Iată câteva elemente istorice şi literare despre Marcu şi despre iniţiativa sa de a scrie prima dintre Evanghelii180. Aceste informaţii sunt preluate dintr-un studiu al lui Charles-Antoine Fogielman, articolele din Dictionnaire de la Bible şi suplimentul acestuia.
Ce se ştie despre denumirea „Marcu”?
Prenumele Marcu, evanghelistul, nu apare în Evanghelia propriu-zisă. Titlul „după Marcu” (kata Markon) atribuit celei de-a doua Evanghelii nu se întâlneşte în manuscrise
decât odată cu sfârşitul secolului al II-lea.
„Biografia celui de-al doilea evanghelist depinde de opinia privind identitatea sau neindentitatea sa cu personajul din Faptele Apostolilor. [...]. Dar majoritatea criticilor, împreună cu întreaga Antichitate care nu a cunoscut decât un singur Marcu, [...] admit identitatea evanghelistului cu Ioan-Marcu, cel asociat cu slujirea lui Pavel şi a lui Barnaba. [...] Ioan [în ebraică în romanul nostru, Iohanan] era aşadar numele ebraic al celui de-al doilea evanghelist, iar Marcu era supranumele său roman, devenit mai târziu, în mediile greceşti, numele obişnuit [ca şi Pavel].
Numele de Ioan îi fusese dat de părinţi la circumcizie şi era folosit la Ierusalim. Prenumele de Marcu i-a fost dat mai târziu, fie pentru a-l deosebi de alţi Ioan, fie mai curând în virtutea obiceiului răspândit în acea epocă printre iudei de a adăuga la numele lor ebraic un nume grecesc sau latinesc. Autorul Faptelor menţionează mai întâi cele două nume ale sale (12,15.25), apoi succesiv pe unul sau pe celălalt în funcţie de obiceiurile locului, pentru a marca mai bine identitatea. In Epistole este folosit doar supranumele”181.
De aceeaşi părere este şi Marie-Francoise Baslez în studiul său despre mediul paulin182.
Ce se ştie despre istoria lui Marcu?
Dacă admitem identitatea acestui Marcu şi considerăm că relatarea de la Marcu 14, 51-52 despre tânărul care a fugit gol constituie semnătura autorului, atunci putem reconstitui următoarele elemente ale unei biografii a lui Marcu. Citez aici din Dictionnaire de la Bible:
Marcu conform Faptelor Apostolilor: - Mama sa se numea Maria (Myriam) şi avea la Ierusalim o casă în care erau adunaţi ucenicii în noaptea în care Sfântul Petru a ieşit din temniţă, în anul 42 sau 44 (Fapte 12,12). Apostolul s-a dus direct acolo, ca la locul obişnuit al adunărilor. De aici s-a tras concluzia că acea casă era spaţioasă, că familia era înstărită şi că tatăl lui Marcu, numit Aristobul în apocrife, era mort, din moment ce Maria era considerată stăpâna casei. Uneori s-a încercat să se identifice această casă cu Foişorul [Cinei celei de Taină], „încăperea de sus” (Fapte 1, 13), iar astăzi această opinie are adepţi mai ales în Germania. Pavel şi Barnaba care, în timpul foametei survenite în 46, se întorseseră la Ierusalim să aducă credincioşilor ajutoare din partea fraţilor, l-au luat cu ei pe Ioan-Marcu la întoarcerea în Antiohia (Fapte 12, 25). Intrucât Marcu nu este numit alături de prorocii şi învăţătorii Bisericii din Antiohia, la Fapte 13, 1, s-a dedus că pe atunci el nu era în slujba propovăduirii.
De altfel, Pavel şi Barnaba, în timpul misiunii lor în Seleucia şi Cipru, îl aveau pe Ioan ca slujitor însărcinat în special cu slujirea materială. Dar, dacă legăm această expresie de fraza precedentă, în care apostolii sunt numiţi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, Ioan le-ar fi fost colaborator în această slujire (slujitor al cuvântului - Fapte 13, 5; vezi Luca 1, 2).
Când au trecut în Perga şi Pamfilia, Ioan s-a despărţit de ei şi s-a întors la mama lui (Fapte 13, 13). Nu se cunosc motivele acestei despărţiri. Să fi fost pentru a nu-şi urma tovarăşii în ţinuturi neprimitoare? Sau din opoziţie reală faţă de primirea Neamurilor în Biserică? Nu se ştie nimic precis şi nu se pot face decât presupuneri. Cu toate acestea, mai târziu, la începutul celei de a doua misiuni apostolice a lui Pavel şi a lui Barnaba, când acesta din urmă l-a primit pe Ioan-Marcu care li se alăturase în Antiohia şi era hotărât să-i urmeze de acum înainte pretutindeni, Pavel a refuzat categoric ajutorul celui care-i părăsise încă din Pamfilia şi nu mersese cu ei să-i însoţească în misiune. Apostolul îl considera deci lipsit de curaj. [...]. A avut loc în această privinţă un conflict violent între Pavel şi Barnaba, astfel încât s-au despărţit şi a mers fiecare pe drumul său. Barnaba l-a luat pe Marcu şi, împreună cu el, a plecat în Cipru {Fapte 15, 37-39). Din acel punct, Faptele nu mai pomenesc nimic de Marcu.
Marcu conform Epistolelor: - Marcu apare din nou, mai târziu, alături de Sfântul Pavel. în Epistola către Coloseni, scrisă în 61 sau 62, la începutul captivităţii apostolului la Roma, Marcu este menţionat alături de ceilalţi însoţitori ai lui Pavel şi împreună-lucrători ai săi, care erau „din tăierea împrejur” La Coloseni 4, 10, Pavel îi salută şi din partea lui Marcu pe coloseni, ca şi pe Filimon, la Filimon 24. Marcu era, aşadar, cu apostolul la Roma.
Acesta, dând uitării despărţirea anterioară, i-a făcut bună primire şi l-a recomandat călduros colosenilor: „De va veni la voi, primiţi-l”. In acest fragment, Pavel indică incidental originea iudaică a lui Marcu, confirmând astfel informaţiile din Fapte despre Ioan-Marcu. Adaugă un detaliu nou, şi anume că Marcu era vărul primar sau nepotul lui Barnaba. Să fi aparţinut oare Marcu, asemenea rudei sale, seminţiei lui Levi ? Această înrudire explică ataşamentul lui Barnaba faţă de Ioan-Marcu. Mai târziu, la sfârşitul carierei sale, în timpul celei de-a doua captivităţi la Roma, Pavel îi scria lui Timotei aflat la Efes să vină să-l vadă şi să-l ia şi pe Marcu cu el: „Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, îmi este de folos în slujire” (II Timotei 4, 11). Dacă dorinţa lui Pavel s-a împlinit, e posibil ca Marcu să se fi aflat la Roma în vremea morţii tovarăşului său de apostolat.
Pe de altă parte, Sfântul Petru, în epistola sa către creştinii din Pont, din Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, scrisă la Babilon, adică la Roma, potrivit celei mai comune interpretări, îşi salută corespondenţii în numele lui Marcu, pe care îl numeşte fiul său (IPetru 5, 13). Această ultimă desemnare semnifică desigur filiaţia duhovnicească prin botez. Sfântul Petru, care frecventa casa Măriei, îl va fi convertit şi botezat pe Ioan-Marcu (vezi Fericitul Ieronim). Totodată, din acest fragment reiese că Marcu l-a însoţit pe Petru la Roma. Cu privire la data acestei şederi comune în Cetatea Eternă, criticii nu au ajuns la un acord. Unii consideră că Marcu l-a însoţit pe Petru în prima sa călătorie la Roma, în timpul domniei lui Claudiu, în anul 42. Oricare ar fi adevărul cu privire la această primă călătorie, pare mai probabil să se refere şederea lui Petru şi a lui Marcu la o dată ulterioară, din moment ce este menţionată în prima epistolă. Or, aceasta nu este anterioară anului 60 şi este considerată contemporană cu persecuţiile lui Nero. Deci, mai curând în perioada aceasta va fi fost Marcu la Roma împreună cu Petru.
Iar din salutul adresat de către Petru cititorilor săi în numele lui Marcu putem deduce că Marcu le era cunoscut acestora. Când fusese el în acele ţinuturi? [...]
Marcu conform Tradiţiei: - O ultimă informaţie oferită de tradiţia bisericească referitor la Sfântul Marcu face din al doilea evanghelist întemeietorul Bisericii din Alexandria. Faptul este atestat de numeroase mărturii de origini diferite şi de dată relativ recentă. Dar este dificil de stabilit data acestui eveniment. Eusebiu îl raportează la primii ani ai lui Claudiu (42 sau 43). E greu de acceptat această dată, întrucât pe atunci Ioan supranumit Marcu îi însoţea pe Pavel şi pe Barnaba. Eusebiu spune că în al optulea an al domniei lui Nero, în 62183, Anian i-a urmat lui Marcu în scaunul din Alexandria. Fericitul Ieronim a tras de aici concluzia, în mod greşit după cât se pare, că Sfântul Marcu ar fi murit în acel an.
Trebuie remarcat că Eusebiu nu afirmă acest lucru, dar mulţi critici consideră că Sfântul Marcu va fi părăsit atunci Alexandria pentru a se duce în altă parte, la Roma, unde i s-a alăturat Sfântului Pavel, ca apoi să se întoarcă mai târziu, după părerea unora. Actele apocrife ale Sfântului Barnaba, aşa-zis redactate chiar de el, îl fac pe Marcu să se ducă în Alexandria după moartea rudei sale în insula Cipru. Actele apocrife ale lui Marcu spun acelaşi lucru, adăugând că episcopul Alexandriei ar fi fost omorât de păgâni şi înmormântat într-un sat învecinat. [...]. De acolo i-au adus moaştele, în 828. Sfântul Marcu a devenit de atunci patronul Veneţiei; Biserica latină îl cinsteşte ca martir la 25
aprilie. Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte în aceeaşi zi, dar îl pomeneşte pe Ioan- Marcu şi la 27 septembrie. In literatura şi arta creştine, leul este simbolul celui de-al doilea
evanghelist.”184
Ce se ştie despre redactarea romană a Evangheliei după Marcu?
Numeroase mărturii patristice stăruie asupra legăturilor dintre Marcu Evanghelistul şi Sfântul Petru. Cea mai cunoscută este cea a lui Papias de Hierapolis, episcop din secolul al Il-lea, din care Eusebiu din Cezareea, la începutul secolulului al IV-lea, reproduce câteva citate. Relatând mărturia lui Ioan presbyterul, Papias scrie:
„Iar preotul a spus acestea: «Marcu, devenit interpretul lui Petru, a scris cu precizie tot ce îşi amintea despre cele spuse sau făcute de Domnul, dar nu într-o ordine. Căci nu-L auzise pe Domnul, nici nu-L urmase, ci, mai târziu, aşa cum am spus, l-a urmat pe Petru care-şi împărtăşea învăţătura după nevoi (sau sub formă de istorisiri). Dar nu facea, ca să spunem aşa, alcătuiri cu cuvintele Domnului, astfel încât Marcu nu a făcut nici un rău scriind elemente izolate după cum îşi aducea aminte. A avut grijă de un lucru: să nu uite nimic din ceea ce auzise şi să nu facă declaraţii false»”185.
Cu toate acestea, chiar dacă se ştie de altfel că Sfântul Petru şi-a sfârşit zilele la Roma, această mărturie nu confirmă explicit că la Roma ar fi primit Marcu învăţătura lui Petru.
Alte fragmente patristice, independent de Eusebiu (fiindu-i anterioare), completează această lacună. Irineu de Lyon, în Contra Haereses (scris înainte de anul 200), relatează că Marcu şi-a pus la punct însemnările după moartea lui Petru şi că a făcut acest lucru la Roma:
„Matei şi-a alcătuit Evanghelia printre iudei, în propria lor limbă, în timp ce Petru şi Pavel au vestit Evanghelia la Roma şi au întemeiat comunitatea. După plecarea lor, Marcu, ucenicul şi interpretul lui Petru, ne-a transmis propovăduirea acestuia în formă scrisă”186.
In secolul al II-lea, Sfântul Iustin nu oferă nici o informaţie privind originea celei de-a doua Evanghelii. Relatează doar că Iisus i-a schimbat numele lui Simon în Petru şi adaugă că acest fapt este menţionat în „memoriile sale” (ale lui Petru). Este deci posibil ca, la un moment dat, Evanghelia după Marcu să se fi numit „Memoriile lui Petru”.
Fragmentul din Muratori, Clement al Alexandriei187 şi Tertulian188 confirmă această versiune, fiecare dintre ei poate în mod independent, fără a adăuga detalii suplimentare.
Dar se pare că referinţa cea mai preţioasă este „Prologul anti-Marcionit” din Vetus Latinam, care figurează în majoritatea manuscriselor cuprinzând versiunile Evangheliilor.
„Marcu este numit kolobodaktylos™, pentru că avea degete mai mici faţă de restul trupului. El era interpretul lui Petru. După moartea lui Petru, a scris această Evanghelie în ţinuturile Italiei”189 190 191.
Acest prolog este în general datat în jurul anului 180. Termenul de interpres, care coroborează indicaţiile lui Papias, sugerează că Marcu i-a slujit lui Petru drept intermediar lingvistic între aramaică şi greacă, limbă pe care apostolul, fără îndoială, nu o stăpânea atât de bine, încât să poată elabora un text literar. Pe de altă parte, amplasează textul evanghelic într-un mediu de viaţă italienesc.
„Mai multe pasaje din cea de a doua Evanghelie sunt mai bine explicate dacă au ca sursă amintirile şi propovăduirea lui Petru: 1, 36; 8, 33; 11, 21; 13, 3; 14, 37; 14, 54.66-72.
Se relatează anume împrejurările umilitoare pentru apostol, în timp ce acelea care sunt în avantajul său, cum ar fi mersul pe apă (Matei 14, 28-31) şi făgăduinţă întâietăţii (Matei 16, 17-19) [...], sunt trecute sub tăcere. Aşa cum ar fi relatat Petru episoadele în care jucase un rol, de aceea evanghelistul a evitat ceea ce putea părea o apologie”192.
Ipoteza unei Evanghelii după Marcu scrise la Roma se bazează, pe lângă legătura cu Sfântul Petru, pe studierea latinismelor care sunt redate în greaca Evangheliei după Marcu: iterfacere (a călători; 2, 23); consilium dederunt (a cădea de acord; 3, 6); satisfacere (a satisface; 15,15);genuaponentes (a pleca genunchiul; 15, 19193). Imprumuturile din latină abundă în greaca sa: modius („obroc”, 4, 21), legio (legio; 5, 9.15), speculator (călău; 6, 27), sextarius (urcior; 7, 4), census (capitaţie, impozit; 12, 14), denarius (dinar, 12, 15),flagellare (a flagela; 15,15), centurio (centurion; 15, 39.44.45). Procentajul lor este mult mai ridicat decât în alte texte.
Ideea că Evanghelia după Marcu a fost scrisă cu gândul la o comunitate anume, respectiv cea din Roma, nu este susţinută de nici un argument intern. Dar este foarte probabil ca evangheliştii să-şi fi îndreptat istorisirile către destinatarii apropiaţi şi cunoscuţi. Evanghelia după Marcu şi următoarele trei se înţeleg mai bine dacă pornim de la principiul că au fost scrise cu scopul principal de a oferi o cateheză comunităţii din care facea parte evanghelistul. Acest lucru nu contrazice ideea că Evangheliile au fost scrise pentru a fi răspândite dincolo de limitele comunităţii evanghelistului. R. Bauckham, în mod special, a susţinut cu tărie opinia „Evangheliilor-enciclice”194. Intr-adevăr, Evangheliile nu-şi identifică destinatarul ca fiind comunitatea dintr-un anumit oraş, aşa cum o fac Epistolele lui Pavel, şi se poate presupune că erau scrise cu intenţia ca textul lor să se răspândească şi de-a lungul întregului Imperiu. Acesta a fost probabil şi scopul lui Marcu, care era conştient de faptul că deţinea, alături de mărturia lui Petru, o comoară care nu putea fi păstrată doar pentru locuitorii Cetăţii eterne.
JEAN-PHILIPPE FABRE
Fragment din cartea "LEUL DIN ALEXANDRIA", Editura Sophia
Cumpara cartea "LEUL DIN ALEXANDRIA"
Note:
180 în prezent, este îndeobşte acceptat faptul că Marcu este autorul primei Evanghelii.
181 Dictionnaire de la Bible, Saint Marc, col. 715.
182 Baslez, M.-F., Saint Paul, p. 454.
183 Data este prea tardivă pentru a-i fi permis lui Marcu să revină la timp în comunitatea paulină, alături de Timotei. Iată de ce am optat să-l fac pe Marcu să plece mai curând din Alexandria şi să revină după martiriul lui Petru la Roma, aşa cum spun Actele apocrife ale lui Barnaba şi ale lui Marcu.
184 Dictionnaire de la Bible, “Saint Marc”, col. 716-719.
185 Eusebiu din Cezareea, Histoire Ecclesiastique, Paris, Ed. du Cerf, coli.“Sources Chretiennes”, n° 31,1952, pp. 56-157 (III xxxix 16).
186 Irineu din Lyon, Contre Ies Heresies, Paris, Ed. du Cerf, coli. “Sources
Chretiennes”, n° 211,2002, pp. 24-26 (III II).
187 Clement al Alexandriei, Hypotyposes, citat de Eusebiu, Hist. Eccl., 71 (II xv 2).
188 Tertulian, Contre Marcion, Paris, Ed. du Cerf, coli. “Sources Chretiennes”, n° 456,2001,84, IV, 3.
189 Vetus Latina, adică „vechea (traducere) latină” sau „Biblia Părinţilor latini” este numele colectiv al vechilor versiuni latineşti ale textelor biblice, anterioare Vulgatei, realizate pornind de la textele greceşti, cele mai vechi datând din sec. al II-lea (n.trad.).
190 Sub acest pretext, am considerat, în roman, că Marcu ar fi avut degetul mare de la o mână zdrobit.
191D. de Bryune, “Les plus anciens prologues latins des Evangiles”, Revue benedictine 40 (1928), pp. 193-214.
192 Supplement au Dictionnaire de la Bible, “fvangile selon Saint Marc”, col. 847-848.
193 B.D. Smith, Introducing the New Testament: A Workbook, Moncton (New Brunswick), Crandall University Press, 2010, p. 58.
194 R. Bauckham, “For whom were Gospels written?” HTS Teologiese Studies 55-4 (1999), pp. 865-882.
-
Canon de rugaciune catre Sfantul Apostol si Evanghelist Marcu
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.