întunecată, bronzată neruseşte, părul lui deschis la culoare devenise şi mai deschis. La prima vedere putea să pară că se decolorase în soarele fierbinte al Orientului, dar la o privire mai atentă devenea clar că părul lui Arseni nu mai era deschis la culoare - era alb.
Arseni se întorsese cărunt. Deasupra rădăcinii nasului, pe toată fruntea, se întindea o cicatrice care arăta ca o cută adâncă şi amară. Impreună cu adevăratele cute care ii apăruseră, cicatricea dădea chipului său expresia de tristă impasibilitate a unei icoane. Şi, poate, nu părul alb şi nu cicatricea, ci această expresie îi făcea pe locuitorii Pskovului să nu îl recunoască pe Arseni.
Intorcându-se, nu a povestit nimănui nimic. Şi, oricum, vorbea foarte puţin. Nu atât de puţin poate ca în existenţa lui de nebun întru Hristos, dar în vorbele lui de acum suna o linişte care nu este proprie nici celei mai adânci tăceri. Ducându-se la posadnicul Gavril, spuse:
Pace ţie, posadnicule. Şi să mă ierţi.
Posadnicul Gavril văzu în ochii lui Arseni tot drumul lui trudnic. Văzu moartea lui Ambrogio. Şi nu îl mai întrebă nimic. II îmbrăţişa pe Arseni şi plânse pe umărul lui. Arseni stătu fără să se mişte. Pielea gâtului lui simţea lacrimile fierbinţi ale posadnicului, dar ochii îi rămaseră uscaţi.
Stai în casa mea, spuse posadnicul Gavril.
Arseni înclină capul. Acum dădea prea puţină importanţă locului unde stătea.
Ar fi vrut să se ducă la nebunul întru Hristos Foma, dar la vremea aceea Foma nu mai era pe lume. La puţin timp după plecarea lui Arseni, Foma îşi prezisese moarrea şi izbutise să îşi ia rămas bun de la toţi. Istovit de apăsarea morţii care se apropia, găsise forţa de a da un ultim ocol oraşului şi de a arunca la sfârşit cu pietre în diavolii cei mai neruşinaţi. Şi toţi ştiau că Foma va muri, şi întreg oraşul a mers după el, însoţindu-l în acest ultim ocol. Picioarele i se împleticeau, şi era ajutat să înainteze.
Intunericul morţii mă cuprinde şi lumina se duce departe de ochii mei, strigă după ce dădu ocol unei jumătăţi din oraş.
Şi cum nu mai vedea deja deloc, i se puneau în mâini pietrele, şi el, cu ultimele puteri, le arunca în diavoli, şi aşa dădu ocol şi celeilalte jumătăţi a oraşului, căci orbirea fizică nu făcea decât să îi ascută văzul spiritual.
Iar când oraşul fu curăţat, Foma spuse, culcându-se în pridvorul bisericii:
Vă închipuiţi cumva că i-ara gonit pentru vecie? Nu, doar pentru vreo cinci ani, maximum zece. Şi, mă întreb, ce-o să faceţi mai departe? Iar acum, notaţi. Vă aşteaptă o mare molimă, dar o să vă ajute robul lui Dumnezeu Arseni, care s-a întors de la Ierusalim. Iar pe urmă o să plece şi Arseni, căci va trebui să părăsească acest oraş. Uite, atunci va trebui să arătaţi tărie de caracter şi concentrare interioară. La urma urmelor, nu mai sunteţi copii.
După ce se asigură că totul a fost notat, nebunul întru Hristos Foma închise ochii şi muri. După aceea deschise pentru o clipă ochii şi adăugă:
Post-scriptum. Arseni să aibă în vedere că il aşteaptă mănăstirea Sfântul Kiril. Asta e tot.
Spunând aceasta, nebunul întru Hristos Foma muri definitiv.
B
După ce citi mesajul lui Foma, Arseni căzu pe gânduri. Şapte zile şi şapte nopţi nu părăsi locuinţa ce îi fusese oferită intr-o anexă a casei posadnicului Gavril. Poate ar fi rămas şi mai mult, dar în a opta zi de şedere în Pskov se răspândi vestea că e ciumă. Intrând la Arseni, posadnicul spuse:
Se adeveriră spusele lui Foma. Nădăjduim în mila Domnului şi în marele tău har, Arsenie.
In genunchi, Arseni stătea cu faţa la icoane şi cu spatele la posadnicul Gavril. Se ruga, şi era neclar dacă auzise cele spuse de posadnic. Acesta mai stătu o vreme, dar nu îşi repetă vorbele: ghici că Arseni ştia deja tot. Cu băgare de seamă, ca să nu scârţâie duşumelele, posadnicul ieşi. A doua zi, sfârşind să se roage, a ieşit şi Arseni.
In faţa pridvorului îl aştepta mulţimea. El o cuprinse cu privirea şi nu spuse nimic. Mulţimea tăcea şi ea. înţelegea că nu era nevoie de spus nimic aici. Amintindu-şi prezicerea lui Foma, mulţimea ştia că Arseni era singurul care îi putea fi de ajutor în nenorocirea care dăduse peste ea. Arseni însă ştia că posibilităţile lui sunt limitate, şi mulţimea ştia că el ştie, şi el percepu lucrul ăsta. Se priviră până când mulţimii nu îi mai rămaseră aşteptări neîndreptăţite, iar lui Arseni îi dispăru teama de a nu înşela aceste aşteptări. Când toate acestea trecură, Arseni cobori din pridvor şi plecă în întâmpinarea ciumei.
Luă casă cu casă şi cercetă oamenii bolnavi. Le îngriji buboanele şi le dădu sulf pisat cu gălbenuş de ou, le spălă trupurile de vomă şi le afumă casele cu aşchii de ienupăr. Şi nici cei care nu aveau scăpare nu-l lăsau să plece, căci răul şi deznădejdea le erau mai mici. Se agăţau de mâna lui Arseni, şi el nu găsea în el puterea de a se desprinde de mâinile lor, şi stătea cu ei nopţi în şir, până mureau.
Mi se pare, îi spuse Arseni Ustinei, că m-am întors cu mulţi ani în urmă. In mâinile mele sunt aceleaşi trupuri pline de puroi şi, mă crezi, dragostea mea, poate sunt aceiaşi oameni pe care i-am vindecat cândva. Nu s-o fi dat timpul înapoi, sau - să punem întrebarea altfel - nu mă întorc eu însumi spre un punct iniţial? Dacă e aşa, n-o să te întâlnesc pe tine pe acest drum?
Mâinile lui Arseni şi-au amintit repede activitatea uitată şi acum îngrijeau singure ravagiile ciumei. Uitându-se la mişcările abile ale mâinilor sale, Arseni începu să se teamă că acţiunea lor va deveni de rutină şi că va alunga acea putere formidabilă ce li se transmitea prin el bolnavilor, dar care nu mai avea nici o legătură directă cu arta medicală. Vindecând oamenii, Arseni observa tot mai des că tocmai de această putere, iar nu de sulful pisat şi de gălbenuş e legată înzdrăvenirea lor. Sulful şi gălbenuşul nu dăunau, dar, după cum începu să i se pară lui, nici nu ajutau substanţial. Important era lucrul interior al lui Arseni, capacitatea lui de a se concentra în rugă, dispersându-se în acelaşi timp în bolnav. Şi dacă bolnavul se însănătoşea, aceasta era însănătoşirea lui, a lui Arseni.
Dar dacă bolnavul murea, murea odată cu el şi Arseni. Şi, simţindu-se viu, îl înecau lacrimile şi ruşinea că bolnavul murise iar el era în viaţă. Arseni ajunse să înţeleagă că moartea nu avea drept cauză puterea bolii, ci slăbiciunea rugii lui. Incepu să se considere principalul vinovat de acele morţi şi să se spovedească zilnic, pentru că altfel povara vinei ar fi fost peste puterile lui. Şi la fiecare bolnav care venea la rând intra ca la cel dintâi, ca şi cum nu ar fi văzut până atunci sute de oameni, iar uluitoarea sa putere i-o ducea bolnavului în deplinătatea ei, căci numai asta dădea speranţa însănătoşirii.
Arseni se lupta nu numai cu boala, ci şi cu frica omenească. Umbla prin oraş şi convingea oamenii să nu se teamă. Sfătuindu-i să aibă grijă să se păzească, Arseni îi avertiza totodată că panica este dăunătoare. Le amintea că fără vrerea lui Dumnezeu nu cade nici firul de păr de pe capul omului, şi îi îndemna să nu se zăvorască în case uitând să îşi ajute aproapele. Mulţi uitau.
In primele săptămâni ale ciumei, Arseni a crezut că nu avea să reziste. Cădea de pe picioare de oboseală. Deseori nu îi ajungeau puterile să se ducă până acasă, şi dormea pe apucate lângă bolnav. După o vreme, observă cu uimire că îi era ceva mai uşor.
Pare-se, mă obişnuiesc cu ceea ce e cu neputinţă să te obişnuieşti, îi spuse el Ustinei. Asta, dragostea mea, arată o dată mai mult că nu puterea e de-ajuns, ci curajul.
Arseni dormea câte două-trei ceasuri din douăzeci şi patru, dar nici în somn nu se putea elibera de durerea din jurul său. Visa în culori bolnavi umflaţi, şi ei îl rugau să îi vindece, şi el nu putea să îi ajute cu nimic, fiindcă ştia că deja muriseră. Şi în visele lui nu mai era fantezie, erau vise adevărate - vise despre cele ce fuseseră. Timpul, într-adevăr, se întorcea. Nu încăpeau în el evenimentele care se petreceau, atât de mare le era amploarea şi puterea de a îndurera.
C
lată-mă pe mine, Doamne, şi acea viaţă a mea pe care am izbutit să o trăiesc până ce am venit la Tine, spusese Arseni la Mormântul Domnului. Precum şi acea viaţă a mea pe care din nespusa Ta milă mai pot să o trăiesc. Căci nu mai aveam nădejde să ajung aici după ce, chiar înainte de oraşul Ierusalim, am fost jefuit şi tăiat cu sabia, iar faptul că stau aici în faţa Ta îl privesc ca pe marea milă a Ta. Impreună cu neuitatul meu prieten Ambrogio ţi-am adus o candelă în amintirea fiicei posadnicului din Pskov, Anna, care s-a înecat în râu. Dar acum mâinile mele sunt goale, nu am candela, şi nu mai e nici prietenul meu Ambrogio, şi nici alţii pe care i-am întâlnit pe drum, dar pe care i-am pierdut tot din pricina păcatelor mele. Pomenesc aci straja Vlas, care îşi dădu viaţa pentru prietinii săi.
Păcatele lui Vlas, i-am făgăduit să le mărturisesc în faţa Ta, că el zace în pământ polon în aşteptarea învierii din morţi. Indură-te, Doamne, şi de cei vii şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi slujitori ai lui Dumnezeu, nu încetaţi a vă ruga Lui ziua şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate păcate. Către Tine, Doamne, îndrept cea mai însemnată rugă a vieţii mele, legată de roaba Ta Ustina. Te rog nu ca soţ al ei, căci nu-i sunt soţ, deşi puteam să-i fiu de n-aş fi căzut în plasa prinţului acestei lumi. Te rog ca ucigaş al ei, căci crima mea ne-a legat în veacul acesta şi pe viitor. Omorând-o pe Ustina, am lipsit-o de posibilitatea de a descoperi cele întemeiate de Tine, de a le cultiva şi de a le face să strălucească de lumină Dumnezeiască.
Am vrut să-mi dau viaţa pentru ea, mai bine spus, să îi dau ei viaţa mea pentru viaţa pe care i-am răpit-o. Şi nu puteam face asta altfel decât printr-un păcat de moarte, dar cine ar avea nevoie de o asemenea viaţă? Şi am hotărât să i-o dau prin singura modalitate accesibilă mie. Am încercat, cum am putut, să o înlocuiesc pe Ustina şi să fac în numele ei faptele bune pe care nu aş fi reuşit niciodată să le fac în numele meu. Am înţeles că fiecare om este de neînlocuit, şi nu mi-am făcut mari iluzii, dar cum aş mai putea, spune-mi, să îmi împlinesc căinţa? Păcat numai că roadele trudei mele s-au dovedit atât de mărunte si de fără sens, încât nu am simtit nimic altceva decât ruşine. Nu am abandonat numai pentru că orice altceva mi-ar fi ieşit şi mai rău. Nu sunt sigur de calea mea, şi de-asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poţi merge multă vreme, foarte multă, dar nu poţi să mergi la nesfârşit.
E ea oare salvatoare pentru Ustina? Dacă aş avea măcar un semn, măcar o speranţă... Eu, ştii, vorbesc tot timpul cu Ustina, îi povestesc ce se întâmplă în lume, impresiile mele, pentru ca ea să fie în fiecare clipă, cum se spune, la curent. Ea nu-mi răspunde. Nu e tăcerea lipsei de iertare, eu îi cunosc bunătatea, ea nu m-ar chinui atâţia ani. Cel mai probabil, nu are posibilitatea să-mi răspundă, dar poate că ea, pur şi simplu, mă cruţă de veştile rele, căci, cu mâna pe inimă, pot eu conta pe veşti bune? Eu cred că prin dragostea mea o pot salva post-mortem, dar pe lângă această credinţă am nevoie măcar de un strop de cunoaştere. Dă-mi, dară, Mântuitorule, măcar un semn ca să ştiu că drumul meu nu o ia către nebunie, şi atunci, ştiind asta, pot să merg pe drumul cel mai greu, să merg oricât de mult şi să nu mai simt oboseală.
Ce semn vrei şi ce cunoaştere, a întrebat stareţul care stătea lângă Mormântul Domnului. Oare nu ştii că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare - şi dacă nu eşti conştient de asta, atunci de ce să te mai mişti? Iată, spui că pentru tine e puţin să crezi, vrei să şi ştii. Dar cunoaşterea nu presupune intărire a spiritului, cunoaşterea e evidenţă. Efortul presupune credinţă. Cunoaşterea e pace, iar credinţa e mişcare.
Dar nu la armonia păcii aspirau sfinţii?
Ei mergeau prin credinţă, a răspuns stareţul. Şi credinţa lor era atât de puternică, încât se transforma în cunoaştere.
Eu vreau să aflu doar direcţia generală a drumului, a spus Arseni. In ceea ce ne priveşte pe mine şi pe Ustina.
Dar oare Hristos nu este direcţia generală, a întrebat stareţul. Ce direcţie mai cauţi? Şi ce înţelegi tu prin drum - nu spaţiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deşi ai fi putut să le pui, să spunem, şi de la mănăstirea Sfântul Kiril, Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fi doar asemeni dragului tău Alexandru, care a avut un drum, dar nu a avut un ţel. Şi nu te lăsa atras peste măsură de mişcarea orizontală.
Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni.
De mişcarea verticală, a răspuns stareţul şi a arătat în sus.
In centrul cupolei bisericii se vedea, negru, un gol rotund, lăsat pentru cer şi stele. Stelele se vedeau, dar pălite. Arseni înţelese că se lumina.
Evgheni Vodolazkin
Fragment din volumul Laur, editura Humanitas
-
Odihna si linistea mintii
Publicat in : Editoriale -
Linistea mantuitoare a sfintelor lacasuri ortodoxe
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.