Omul fără Dumnezeu vrea totul acum. Nu are răbdare. Vrea retribuţia tarifară mai repede, vrea mai puţin studiu, mai multă recoltă. Omul fără Dumnezeu suferă de instabilitate, irascibilitate, complexul inutilităţii şi superficialitate. In orizontul lui de aşteptare nu este învierea, ci neputinţa. Neputinţa de a duce la bun sfârşit ce a început, neputinţa de a asculta pe alţii, neputinţa de a se organiza, neputinţa de A-ŞI AŞTEPTA RÂNDUL, de a nu se băga mereu în faţă, şi în trafic, şi la ghişeu. Lumea I SE PARE atractivă, pentru că îi seduce atenţia, dar ulterior îl bruschează. Omul ateu nu mai e provocat să îşi pună întrebări profunde, totul devenind pentru el impersonal, lipsit de sens. Vrea o recompensă imediată şi semnificativă, altfel se revoltă, încetează a mai lucra orice. El lucrează doar pentru recompensă: banul, plăcerea şi puterea. înţelege ce e bunăvoinţa, dar nu mai reacţionează. Este inhibat de multe griji: rapiditatea succesiunii sarcinilor lumeşti provoacă panică.
Este hipnotizat de un duşman viclean (nu-i spun numele), mincinos din cale-afară. Singur generează iluzii, singur naşte idoli. Expunerea fiind repetitivă, totul devine anost. începe prin a călca o singură poruncă, dar sfârşeşte încălcând mai multe. Fără înviere, asta ar fi logica omului.
Omul învierii transmite lumină, bucurie şi pace. Omul învierii nu are harul împuţinat. Omul învierii este o pildă vie de vieţuire creştină. Nu este scutit de încercări, dar are putere de la Dumnezeu să le biruiască. Este omul fără răutate, fără vicleşug. Se distinge prin luminarea minţii, nu prin cultul imaginii.
Evanghelia descuie lumea armoniei, ferecată pentru a fi protejată de barbari, chiar de noi înşine. Evanghelia ne descoperă dimensiunea profetică a Bisericii: misionarismul e de preferat triumfalismului. Evanghelia este Cartea Mântuirii, ghidul fiecărui discipol. Ea ne aduce cea mai bună veste posibilă... Noi suntem Biserica vie a Lui. Nu înţelegem ca să credem, mai degrabă credem ca să înţelegem. Sfinţenia lui Dumnezeu ne apare nouă, oamenilor, ca iubire. A mântui înseamnă a scăpa din primejdie de moarte. Cine vieţuieşte după Evanghelie, acela se va mântui. Dacă nu ne vom împărtăşi, va creşte puterea celui rău în noi. Când însă îl cunoşti pe Dumnezeu, totul se schimbă în viaţa ta. Invierea este sursa noastră de putere. Rămâne să ne recuperăm viaţa confiscată de lume.
Negarea păcatului elimină necesitatea învierii ca aşteptare în nădejde şi transferă existenţa într-un derizoriu infernal. Rezultatul? Vieţi risipite, poate şi pentru că mesajul mesianic nu a ajuns viu la aceste persoane. Vieţi nevrotice, nedispuse la nici un fel de sacrificiu, la nici o abstinenţă, la nici o solidaritate. Omul care neagă păcatul se afirmă pe sine, cât e el de grozav, visează o carieră plină de slavă deşartă, fără să ia deloc în calcul ecuaţia morţii şi a învierii (totul se reduce la 30-40 de ani de senzaţii intense, repetate şi provocate nefiresc).
Hristos nu a pretins (cerut) nici o parohie, nu avea nici măcar masterat... Dar a dăruit totul, pentru că avea totul. Este respins, deşi este înţeles, pentru că omul alege păcatul. Cel mai mare câştig dobândit este însă puterea de a iubi, dincolo de calcule. Cea mai mare realizare este neacomodarea cu păcatul, ci lupta zilnică împotriva lui.
Aşadar, suntem în război! In conflict cu propriile patimi, pentru a ne bucura de pace. O pace pe care doar Hristos ne-o poate dărui. In centrul vieţii noastre este învierea. Nu lăsăm nimic să ne perturbe, nici să ne blocheze pe culoar. întotdeauna, mâinile împreunate în rugăciune au câştigat mai multe războaie decât degetele care apasă pe trăgaci.
Lucrurile (efemere) nu merg cum ar trebui, dar nu are nici un rost să ne consumăm pentru ele. Avem prea multe pretenţii şi prea multă nemulţumire zace în noi...
Nu toate valorile pot fi transformate în marfa! Omul fără Dumnezeu, fără înviere, cultivă o atitudine răzvrătită, se revoltă împotriva familiei, a şcolii, a oricărui principiu care ghidează norma-litatea, firescul. Pentru ateu, personajul principal este Banul. Lipsind comuniunea interpersonală, totul devine anost, egoist, depresiv, lipsit de repere filocalice. Noi suntem recapitulaţi în Hristos, reaşezaţi sub acelaşi Cap. Hristos ne cheamă la libertate, la sfinţenie şi viaţă veşnică. Oricine va chema numele Lui se va mântui. Chiar dacă unii nu cred, infidelitatea lor nu zădărniceşte atotputernicia divină. Dacă Hristos a învins păcatul, omul răscumpărat e mort pentru păcat. Hristos devine om tocmai pentru a mântui omenirea. învăţătura evanghelică este calea spre mântuire.
Ajută-mă să scap de slavă deşartă... Dăruieşte-mi fericirea modestiei, liniştea bunătăţii şi pacea iubirii. Scapă-mă de tot ce e îngrozitor... Nu mă lăsa să mă culc pe o ureche, nu mă lăsa să nu priveghez, nu mă lăsa să mă înşel. Apără-mă de tot demonismul. Apără-mă de viclenie şi de minciună. Scoate-mă din iad... Cerşesc ocrotirea Ta...
Inconjoară-mă cu iubirea Ta. Păzeşte-mă de cel rău. Chinurile sunt de mii de ori mai cumplite decât sunt descrise, izbăveşte-ne... Ştiu că Te-am mâniat prin păcatele mele, iartă-mă, luminează-mă, scapă-mă... Lacrimile celor din iad sunt mai multe decât Pacificul, trezeşte-mă înainte a fi prea târziu. Mirosul infernal este de nedescris, izbăveşte-mă... Iar setea este extrem de chinuitoare, adapă-mă. Şi e atât de frig... şi sunt atâţia viermi... Nu mă lăsa să cad în deznădejde.
Invierea înseamnă să ne concentrăm pe Domnul Iisus Hristos, să ne luptăm cu toate patimile şi să sperăm că Milostivirea ne va scăpa de iadul meritat. Preocuparea fundamentală: cum să ajung în rai. Nu vreau ca indiferenţa să mă coste. Preocupat de calea spre rai, nu am cum să nu îl caut pe Hristos, Cel ce mă va învia. Dar încă sunt neliniştit, pentru că mă ştiu păcătos.
Ajută-mă, Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să pier în infern. Vreau să învăţ să Te iubesc... Nu îmi doresc nimic din lumea aceasta... Vreau doar să nu Te pierd. Nu pot ajunge singur în rai, chiar nu am cum. Doar Tu mă poţi atrage... Dar cum voi intra eu, beznă fiind, în lumea luminii? Ajută-mă să Te port în minte mereu, să fiu mai vigilent, mai generos, mai blând, mai aproape de Tine. Niciodată nu voi face destul ca să îti mulţumesc. Niciodată nu voi plânge destul pentru greşeala mea. Niciodată rugăciunea nu va fi prea multă. Vreau doar să mă reprimeşti, să mă ierţi, să fiu în raiul Tău. Vreau doar să oglindesc lumina Ta, să răspândesc iubirea Ta, să fiu moştenitor a ceva nemeritat. Ştiu că în clipa morţii sfinţii mă pot ajuta, dar nu ştiu să îi cinstesc îndeajuns. Maică Grabnică Ajutătoare, Cuvioase Sava cel Sfinţit, Sfinte părinte Ioan din Kronstadt şi toţi sfinţii, ajutaţi-mă în ceasul morţii mele!...
Invierea biruie frica, credinţa în înviere fiind expresia celui mai mare curaj, al celei mai mari speranţe şi al celei mai mari iubiri. Suntem apostoli ai iubirii, mesageri ai învierii. Suntem iubiţi de Cel-ce-Este Iubirea. Suntem, chiar dacă nu avem (nici ce ne cere lumea, nici ce ne cere Iubirea). Nu avem, dar vom dobândi. Vom învinge, pentru că El a învins deja. A eliberat deja iadul de drepţii ţinuţi abuziv (înainte de învierea Domnului), trebuie doar să ne îndreptăm. Păcatul aduce moarte. Tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi plătesc încă aceste consecinţe nefaste. Dar situaţia aceasta se va încheia, istoria suferinţei se va sfârşi! Materialele video care neagă învierea sunt de zece ori mai urmărite decât cele care o apără. Poate pentru că cei care apără învierea nu urmăresc neapărat foloase materiale, ci se roagă sau slujesc în comunitatea lor.
Domnul toarnă din Duhul Lui peste noi, reînsufletindu-ne! Ne schimbă viza. Cea veche nu era pentru o destinaţie dorită, dar eram blocaţi, depărtaţi, rătăciţi, morţi. Invierea este resetarea definitivă, abolirea răului, eliberarea din sclavia veşnică. Adevărul nu poate fi acoperit de umbre pentru multă vreme. In grota inimii redescoperim manuscrisul scris cu sânge divin: iertare, răscumpărare, moştenire. Ne îndepărtasem prea mult de Casă şi mai avem mult încă de recuperat, până nu vine Seara. Cel ce ne regăseşte ne şi linişteşte, alungă spaimele şi ne oferă multă iubire, infinită chiar. Invierea este părăsirea definitivă a păgânismului infernal. Speranţa este certitudinea victoriei împotriva demonismului atroce.
Nu este suficient să ajungem doar până la marginea Ierusalimului, dacă nu intrăm în cetate... Piatra este deja prăvălită, mormântul mesianic tot gol a rămas. Aici este o stare de veşnicie. Nu ai mai pleca de aici pentru nimic în lume. Pentru că — în sfârşit - ai ajuns ACASĂ.
Invierea nu este lumească, nu este ceva din lumea asta şi - tocmai de aceea - mintea noastră nu îşi poate depăşi limita. Asta nu înseamnă nicidecum că nu există. Chiar există multe alte lucruri pe care nu le ştii. Dacă tu nu le şti (pentru că nu au apărut ca ştiri pe singurul tău media-canalizator), nu înseamnă că nu e adevărat. Dar e păcat - pentru tine - să rămâi ignorant, habar nu ai ce pierzi. O pictoriţă sud-coreeancă a desenat chinurile iadului. Cei mai mulţi oameni - după moarte - cad într-o prăpastie, doar din ignoranţă. Ar fi putut scăpa, dar nu i-a interesat asta (salvarea, mântuirea).
Mare bucurie duhovnicească: ieroschimonahul Iacob Bârsan tocmai ce fusese la Cluj! Omul acesta transmite atât de multă lumină încât nu mai ai nevoie de absolut nici o informaţie, este suficient - ca la Pateric - doar să fii în prezenţa lui, în preajma lui, şi deja ai înţeles totul... Atât de fericit, atât de calm, atât de blând, atât de iertător este pă-rintele... Şi dacă un om este aşa, cu atât mai mult Dumnezeu. Mulţumesc domnului Cucoş din Suceava (ucenicul ieroschimonahului) că ni l-a adus pe părintele în mijlocul nostru! în prezenţa unor astfel de oameni - Iacob Bârsan, Dionisie Ignat de la Albac, Calinic de la Sfântul Sava - chiar simţi puterea învierii...
Să nu lăsăm răul să se răspândească! Asta e menirea noastră: să multiplicăm binele. Să căutăm împărăţia învierii şi toate celelalte vor fi bonificaţii. Să părăsim labirintul sufocant al patimilor, pentru a putea respira aerul proaspăt al veşniciei. Dumnezeu a încheiat o Alianţă (un Legământ) cu noi — ne cere fidelitate fată de aceasta. Dacă suntem aliaţii Lui, nu putem cocheta cu inamicul... Abia când liniştea sfântă, totală, ne va INUNDA, ne vom simţi pe deplin fericiţi. Fără Hristos, viaţa noastră nu are nici un rost: câte boli, câte morţi - cine le-ar mai vindeca, cine le-ar mai învia? Hristos ne ridică, dar ne şi îndeamnă să nu mai păcătuim.
Unii chiar nu vor să fie sănătoşi... Unii chiar caută doar cuie ruginite... Oare nu suntem cumva şi noi în ceata acelora? Este credinţa în înviere o prioritate pentru noi? Mesia nu are unde să îşi plece Capul. Nu are proprietăţi intabulate pe numele Lui. Dar are Crucea, locul unde îşi pleacă Capul. Romanii aveau şi apeducte, şi terme, şi drumuri pavate, El nu. El dormea sub cerul liber, pe pietre. Mânca puţin şi Se ruga mult. A reuşit SĂ SCHIMBE MACAZUL OMENIRII. Cei ce sunt slujitori ai Binelui nu mai merg în iad. Lumea de azi nici nu vrea să mai audă acest cuvânt în uz. Nici păcat, nici moarte, nici pedeapsă. Lumea fuge de moarte şi nu discută despre ea, ca şi cum nu ar exista. Cimitirele sunt gazoane nivelate, cu garduri înalte, nu cumva să îţi amintească de ceva profund. Abia gândul la moarte te determină să nu mai păcătuieşti. Dar negândindu-te la ea, continui în patimi, inconştient de ce va urma, de care vor fi consecinţele.
Invierea este cea mai mare ŞANSĂ, cea mai mare PROMISIUNE, cea mai mare BINECUVÂNTARE, cea mai mare ELIBERARE, singura speranţă vie cu adevărat. Cea mai bună veste posibilă (întruparea lui Mesia) acoperă toate bârfele şi panicile ce zboară pe stradă, precum odinioară petardele de Revelion. Ecoul acestei Ştiri aduse de înger direct de la Tatăl Ceresc reverberează în inimile sincere.
Având această Veste, nu mai suntem manipulaţi de propaganda răului. Având această Bucurie, nu mai semănăm sciziune şi contradicţie. Informaţia că Dumnezeu Se face om schimbă total lumea, mai acordă o şansă celor ce se luptă cu răul. Demonii au produs atât de multe diversiuni încât omul fără un reper spiritual uşor poate fi confuzat. Rezultatul este tragic: mulţi alergăm doar după superficialităţi, parcă îndoindu-ne de tot... Actualitatea Veştii Bune zădărniceşte planurile rău-credincioşilor. Ofensiva răului este fără precedent în civilizaţia noastră. Cu atât mai mult efectele Bunei Vestiri pot fi împropriate de cei ce se încăpăţânează să lupte în Rezistenţa duhovnicească.
Nu înţeleg de ce alegem de atât de multe ori veştile proaste. Nu suntem de acord cu ele, dar le tolerăm, ne hrănim cu otrava lor, chiar le provocăm sau le răspândim. Câtă vreme Vestea Bună e atât de bună, vestea proastă nu mai contează decât ca sporire a vigilenţei duhovniceşti. De vreme ce orice putere vine de la Dumnezeu şi Dumnezeu nu aduce veşti proaste, înseamnă că veştile proaste sunt lipsite de putere.
Lumea a refuzat să se convertească. Preferă să colecţioneze arme şi să provoace conflicte. Doar răul poate refuza convertirea, poate declanşa războaie, pentru a mima ulterior că ar fi prinţul păcii. Semnul distinctiv al răului este aroganţa. De fapt, toată fascinaţia este de suprafaţă, nimic consistent. Doar că răul s-a impregnat (a fost lăsat de noi să facă asta) peste tot... Istoria omenirii are sens doar ca luptă împotriva răului. Fiecare dintre noi este un posibil adversar al răului. Sigur, subiectul deranjează, pentru că este adesea asociat cu extincţia lumii şi pedeapsa maleficilor. Aroganţa este mai mult decât lipsă de respect, este autode-ifîcare (prin înşelăciune, corupţie şi persecutarea drepţilor). Aroganţa este nelegiuirea ostentativă, adversitatea făţişă faţă de Bine, Frumos şi Adevăr. Deocamdată suntem puşi în gardă, nu are rost să intrăm în panică. Luptăm cu răul din noi.
Ioan, apostolul iubirii, este categoric: mincinosul este cel Il tăgăduieşte pe Hristos ca Dumnezeu (I Ioan 2,22). Ca să rămânem în adevăr, respingem minciuna, erezia, dezbinarea. Negarea mesianităţii este efectul unui duh înşelător. Vorbim, deci, despre o ÎNŞELARE. Luptând cu răul din noi, nu ne lăsăm înşelaţi. Mai mult, negarea adevărului este ŞARLATANIE. Iar noi nu ne înhăităm cu şarlatanii. Şarlatanul-înşelător vrea SĂ TRAGĂ LUMEA PE SFOARĂ. Nu vă lăsaţi prostiţi de un viclean-mincinos, care a pierdut deja bătălia decisivă!
Din cauza propriilor păcate, Duhul S-a retras din noi. Părăsind păcatele, Duhul va reveni! Prin retragerea Duhului, am devenit cuprinşi de patru duhuri rele, cu care ne luptăm secundă de secundă: duhul RĂTĂCIRII, duhul DESFRÂNĂRII, duhul SLAVEI DEŞARTE şi duhul IUBIRII DE ARGINT. Marea minciună (înşelare, şarlatanie) este falsificarea Revelaţiei, interpretarea greşită a profeţiilor. Efectul: oamenii nu L-au recunoscut pe Mesia! Centrul de iradiere al Binelui este mormântul gol din Ierusalim. De aici, Binele se răspândeşte în toate colţurile lumii.
Despărţirea de Sursa Binelui poate fi fatală. In Vechiul Testament, doar două seminţii (Iuda şi Beniamin) rămân aproape de Ierusalim, de Templu, de Legământ. Celelalte zece divorţează, sparg fidelitatea şi fac un regat în nord. Dar noua ţărişoară va fi curând cucerită de asirieni şi distrusă. Doar Sargon duce în sclavie 30.000 de evrei din aceste zece seminţii. Aceştia nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Despărţirea de libertatea Ierusalimului duce la sclavie (IIRegi 17,23). Celelalte două seminţii vor mai fi libere încă un secol. Iar în robia babiloniană nu vor fi distruse, ci mulţi se vor întoarce acasă. Apropierea de Ierusalim i-a salvat. Au supravieţuit. Aceste două seminţii nu s-au stins. întorşi din captivitate, iudeii au ţinut candela aprinsă, au reclădit Templul.
Cei din nord s-au pierdut, din cauza rătăcirii. Sunt OILE RĂTĂCITE din turma lui Israel. Pentru aceştia a venit Mesia, ca să îi reintegreze în turmă (Ieremia 50,17). Cei care nu vor să revină, rămân în pustiire, nimicire (Zaharia 7,14). Soluţia este să nu părăsim Ierusalimul. Aici suntem acasă. Ierusalimul nu se poate zidi la întâmplare. Nici un altar nu poate fi construit haotic. Aici este Masa Legământului, Locul Testamentului. Aici primim moştenirea. Testamentele noastre conţin vieţi, dar nu Viaţa.
Falsa pocăinţă nu schimbă comportamentul pervers al omului (Osea 2,14). Pocăinţa trebuie să fie autentică. Lupta cu păcatele proprii nu poate fi simulată. Dumnezeu îl răscumpără pe om. Omul poate redeveni sclav sau poate uza de libertatea nesperată. Dragostea veşnică este duioşia constantă a Domnului faţă de noi. In lupta cu ura, nu suntem singuri, El e pururea cu noi (Isaia 54,6). Grija de multe împietreşte inima. O inimă răvăşită întunecă mintea, tulburând-o. Dumnezeu vindecă inimile zdrobite.
Dumnezeu salvează inimile rănite (Psalmul 142,4). Orice murmur devine rugăciune (Psalmul 18,15), dacă inima nu este împărţită (fragmentată) în prea multe proiecte (Iov 17,11). Sminteala constă în multiplicarea idolilor (sarcinilor inutile). Supraaglomerarea grijilor aduce confuzie. Ne lipseşte un singur proiect: inima curată. Claudia Procula (soţia lui Pilat) simte COMPASIUNE şi SIMPATIE faţă de Nazarinean. Caiafa (arhiereul) simte în Nazarinean doar un RIVAL. Sunt două atitudini diferite faţă de acelaşi Străin. Şi Claudia, şi Caiafa sunt personaje bogate, dar iată că se raportează diferit la Noua Veste (nu toţi o considerau bună). De Paşte, soţul Claudiei ar fi putut elibera UN osândit. La un moment dat, Pilat pare dispus să elibereze DOI osândiţi. Mulţi dintre cei ce strigă „Baraba" nici nu ştiu cine e tâlharul ăsta, dar cuvântul pare o parolă hipnotică. Cei ce URLĂ „Răstigneşte-L pe Cruce pe Rege!" nu ştiau nici ei exact DE CE urlă asta. Era un duh demonic ce domina mulţimea. Noul Paşte, Hristos, eliberează TOŢI osândiţii. Până azi, mulţimea urlă. Şi face alegeri proaste. Mulţimea înfierbântată de ură râde de Hristos, dar râsul acesta demonic va atrage consecinţe nefaste... Cine nu este cu El este rivalul Lui. Apropiaţii Lui sunt casnicii Lui, prietenii Lui.
De ce nu sunt discipolii sub Cruce? Chiar Iuda din Iscariot putea veni să îşi ceară iertare, chiar dacă ar fi mers de mână cu Dismas (tâlharul de pe Cruce care s-a pocăit) chiar atunci în rai. Romanii râd de Răstignit, auzind ce îi promite lui Dismas. Dumnezeu moare şi oamenii râd! De ce nu sunt sub Cruce cei pe care i-a vindecat şi cei pe care i-a învăţat? Unde e Jar (cel vindecat la Vitezda)? Unde e Semida (fetiţa înviată a lui Iair)? Unde sunt acum orbii şi leproşii? Au plecat cu toţii şi L-au lăsat singur. După înviere, vor reveni la El. Vor şti că sunt răscumpăraţi cu Sângele Lui, nu cu aur (IPetru 1,18). Acest Sânge purifică radical omenirea (Apocalipsa 7,14).
Istoria este timpul iubirii (Cântarea Cântărilor 2,14), al iertării, al speranţei, al credinţei. Dar toate aceste roade duhovniceşti pot fi culese doar de sub Cruce. Nu te poţi hrăni în altă parte. Sub Cruce, discipolul nu mai poate fi lovit de nici o tactică a' răufăcătorilor (Psalmul 9, 28). Aici este adăpostul, de aici ţâşneşte harul iertării.
Preot Marius Matei
Catehismul Invierii, Editura Lumea Credintei
Cumpara cartea "Catehismul Invierii"
-
Invierea de obste a neamului omenesc
Publicat in : Religie -
Judecata de Apoi
Publicat in : Judecata de Apoi - Viata de dupa moarte
-
O conceptie gresita: adormirea sufletului
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.