Este nevoie deci, îndeosebi astăzi, creştinii să fie cu luare-aminte la acest, al treilea, indiciu, în momentul în care evită să se ataşeze de ceilalţi oameni sau evită să intre în conflict cu ceilalţi oameni, nu cumva, chiar în momentul acela, împing sufletul lor în izolare, în moartea care se află ascunsă în el.
Se întâmplă următorul lucru ciudat: acelaşi om care se închide în sine tinde la fel de mult să se alipească de ceilalţi. De regulă, omul care se închide în sine - ca, de altfel şi cel care se alipeşte de ceilalţi - este un om care nu poate trăi singur.
Este un om care depinde de ceilalţi, în ciuda închiderii în sine: este dependent de ceilalţi, deşi se izolează, deşi poate că nu face tovărăşie cu ceilalţi, deşi evită să discute cu ceilalţi.
Unui om care îi evită pe ceilalţi atât de mult, s-ar crede că singurul lucru care-i mai rămâne de făcut este să plece la mănăstire, din moment ce nu poate trăi cu ceilalţi. Ciudăţenia este că totuşi nu are curajul să plece la mănăstire. De ce?
Deoarece la mănăstire cele două nu merg împreună. Adică a vrea să fii singur dar şi să depinzi de cineva, să te alipeşti bolnăvicios de cineva.
Desigur, dacă aşa stau lucrurile, n-avem ce face. Omul nu se îndreaptă din condei. Răul cel mare este când omul nu-şi dă seama de starea în care se află şi când consideră boala lui virtute şi-I face şi pe ceilalţi s-o considere virtute.
Este nevoie, aşadar, ca cineva să ştie că:
„Eu sunt o fiinţă neputincioasă şi nu mă pot descurca singur. Vreau neapărat pe cineva de care să mă sprijin. Insă, deşi vreau aceasta, de cealaltă parte nu mă pot hotărî să conlucrez cu celălalt în totalitate şi deschis. Vreau să mă gândesc şi la mine, vreau să fiu şi puţin singur cu mine”. Atunci când va recunoaşte va spune: „eu sunt un omuleţ slab”, se va ruga la Dumnezeu, va merge să găsească şi un om potrivit care-l poate ajuta, şi va face tot ceea ce este nevoie ca să se elibereze de starea aceasta, să înainteze spre adevăr, să înainteze spre o stare sănătoasă. Când nu-şi dă seama de aceasta, lucrurile rămân neplăcute şi pentru el şi pentru cei din jurul lui.
Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutăţile care apar în familiile creştine, în grupurile creştine, între oameni în general se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt şi bolnavi, nici nu- şi dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, şi fiecare vrea şi se străduieşte să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalţi, vrea şi se străduieşte ca ceilalţi să aprobe starea lui bolnăvicioasă şi părerea lui greşită.
Fireşte, şi ceilalţi au starea lor, mai puţin bună şi, astfel, se creează conflicte, se creează certuri, războaie, lupte, există neînţelegeri şi, în cele din urmă, creştinii nu reuşesc să conlucreze, nu reuşesc să convieţuiască. Fiecare are religia lui, fiecare are „dumnezeul” lui, fiecare îl adoră, după cum crede el, pe Dumnezeu, dar nu se simt în adânc fraţi - fiindcă lipseşte iubirea despre care am vorbit - nu sunt cu adevărat fraţi, nu sunt cu adevărat un singur om. Un om care provine din întâiul Adam şi din cel de-al doilea Adam, Iisus Hristos.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Te cunosti pe tine insuti, Editura Bizantina
Cumpara cartea "Te cunosti pe tine insuti"
-
O Biserica de incredere
Publicat in : Editoriale -
Sa ne lasam cu incredere in seama iubirii lui Dumnezeu
Publicat in : Credinta -
Relatiile de incredere - de unde vin ele?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Intotdeauna o sa avem incredere unul in celalalt - imediat si pentru totdeauna
Publicat in : Religie -
Responsabilitatea crestina
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.