Imediat după masa de prânz, Gheronda îmi propune să facem o plimbare pentru digestie în grădina mănăstirii. Muntele Athos rămâne învăluit într-un nor gros, cenuşiu. După ce mergem câteva clipe în tăcere, ne aşezăm pe un zid mic, nu departe de cimitir.

- Ceea ce pare a fi foarte bine cunoscut este uneori cel mai puţin cunoscut, îi spun eu ieromonahului. Acest lucru este valabil şi în ce priveşte Biserica, pe care unii o venerează şi alţii o denigrează, adesea fără a avea habar însă despre ceea ce vorbesc. Mă puteţi lămuri ce reprezintă într-adevăr Biserica?

- Părintele Vasile , răspunde Gheronda, are obiceiul să spună că Biserica nu este altceva decât Hristos, trupul Lui trăind în Istorie. Recreând condiţiile unei autentice vieţi omeneşti pe pământ, Hristos nu este vreun om de seamă, înţelept ori profet care ar fi trăit cândva, lăsându-ne amintirea sa, oricât de pregnantă şi însemnată a fost ea, ca Socrate sau Buddha. El este Theanthropos, Dumnezeu-Omul, Creatorul care a luat asupra Sa firea omenească pentru a restaura în ea adevărata Viaţă. Fiind Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, prezenţa Sa nu este mărginită de nicio limită temporală şi, într-un sens real şi mistic în acelaşi timp, se prelungeşte în veşnicie. Această prezenţă, ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere şi care constituie realitatea profundă a vieţii noastre, nu este altceva decât Trupul Său, Biserica.

Participarea la viaţa Bisericii este, pentru omul credincios, evenimentul central al existenţei sale. Ea reprezintă pentru el renaşterea la o viaţă autentică, ce iradiază harul necreat al Duhului Sfânt, care aparţine trupului înviat şi nestricăcios al lui Hristos. Ea nu este o promisiune care, „într-o bună zi, poate” se va împlini. Pentru cel credincios, ea constituie o experienţă concretă, o realitate mult mai intensă decât orice altă realitate a lumii actuale. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că, aşa cum simţim veşmintele pe tmp, tot aşa credinciosul resimte în el, cu o sensibilitate duhovnicească indiscutabilă, harul Sfântului Duh, care luminează, linişteşte, însufleţeşte şi mântuieşte întreaga sa fiinţă, nu temporar ori momentan, ci pentru veşnicie. In această experienţă, omul întâlneşte adevărata dragoste, dragostea dumnezeiască, ce devine cauza tuturor bucuriilor sale, dar şi îndrumătorul sigur al vieţii sale. Nouă, celor ce suntem aşa de des absorbiţi de dragostea pentru o persoană ori un lucru, cum nu ne va fi cu atât mai mult bulversată întreaga existenţă atunci când vom întâlni dragostea dumnezeiască? Nu va trebui atunci să vindem tot ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preţ, aşa cum spune Evanghelia?

Deci Biserica este Hristos, trupul Lui teantropic, ale cărui mădulare devenim prin participarea la Sfintele Taine , prin rugăciune, prin cugetare adâncă la Cuvântul lui Dumnezeu - atât la Evangheliile, cât şi viaţa şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi - prin post, prin lupta contra patimilor, prin eforturile noastre pentru dobândirea virtuţilor şi, în general, prin viaţa duhovnicească. Astfel noi primim harul Sfântului Duh şi devenim într-adevăr mădulare ale trupului viu al lui Hristos, trăind bucuria paradiziacă atât în viaţa aceasta trecătoare, cât şi în viaţa viitoare. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Biserica este stâlpul lumii.

- Părinte, zic eu, vedem în lume, şi chiar în Sfântul Munte, persoane care declară că aparţin unei anume Biserici ortodoxe ori alteia. Biserica este unică sau există mai multe Biserici, cum ar fi, de pildă, Biserica ortodoxă independentă sau Biserica pe stil vechi etc.?

- Crezul pe care îl mărturisim noi spune aşa: „Cred în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” - răspunde Gheronda. Deci Biserica una este, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. De vreme ce ea este trupul viu al lui Hristos, iar Hristos este unul, Biserica nu poate fi decât una. Unicitatea Bisericii este o consecinţă logică a unicităţii întrupării. Nu există decât un singur Dumnezeu, un singur Domn Iisus Hristos, o singură Biserică. Domnul a venit spre a ne uni cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, unitate ce a fost distrusă după căderea lui Adam şi a Evei şi ascultarea lor de diavol, a cărui intenţie nu este alta decât să ne despartă de Dumnezeu şi de aproapele. Domnul s-a sălăşluit între noi pentru a ne chema pe toţi la această comuniune, iar locul în care se săvârşeşte această dublă împăcare este Biserica, trupul teantropic al lui Hristos în Istorie. In şi prin Biserică ne unim cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri în măsura în care devenim mădulare ale aceluiaşi trup.

Astfel, a te despărţi de Biserică înseamnă a te opune lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a te lipsi de harul Său. Spre a-i împinge la ruptură, diavolul îi înşală pe oameni cu diferite justificări, care ar putea părea plauzibile la prima vedere, cum ar fi dorinţa întemeierii unei Biserici mai autentice, mai tradiţionale, mai ortodoxe, mai austere, care să păstreze vechiul calendar etc. Dar rezultatul tuturor acestora este despărţirea de Biserică şi prin urmare pierderea harului mântuitor al Sfântului Duh. Schismaticii se află în conflict cu întreaga practică şi istorie a Bisericii şi, astfel, cu toate sfintele sale pravile. Ortodoxia este foarte clară în această privinţă: oricine urmează unui schismatic, fie că este monah ori mirean, este excomunicat până se întoarce la episcopul său.

Am avut, de pildă, perioada iconoclasmului, când Biserica a fost încercată timp de aproape o sută cincizeci de ani. Sfinţii Părinţi care au apărat atunci ortodoxia nu au întemeiat o Biserică nouă, ci au devenit mucenici şi mărturisitori ai credinţei, împotrivindu-se celor mai înalte autorităţi pământeşti şi ecleziastice până la biruinţa finală, fără ca unitatea Bisericii să fie spartă. Domnul îngăduie uneori ca membrii Bisericii să fie încercaţi în diverse moduri „ca să se învedereze între noi cei încercaţi”, dar ea nu poate să se înşele pentru că este trupul lui Hristos. De aceea nu poate exista nici cea mai mică justificare pentru aceia care, indiferent din ce motiv, se despart de Biserică. Ereziile şi schismele constituie deci păcate deosebit de grave în măsura în care primejduiesc mântuirea neamului omenesc prin ruperea comuniunii dătătoare de viaţă cu trupul lui Hristos.

Acelaşi lucru este valabil pentru anumiţi creştini care, fără a se despărţi pe faţă de Biserică, constituie mici grupări, străine de Duhul ei. Aceştia îşi închipuie că sunt singurii apărători ai ortodoxiei, în vreme ce, după ei, toţi ceilalţi - episcopi, preoţi sau credincioşi - sunt indiferenţi, chiar trădători ai ortodoxiei. Fiind devotaţi cu atât fanatism unei persoane sau unei anumite comunităţi, ei se îndepărtează de viaţa Bisericii, care se exprimă prin excelenţă în Sfânta Liturghie şi în parohie, nu în societăţile sau comunităţile noi. Aceste persoane se împotrivesc lucrării unificatoare pentru care S-a răstignit Hristos şi se înstrăinează de etosul ortodox, care este plin de smerenie, de blândeţe, de ascultare şi de dragoste. Ei cad în greşeala pe care apostolul Pavel o critică în Epistola sa către Corinteni: „Fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos?”

De exemplu, noi, în Sfântul Munte, putem ţine calendarul vechi pomenindu-l în acelaşi timp pe patriarhul ecumenic al Constantinopolului fără a ne despărţi cu toate acestea de Biserică. Atunci când îi primim pe episcopii sau preoţii care urmează calendarului nou, slujim împreună Sfânta Liturghie şi, dacă ieşim din Muntele Athos, slujim împreună cu ei în parohiile lor. In sânul Bisericii au existat dintotdeauna practici de importanţă secundară, care n-au devenit motiv de schismă.

- Azi - spun eu - din ce în ce mai mulţi oameni, deşi afirmă că ei cred în Dumnezeu, nu merg la Biserică din pricina relei purtări a unor preoţi şi a scandalurilor care îi compromit uneori. Le putem da dreptate?

- Biserica - răspunde Gheronda - este sfântă pentru că ea este trupul lui Hristos, care, fiind Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, este cu totul fără de păcat. Sfinţenia lui Hristos este aceeaşi cu cea a Bisericii. Harul sfinţitor al Domnului se răspândeşte şi se transmite în mod gratuit, prin tot trupul Bisericii, tuturor credincioşilor, pe care ea îi sfinţeşte după măsura zelului şi a lucrării lor duhovniceşti.

- După cearta dintre Augustin şi Casian - zic eu - Occidentul a avut tendinţa de a vedea sfinţirea sub forma harului pur, ajungând treptat la concepţia Reformei, care a dus la desfiinţarea monahismului. In ceea ce o priveşte, ortodoxia a ştiut să păstreze echilibrul dintre darul gratuit al harului şi necesitatea ca omul să pună în lucrare propria libertate spre a-l dobândi.

- Este cât se poate de exact, spune Gheronda. Orice credincios care se pocăieşte, se spovedeşte, împlineşte poruncile evanghelice şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale Bisericii se sfinţeşte în măsura ascultării şi evlaviei sale faţă de Dumnezeu.

Sfinţenia Bisericii nu depinde în niciun caz, cum cred mulţi, de virtutea ori de dispoziţia preotului sau a credincioşilor. Nu numai că nu se cuvine să manifeşti o curiozitate deplasată în privinţa stării duhovniceşti a preoţilor sau a credincioşilor, ci a fi preocupat de păcatele şi greşelile altora - închipuite ori reale - în loc să te minunezi de prezenţa luminoasă, strălucitoare a Soarelui dreptăţii noetice, a lui Theanthropos, constituie o adevărată blasfemie la adresa Sfântului Duh!

Acest lucru este valabil şi în cazul celor care se scandalizează de chestiunile materiale legate de Biserică, mai ales de tranzacţiile financiare, care sunt inevitabile atât timp cât Biserica există în veacul acesta şi care, astfel, blasfemiază Biserica. Nu vom fi pe deplin eliberaţi de trup şi de preocupările materiale decât în viaţa viitoare. In această viaţă, Biserica are nevoie de edificii, icoane, obiecte de cult şi trebuie, de asemenea, să se preocupe de fraţii aflaţi in nevoie. Domnul şi ucenicii Săi aveau la dispoziţie o pungă în care puneau banii necesari săvârşirii actelor de binefacere. Ea îi fusese încredinţată lui Iuda, care, din pricina iubirii sale de arginţi, a păstrat-o pentru el, ceea ce a avut drept consecinţă tragicul său sfârşit, pe care îl cunoaştem. Este la tel de absurd şi de blasfemiator să extinzi la apostoli avariţia lui Iuda şi să condamni astăzi întreaga Biserică din pricina comportamentului anumitor fraţi care, din păcate, îl imită pe Iuda.

Oricine este considerat vrednic, în măsura în care este cu putinţă, de a vedea cu ochii săi duhovniceşti o rază a luminii necreate, de a cunoaşte cu simţurile sale duhovniceşti măreaţa şi sublima strălucire a frumuseţii dumnezeieşti şi de a gusta dulceaţa îmbătătoare a manei cereşti nu are nici timpul, nici prilejul de a-şi judeca fraţii, şi cu atât mai puţin pe preoţi, ci doar pe sine însuşi. Relaţia personală pe care o are cu Domnul îl face să-i privească pe ceilalţi cu dragoste şi compasiune, iar pe sine însuşi, cu cea mai mare smerenie şi asprime.

- Poate că trebuie să precizăm aici faptul că Biserica Ortodoxă consideră că este posibil ca Dumnezeu să fie „experiat” prin intermediul simţurilor duhovniceşti, prin capacitatea de a-l gusta pe Dumnezeu, care nu este nici intelectuală, nici trupească. Ea nu respinge deci sensibilitatea, cu condiţia ca ea să fie pătrunsă de energiile dumnezeieşti şi să ajungă în stare de a vedea nevăzutul. Pentru că Dumnezeu transcende la infinit atât sensibilitatea, cât şi intelectul şi se poate face cunoscut amândurora.

- Omul care nu a simţit acest har - reia Gheronda - are nevoie de multă nevoinţă şi rugăciune pentru a ajunge la capătul beznei care-i întunecă duhul şi pentru a-şi vedea cu luciditate propria stare duhovnicească, înţelegând în sfârşit natura autentică a Bisericii.

Aici ia sfârşit a doua întrevedere cu Gheronda de la Muntele Athos, în marţea din Săptămâna Mare, pe tema naturii Bisericii.

Alain Durel

Pentru ca esti caldicel, METEOR PUBLISHING

Cumpara cartea "Pentru ca esti caldicel"

• Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Acatiste

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: