Oricine citeşte atent Noul Testament observă diferenţele remarcabile dintre Evangheliile sinoptice (după Matei, Marcu şi Luca) şi Evanghelia după Ioan. Dacă primele trei sunt numite „sinoptice", faptul se datorează unor mari similitudini existente între ele, care sugerează că acestea reprezintă o linie a tradiţiei foarte diferită de cea din urmă, la care ne referim adesea numind-o a patra Evanghelie.
Un element care se evidenţiază este diferenţa de ton şi de conţinut dintre aceste două tradiţii, sinoptică şi ioaneică, în ceea ce priveşte cuvintele lui Iisus. Diferenţele au determinat exegeţii biblici, în special începând cu Iluminismul secolului al XVIII-lea, să încerce să determine ipsissima verba Jesu, cuvintele pe care Iisus le-a rostit într-adevăr. S-au scris nenumărate cărţi şi articole pentru a reglementa problema.
Unii savanţi, precum cei de la „Jesus Seminar", au tras concluzii foarte sceptice: Iisus nu ar fi rostit de fapt nimic din ceea ce scriu Evangheliile; aproape totul, de la parabolele Sale, până la condamnarea ipocriziei fariseilor, îşi are punctul de plecare în „Biserica perioadei post-pascale".
Nu dorim să ne lansăm acum în această dezbatere discutabilă. lotuşi, există un aspect al problemei a cărui analiză sumară ar putea fi folositoare, deoarece este generator de nelinişte pentru mulţi dintre laicii noştri şi chiar pentru o parte a clericilor care au cunoscut în perioada studiilor teologice ambele faţete (pozitivă şi mai puţin pozitivă) ale criticii istorice aplicate studiului Bibliei. Este vorba despre învăţătura lui Iisus, aşa cum apare ea prezentată în Evanghelia după Ioan. Dacă tonul şi conţinutul acestei învăţături sunt într-adevăr foarte diferite de ceea ce găsim la sinoptici, care să fie oare explicaţia acestei diferenţe? Şi cum putem avea încredere în mărturia biblică, dacă acea învăţătură derivă de fapt mai mult din reflecţia teologică a Bisericii primare decât de la Iisus însuşi?
Pentru a lămuri cât de cât problema, este necesar mai întâi să spunem câteva cuvinte despre modul în care s-a format tradiţia biblică. Majoritatea cititorilor Bibliei presupun iniţial că toate cuvintele atribuite lui Iisus au fost rostite chiar de către El în timpul propovăduirii Sale. Ulterior ei observă că, de fapt, o expresie atribuită lui Iisus poate fi plasată într-una din Evanghelii într-un loc şi în alt loc în alta. Şi iarăşi, Evanghelii diferite prezintă aceleaşi învăţături în forme diferite. Comparând Evangheliile sinoptice cu Evanghelia după Ioan, suntem uimiţi nu doar de diferenţele de învăţătură, ci şi de cele cronologice. De exemplu, la sinoptici curăţirea Templului se petrece la sfârşitul activităţii de propovăduire a lui Iisus, pe când la Ioan aceasta are loc la începutul ei (a se compara Mărcii 11,15 şi urm. şi paralelele cu Ioan 2,13 şi urm.). Sau, sinopticii prezintă Cina cea de Taină ca pe o masă ce a avut loc de Paştele iudaic, în timp ce în cea de-a Patra Evanghelie ea are loc în ajunul Paştelui, în ziua pregătirii lui (Marcu 14, 12 şi urm. şi locurile paralele; Ioan 13,1 şi urm.)
Aceste diferenţe cronologice nu pot fi ignorate; cele două tradiţii nu se pot armoniza. Curăţirea Templului s-a produs o singură dată, iar Iisus a participat la Cina cea de Taină împreună cu ucenicii Săi fie în ziua pregătirii, fie chiar în ziua de Paşte. Care este explicaţia acestor diferenţe? Deşi specialiştii biblişti nu au căzut de acord asupra problemei, personal cred că explicaţia este foarte simplă: autorul Evanghelici după Ioan (Apostolul Ioan sau, mai probabil, unul dintre ucenicii săi care i-au continuat propovăduirea) a modificat cronologia din motive teologice. Fixând momentul curăţirii Templului la începutul relatării sale, el creează o paralelă cu răstignirea lui Hristos, redată în capitolul 19. Evanghelistul loan este singurul care relatează cuvintele lui lisus rostite după curăţirea Templului, prin care profeţea distrugerea acestuia. lisus asociază acea dărâmare cu distrugerea prin răstignire a propriului Său trup, adevăratul Templu sau loc de închinare. Paralelismul dintre aceste două pasaje, loan 2 şi loan 19, este parte a unei structuri cuprinzătoare ce caracterizează Biblia ca întreg.
loan a schimbat de asemenea data Cinei celei de Taină pentru a face o demonstraţie importantă. In conformitate cu cronologia sa, în timp ce evreii omoară mieii în templu pentru a pregăti cina de Paşte, lisus - adevăratul Miel al lui Dumnezeu - este ucis pe Cruce în afara Cetăţii sfinte a Ierusalimului. Cronologia, sau cu alte cuvinte ceea ce noi considerăm acurateţe istorică, este mai puţin importantă pentru scriitorii Evangheliei decât mesajul teologic pe care aceştia doresc să îl transmită.
Ceva similar se produce în privinţa cuvintelor lui lisus înregistrate de cele două tradiţii evanghelice majore, anume de cea sinoptică şi de cea ioaneică. loan, mai mult decât ceilalţi, modifică învăţătura lui lisus. El o amplifică în anumite privinţe, păstrând cu toate acestea anumite elemente cu o mai mare fidelitate decât au făcut-o autorii sinoptici (este binecunoscut faptul că o parte a tradiţiei expuse de către Evanghelistul loan este mai veche şi mai exactă decât cea a celorlalţi evanghelişti). Problema nu este să determinăm care tradiţie este mai fidelă din punct de vedere istoric sau care dintre ele redă mai exact ceea ce a spus într-adevăr lisus. Problema este să surprindem scopul pentru care evangheliştii au întreprins modificările şi amplificările tradiţiei şi - la fel de important - să înţelegem cum anume au putut justifica ei astfel de schimbări.
Răspunsul ne este oferit de însăşi Evanghelia a patra. în timpul Cinei celei de Taină, lisus a transmis o învăţătură esenţială apostolilor Săi, cuprinzând cuvinte despre rolul ce urma să fie jucat în comunitatea creştină de către Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Când va veni Duhul, a anunţat El, „vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi ..." (loan 16, 13).
Dacă autorul Evangheliei după loan s-a simţit liber să modifice atât învăţătura lui lisus cât şi cronologia evenimentelor din vremea propovăduirii Sale, a făcut aceasta întrucât se ştia îndrumat în „tot adevărul" de către Duhul Adevărului. Evangheliile, repetăm, nu sunt în principal înregistrări istorice (cu toate că se fundamentează în întregime pe evenimente istorice); ele sunt în esenţă lucrări de teologie. Ele au fost scrise „ca să credeţi că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, viaţă să aveţi întru numele Lui" (loan 20, 31).
Probabil că Sfântul loan a modificat tradiţia pe care o primise; dar şi autorii sinoptici au făcut acest lucru, fiecare în felul său. Ei au putut să o facă - de fapt, ei au trebuit să o facă - întrucât au fost conştienţi că sunt îndrumaţi de Duhul către acel adevăr pe care lisus l-a întrupat. In cele din urmă, deci, nu contează dacă un cuvânt din Noul Testament atribuit lui lisus a fost rostit de El în vremea vieţii Sale pământeşti sau dacă a fost „spus" prin intermediul Duhului Adevărului după înviere şi înălţarea la Ceruri
în oricare dintre cazuri, evangheliştii s-au aflai sub puterea şi autoritatea Duhului. Orice „a auzit" Dulăul de la Hristos Cel înviat, a transmis Bisericii prin evanghelişti şi prin alţi martori. Ceea ce Duhul a auzit, a vorbit. în procesul ascultării acelui mesaj, evangheliştii inspiraţi au fost îndrumaţi să transmită prin scrierile lor însuşi Cuvântul lui lisus.
John Breck
Dorul de Dumnezeu, Editura Patmos
-
Scriptura si Traditia
Publicat in : Dogma -
Necesitatea prezentei Sfintei Traditii alaturi de Sfanta Scriptura
Publicat in : Revelatia -
Sensul cuvantului "credincios" in Sfanta Scriptura
Publicat in : Religie -
Sfanta Scriptura
Publicat in : Religie -
Sfanta Scriptura
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.