Dar ce este rugăciunea în esenţa sa? „Oare nu mă pot ruga pur şi simplu cu acele cuvinte în care se revarsă şi prin care se roagă însuşi sufletul meu? Oare este cu putinţă rugăciunea ca creaţie a mea personală? Chiar trebuie să urmez servil modelelor din cărţile de rugăciuni şi din cântările bisericeşti, chiar nu pot să gândi. Dar, ca în toate problemele despre care am vorbit aici, şi în aceasta trebuie să facă lumină experienţa Părinţilor.

Dacă ne apucăm de studierea unei ştiinţe, nu putem face asta doar după cărţi, mai ales când este vorba de o ştiinţă experimentală. Altminteri, studiul nostru nu va fi încununat de succes.

Orice naturalist, medic sau chimist vă va spune asta - însă aşa stau lucrurile în orice domeniu.

Ştiinţa nu poate fi studiată numai din cărţi - este în ea ceva ce trebuie verificat experimental. La fel şi în artă. Dacă un „copil-minune" ar încerca să meargă în artă pe calea proprie, orice profesor l-ar sfătui în primul rând să se împărtăşească de marea bogăţie experimentală a domeniului cu pricina, şi abia apoi, după ce va fi cucerit acel teren, să înalţe pe el propria sa creaţie.

Ori cui crede că totalitatea experienţei Părinţilor poate fi cunoscută fără a face apel decât la cărţi, orice stareţ îi va spune, cum zicea Stareţul Leonid de la Optina, că scrierile Părinţilor trebuie „citite cu lucrul", prin făptuire. Situaţia noastră este aceasta: nu suntem nici măcar copii, suntem prunci nou-născuţi, care nici să se târască nu sunt în stare - nu am verificat câtuşi de puţin calea Părinţilor prin experienţa noastră proprie. Trebuie să învăţăm, dar nu numai după cărţi. Aceste cărţi sunt pentru credincios ceea ce este istoria literaturii pentru cel ce studiază literatura. Trebuie să verificăm fiecare cuvânt prin propria noastră experienţă, să repetăm experienţa Părinţilor. Altfel, nu vom dobândi decât informaţii seci. Aşadar, cu Dumnezeu, haideţi să ne rugăm! Primind experienţa Sfinţilor Părinţi, devenim ostaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu şi trebuie să ne luptăm, trebuie să muncim. Una dintre părţile acestei munci e să studiem cuvântul Iui Dumnezeu şi, în legătură cu aceasta, să ne ostenim pentru a ne şlefui duhovniceşte. Totuşi, principaIul este nimicirea stricăciunii sufletului nostru. Când spunem că avem nevoie să ne păzim de gândurile de tot felul (altminteri nici nu ne putem ruga), se pune problema: „Păi cum, rugăciunea este ceva separat de lupta pentru mântuire, de tot restul experienţei Sfinţilor Părinţi?" Sufletul năzuieşte spre Dumnezeu pentru a se curăţi. Isaac Sirul spune că rugăciunea este omorâre a concepţiilor proprii voinţei vieţii trupeşti. Iată care este sarcina rugăciunii noastre: omorârea nu numai a păcatului din noi, ci şi a înseşi concepţiilor proprii voinţei vieţii trupeşti! Ca atare, a rămâne cu răbdare în rugăciune înseamnă a te lepăda de tine însuţi. Iar rămânerea statornică în rugăciune înseamnă păzirea minţii de gândurile spurcate şi necurate. Aşadar, trebuie să învăţăm să ne rugăm.

Sfinţii Părinţi spun că aşezarea noastră lăuntrică se vădeşte prin rugăciune - rugăciunea este oglinda creşterii duhovniceşti. Dacă de-a lungul întregii mele vieţi mă voi lupta cu mine însumi şi dacă voi năzui mereu să transpun în viaţa mea şi în această luptă experienţa Sfinţilor Părinţi, cum voi aduce tocmai în rugăciune, în acest moment culminant al luptei duhovniceşti, tot ce este în sufletul meu, cu toate spurcăciunile şi necurăţiile? Nu trebuie oare să mă împărtăşesc de rugăciunea celor desăvârşiţi? In cuvintele acesteia este cuprinsă toată experienţa ascetică a Părinţilor, pe care ne străduim s-o transpunem în viaţa noastră. Incepând să mă rog din capul meu, să înalţ zi de zi către Dumnezeu propriul meu suflet necurăţit încă, oare în loc să mă ocup cu lepădarea de sine nu mă voi ocupa cu afirmarea de sine - cu afirmarea de sine tocmai în acea „voinţă a vieţii trupeşti"? Oamenii care fac asta nu numai că nu se leapădă de sine, ci se şi impun altora, se străduie să-i atragă în urma lor prin rugăciunea improvizată. Nu este asta o muncă diavolească? Oare un instrument neacordat poate să scoată o melodie corectă?

Pentru noi, în această problemă trebuie să facă lumină experienţa Sfinţilor Părinţi. Sfinţii Părinţi spun că trebuie în primul rând să învăţăm să ne rugăm cu ajutorul rugăciunii celor desăvârşiţi, şi abia pe urmă putem să facem şi cererile proprii. Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, asta nu ne dă nicidecum dreptul să credem că ne aflăm tot timpul în Biserică, fiindcă păcatul ne rupe de ea, şi ne recăpătăm legătura cu ea prin Taina Pocăinţei şi prin Taina împărtăşaniei.

Intrând în biserică, auzim o rugăciune scrisă de unul dintre Sfinţii Părinţi (şi, luaţi seama, în folosinţa bisericească n-au intrat toate rugăciunile Sfinţilor Părinţi, ci doar cele mai bune dintre ele), şi ştim că singurele mădulare adevărate ale Trupului lui Hristos sunt sfinţii. La slujbele bisericeşti luăm parte nu numai noi, ci şi Biserica Cerească, şi chiar în primul rând ea, pentru că cine ştie dacă noi nu suntem rupţi de Biserică!

Rugăciunea celor desăvârşiţi ne înalţă, pentru că ea este experienţă duhovnicească autentică, pentru că tocmai în ea se vădeşte aşezarea duhovnicească a sufletelor de sfinţi. De aici se înţelege că trebuie să avem faţă de toate acestea aceeaşi atitudine pe care o are savantul faţă de realizările ştiinţei dinainte de el. Doar asumându-şi-le şi trecându-le prin propria sa experienţă poate să lucreze cu succes şi pe mai departe.

In Biserică, în religie funcţionează o aceeaşi lege ca şi în restul vieţii. A te ruga cu rugăciunea făcută de Sfinţii Părinţi nu înseamnă deloc a abandona propria ta creativitate, ci doar a trece printr-o şcoală. In şcoală ne putem, de altfel, încerca şi propriile puteri, şcoala ne înalţă. In afara acestei şcoli nu are cum să nu fie nimic. Şi dacă aplicăm experienţa Sfinţilor Părinţi în viaţa de zi cu zi, cum să n-o aplicăm în rugăciune? Când vorbim despre experienţa Părinţilor, trebuie să avem în vedere, mai întâi de toate, experienţa de rugăciune a nevoitorilor, fiindcă în rugăciune se cuprinde şi se arată cel mai mult experienţa Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu ne ajută mai cu seamă în rugăciune. El însuşi Se descoperă în ea.

Rugăciunea este manifestare a sufletului însuşi. Fericiţi suntem că avem rugăciunea Sfinţilor Părinţi, fiindcă rugându-ne cu rugăciunea aceasta ne rugăm împreună cu ei! Rugăciunea bisericească ne este dragă pentru că în biserică ne rugăm împreună cu Biserica Cerească.

Liturghia, prefacerea Darurilor, se săvârşeşte nu pentru meritele personale ale preotului şi ale credincioşilor care sunt de faţă, ci cu rugăciunile mădularelor Bisericii Cereşti şi pentru ele. In rugăciunea rostită de către preot: „încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare...", Biserica se roagă pentru toţi oamenii, pentru păcătoşi, şi pentru drepţi, şi pentru sfinţi, şi încheie această rugăciune prin ecfonisul: „Mai ales (ne rugăm - n.a.) pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Slăvită Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria". Vă amintiţi: „Să tacă tot trupul omenesc", „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc"? Dacă vom recepta în felul acesta rugăciunea bisericească, vom înţelege de ce este ea lucrătoare: aici se roagă împreună cu noi sfinţii lui Dumnezeu. Dar şi acasă, când vă rugaţi aparte şi citiţi rugăciunile Sfinţilor Vasile cel Mare, Macarie cel Mare şi ale altor nevoitori, tot nu sunteţi singuri, nu vă rugaţi singuri - ei se roagă împreună cu voi.

Aceasta e o mare fericire, pentru că ei nu sunt acum pe pământ, dar noi avem marele har de a ne ruga împreună cu ei. Atitudinea noastră obişnuită faţă de rugăciunea bisericească este rodul superficialităţii de intelectuali pe care o dovedim faţă de Biserică. „Nu ar fi râu să fim daţi cu toţii la şcoală", cum zice Mefistofelul lui Goethe - numai că nu la şcoala de care vorbeşte el, ci la cea a Părinţilor. Prin ce s-a vădit lipsa noastră de consistenţă duhovnicească? Prin faptul că am risipit tot ce aveam. Epoca Cuviosului Serghie din Radonej, secolele XV, XVI au creat iconografia rusă. Iar secolele XVII, XVIII şi cele ce au urmat reprezintă, într-un anumit sens, o decădere. Au fost atât de mulţi pictori talentaţi în secolul XIX, dar a pictat vreunul dintre ei icoane? Mai făceau câteodată şi tablouri cu conţinut religios, dar nu icoane. Iar icoana este în primul rând rugăciune.

Luaţi icoanele Bisericii Sfintei Treimi din Lavra Cuviosului Serghie. Rugăciunea vă va cuprinde îndată ce veţi intra acolo - mai ales acum, când ferecăturile icoanelor au fost scoase. Eu cred că epocii noastre nu îi e dat să devină epocă de nouă creaţie bisericească. Bineînţeles, creaţia este cu putinţă, dar nu acum. Nouă de ne-ar da Dumnezeu să ne împărtăşim de comoara Bisericii, pe care au făurit-o bineplăcuţii Lui, s-o facem moştenire a propriei noastre experienţe lăuntrice şi s-o păzim pentru viitorime! Nouă ne este dat să arăm ţarina, iar de semănat vor semăna alţii.

Serghie Meciov

Fragment din cartea "Cum sa supravietuim duhovniceste", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa supravietuim duhovniceste"

 

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta