Sămânţa oricărui rău moral este, consideră mulţi Sfinţi Părinţi, iubirea de sine. Aceasta se află la nivelul cel mai profund al inimii. Potrivit menirii sale, omul ar trebui să uite de sine însuşi în viaţa şi în activitatea sa - ar trebui să trăiască doar pentru Dumnezeu şi pentru semeni, însă atunci când el, cu gândul, cu inima şi cu dorirea, se înstrăinează de Dumnezeu (iar în consecinţă şi de semeni), în mod natural se opreşte asupra propriei persoane - se stabileşte pe sine însuşi drept „buric al pământului", fără să cruţe nici rânduielile dumnezeieşti, nici binele semenilor. Iată rădăcina păcatului! Ea se ascunde adânc înăuntrul inimii - dar sămânţa, crescând, iese din el îmbrăcând deja trei forme, ca trei tulpini, pătrunse de puterea lui, pline cu prisosinţă de viaţa lui: înălţarea de sine, căutarea propriului interes material şi iubirea plăcerilor.
„De ce nu băgăm de seamă păcatul din noi?" - întreabă Sfinţii Părinţi, şi tot ei răspund: „Nu îl băgăm de seamă fiindcă nu putem - nu ne dă voie păcatul."
Istoria căderii lui Adam şi a Evei a influenţat toată dezvoltarea ulterioară a omenirii. Insemnătatea de principiu a păcatului protopărinţilor a constat, mai întâi de toate, în aceea că omul a transferat centrul vieţii şi activităţii sale de la Dumnezeu la sine însuşi. Omul, care a fost zidit de Dumnezeu, a hotărât în mod conştient şi liber să pună voia sa în locul voii lui Dumnezeu drept principiu al activităţii sale, să facă din el însuşi, din eul său, centrul lumii existente şi scopul vieţii sale. Impărtăşirea omului cu Dumnezeu a devenit pentru el, în urma căderii, nu satisfacere plină de bucurie a necesităţilor sale lăuntrice, ci datorie exterioară, cumplită şi chinuitoare, teamă că va fi supus pedepsei sub forma lipsurilor şi suferinţelor. Atitudinea omului faţă de natura înconjurătoare a dobândit, de asemenea, un caracter egoist: omul a început s-o privească numai ca pe un mijloc de satisfacere a necesităţilor sale senzuale, a început să-şi înfăptuiască domnia asupra naturii sub forma atitudinii utilitar-practice faţă de ea. Şi în natura omului însuşi s-a petrecut, ca urmare a înstrăinării lui de Dumnezeu, o modificare, pervertire şi încălcare radicală a raporturilor armonioase dintre puteri, capacităţi şi necesităţi. Acele puteri ale omului care sunt proprii formelor de viaţă inferioare, trupeşti, trebuiau, după planul Făcătorului, să se supună puterii superioare, specific omeneşti - duhului; în urma căderii, această ierarhie a fost încălcată şi duhul a început să se supună sufletului, iar sufletul – trupului.
Pe măsura îndepărtării de Dumnezeu a duhului omenesc, senzualitatea, scăpând de sub controlul raţiunii, a intrat tot mai mult în antagonism cu esenţa duhovnicească a omului; necesităţile senzuale, inferioare, ale omului au sporit ca număr şi intensitate, ajungând în consecinţă să precumpănească, înrobită de senzualitate, raţiunea a fost silită să-şi inventeze noi necesităţi şi să servească satisfacerii părţilor inferioare ale omului.
Tulburarea şi orientarea unilaterală a puterilor sufletului omenesc se exprimă în mod caracteristic prin aşa-numitele patimi. Acestea devin o a doua natură a omului - stare a lui unilaterală, dizarmonică şi lipsită de libertate.
„Patimile sunt uşă închisă înaintea curăţiei. Dacă omul nu va deschide această uşă încuiată, nu va intra pe tărâmul cel curat şi fără de prihană al inimii", spunea Sfântul Isaac Şirul. Tot el compară patimile cu un mediu opac, care împiedică razele luminii soarelui să ajungă la ochiul lăuntric al inimii.
Episcopul Vasilie Krivoşein spunea că trupul este izvor de putere de viaţă făcătoare şi păstrătoare, iar nepătimirea este o energie nouă, mai bună.
Modificarea simţurilor în urma căderii s-a exprimat prin activitatea lor iraţională, care se manifestă: 1) prin hedonism - simţurile au început să ofere plăceri; 2) simţurile au început să pervertească imaginea lumii exterioare; 3) prin caracterul grosolan trupesc pe care l-au luat.
Simţurile sufleteşti s-au dovedit a fi cele mai vulnerabile în cădere, şi au suferit cele mai mari modificări. Simţul lăuntric unitar s-a scindat în două: în simţul plăcerii, satisfacţiei, şi simţul suferinţei. Primul a devenit substratul tuturor patimilor omeneşti şi a atras în căderea sa o altă putere a sufletului - voinţa, pe când al doilea -simţul suferinţei - a devenit substrat al mâniei, întristării, fricii, deznădejdii (Pozov, 1965).
Natura sufletului a fost creată nepătimaşă. Patimile sunt ceva străin, pentru ele vinovat este însuşi sufletul.
„Pe baza datelor psihologiei ascetice patristice", scrie S. Zarin, „orice patimă, în general, poate fi definită drept dorinţă intensă şi de durată, iar dorinţa, la rândul său - ca necesitate conştientizată, care s-a clarificat şi s-a definit datorită experienţelor precedente de satisfacere a ei."
Din descrierea fenomenologică a patimii se poate observa că ea reprezintă o stare destul de complexă: componente ale ei sunt şi sentimentul - pregustarea plăcerii, şi năzuinţa de a atinge satisfacţia, de a împlini necesitatea (ceea ce prezintă deja componente volitive ale sufletului). Astfel, se poate spune că patima reprezintă tensiune emoţional-volitivă. In psihologie, „aliajul" dintre emoţii şi voinţă apare drept „motivaţie", „forţă motrice".
Tradiţia gândirii antropologice patristice priveşte patima drept manifestare a puterii „irascibile" (Guriev, 2000). Mişcarea părţii irascibile a sufletului şi cea a părţii concupiscente (poftitoare) sunt legate între ele, adeseori se transformă una în alta şi pot alcătui perechi de contrarii, după cum scria Sfântul Grigorie al Nyssei: de pildă, sfiala şi îndrăzneala, amărăciunea şi satisfacţia, frica şi dispreţul.
In antropologia creştină sunt descrise opt păcate-patimi de moarte fundamentale, care se împart în trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti.
Larisa Sehovtova, Iuri Zenko
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.