Conflictul între adulţi şi copil începe în momentul în care copilul a ajuns într-un punct unde poate să facă lucruri de unul singur.

Inainte de aceasta, nimeni nu-l poate împiedica pe copil să vadă sau să audă, adică să realizeze o cucerire senzorială a lumii. Şi adultul care este conştient de existenţa unei vieţi psihice intense la copil este gata să pregătească condiţiile de mediu în mod mai raţional, pentru a facilita procesul de absorbţie tăcută care se desfăşoară în mintea copilului.

Dar când copilul devine activ, când merge, atinge lucrurile, este cu totul altceva. Adulţii, indiferent cât de mult îşi iubesc copilul, au un instinct irezistibil să se apere de el. Este un sentiment inconştient de teamă de a nu fi tulburaţi de o fiinţă iraţională, combinat cu simţul proprietăţii în ceea ce priveşte obiectele care ar putea fi stricate sau murdărite.

Această atitudine complexă, defensivă, îngrijorată intră în conflict cu iubirea datorită căreia adultul crede că prezenţa copilului îi dă cea mai mare bucurie şi că el însuşi este gata să facă orice sacrificiu, capitulând în faţa lui. Cele două stări psihologice, cea a adultului şi cea a copilului, sunt atât de diferite, încât ar fi aproape imposibil pentru copil şi pentru adult să trăiască împreună dacă nu s-ar face adaptările necesare. Aici se află problema gravă a modului cum trebuie să fie tratat copilul în familia sa. Este uşor să vedem că aceste adaptări vor fi în total dezavantaj pentru copil, aflat într-o stare clară de inferioritate socială. Reprimarea acţiunilor inconvenabile din partea copilului într-un mediu în care domneşte adultul devine inevitabilă prin faptul că adultul nu este conştient de propria atitudine defensivă şi este conştient numai de iubirea şi sacrificiul său generos. Camuflarea despre care vorbeşte Freud vine tocmai din astfel de conflicte. Instinctul subconştient de apărare devine conştient sub o altă înfăţişare; simţul de proprietate, care îl face pe adult nervos şi îl îndeamnă să-şi apere de copil obiectele la care ţine, devine dintr-odată „datoria de a-l învăţa pe copil să se poarte frumos” şi teama de micile tulburări ale confortului propriu devine „nevoia de a-l face pe copil să se odihnească foarte mult pentru sănătatea lui”.

O mamă din clasa muncitoare, în simplitatea ei, se apără pe faţă cu câte o palmă, o dojană sau altă formă de abuz şi dându-l pe copil afară din casă în stradă - în intervalele dintre îmbrăţişările expansive şi săruturile strivitoare, care corespund cu acea parte din ea care este plină de iubire pentru copil. La nivelurile mai înalte ale societăţii, unde anumite forme de sentimente cum ar fi iubirea, sacrificiul, datoria, controlul asupra propriilor acţiuni sunt de la sine înţelese, astfel de instincte trebuie camuflate. Dar femeile din clasele superioare ale societăţii sunt încă şi mai dispuse decât femeile din popor să scape de copiii lor angajând o dădacă, care îi va scoate afară şi îi va face să petreacă ore lungi dormind. Răbdarea, blândeţea şi chiar obedienţa mamelor din clasele superioare faţă de dădacele pe care le angajează este de fapt o înţelegere tacită a faptului că sunt gata să ierte orice, să suporte orice, atât timp cât copilul deranjant este ţinut departe de părinţii lui şi de bunurile acestora.

Şi aşa se face că un copil abia ieşit din închisoarea unui trup neputincios şi care se bucură de victoria eului său, animat acum de aceste minunate instrumente de activitate, organele mişcării voluntare, este întâmpinat de un grup puternic de uriaşi care îi împiedică intrarea în lume. Este o situaţie care ne aminteşte de exodul unui popor primitiv care încearcă să se elibereze din sclavie şi înaintează prin ţinuturi neprietenoase şi neexplorate, precum poporul evreu sub conducerea lui Moise. Şi când în sfârşit au lăsat în urmă ţinuturile sălbăticiei şi au găsit o oază fertilă unde ar putea să trăiască în pace, nu sunt întâmpinaţi cu ospitalitate, ci cu război.

Natura umană este construită în aşa fel încât cei care posedă un mediu stabil se vor apăra împotriva invadatorilor. Acest lucru se vede clar şi violent în cazul popoarelor aflate în conflict, dar sursele acestor fenomene se află în subconştientul profund al sufletului uman. Şi prima lui manifestare, care a trecut neobservată, se găseşte atunci când lumea adulţilor îşi apără pacea şi posesiunile împotriva poporului invadator al noilor generaţii. Dar înaintarea invadatorilor nu este oprită; aceştia se luptă cu disperare, pentru că se luptă pentru viaţa lor. Un astfel de conflict subconştient, camuflat, are loc între inocenţa copilului şi dragostea părinţilor.

* * *
Este foarte convenabil pentru adult să spună: „Copilul nu trebuie să alerge prin casă, nu trebuie să pună mâna pe lucruri, nu trebuie să vorbească sau să strige, trebuie să petreacă mult timp culcat, trebuie să mănânce şi să doarmă.” Sau să decidă că „cel mai bine” pentru copil este să fie trimis de acasă, chiar printre persoane lipsite de afecţiune şi fără legătură cu familia. Adultul, prin forţa inerţiei, adoptă calea cea mai uşoară şi îl duce pe copil la culcare.

Cine neagă că un copil are nevoie de somn? Dar dacă un copil este foarte alert, capabil de observaţii, nu este în principal un somnoros. Va avea o nevoie normală de somn şi trebuie să avem grijă fireşte să aibă parte de somn. Dar trebuie să facem deosebire între somnul normal şi somnul provocat în mod artificial. Ştim că o persoană cu voinţă puternică poate impune o sugestie uneia cu voinţă mai slabă şi că primul pas în sugestie este să-l adormi pe pacient. Astfel, adultul face uz de sugestie, fie şi inconştient, pentru a-l face pe copil să doarmă.

Mamele fără învăţătură le dau pe faţă copiilor lor preparate pentru dormit; ţăranii care ştiu cum să prepare anumite băuturi pe bază de seminţe de mac îi fac pe copiii lor să doarmă perioade lungi de timp. Dar dincolo de aceasta, putem spune că adulţii, în general, cu sau fără educaţie, ba chiar şi cei specializaţi în creşterea copiilor, cum sunt asistentele medicale, sunt de acord să le condamne pe aceste fiinţe la somn, atunci când natura ar vrea să le ţină treze. Nu numai copiii mici de câteva luni, dar şi copiii mai mari de doi, trei, patru ani sunt siliţi să doarmă mult mai mult decât au nevoie. In acest caz, aceasta nu se aplică la copiii din popor. Aceştia îşi petrec toată ziua jucându-se pe stradă, aşa că nu-şi deranjează mamele şi nu sunt pândiţi de această primejdie. Dar se ştie foarte bine că aceşti copii din popor sunt mai puţin nervoşi decât cei din clasele sociale superioare. Şi cu toate acestea, oamenii insistă „să doarmă mult”, căci este necesar pentru sănătatea copilului, la fel ca şi mâncarea şi aerul curat. Sunt preocupaţi numai de ceea ce am putea numi viaţa vegetativă a copilului. Imi amintesc de un băieţel de şapte ani care mi-a mărturisit că nu văzuse niciodată stelele, pentru că era dus la culcare întotdeauna înainte de căderea nopţii.

- Mi-aş dori să mă duc într-o noapte pe vârful unui munte, să mă culc pe jos şi să mă uit în sus la stele, mi-a spus el.

Mulţi părinţi se laudă că i-au obişnuit pe copiii lor să se ducă devreme la culcare şi astfel ei sunt liberi să iasă seara în oraş.

Paturile pregătite pentru copii atunci când aceştia pot deja să alerge sunt ceva cu totul special. Nu mai sunt ca pătuţurile de copil mic, care au o anumită frumuseţe a formei şi sunt moi sau ca paturile pentru adulţi, făcute pur şi simplu pentru un somn confortabil. Patul unui copil este o închisoare crudă pregătită pentru creatura care se luptă pentru o existenţă psihică, în el, copilul este prizonier, cuşca de fier în care este coborât împotriva voinţei lui este în acelaşi timp o realitate şi un simbol. Copilul este prizonierul unei civilizaţii care a fost construită de adulţi pentru binele adulţilor şi care are tendinţa să devină tot mai restrictivă şi să lase tot mai puţin spaţiu pentru libertatea copilului. în jurul copilului nu este decât închisoare şi pustiu. Patul copilului este o cuşcă pe un suport înalt, pentru ca adultul să poate manevra copilul fără să se aplece şi să-l poată lăsa singur în siguranţă, căci, chiar dacă plânge, nu-şi poate face rău. încăperea este cufundată în întuneric astfel încât nicio lumină, nici măcar lumina zorilor să nu poată străluci ca să-l trezească. Copilul trebuie să se ducă la culcare devreme, pentru ca părinţii lui să fie liberi, şi trebuie să doarmă târziu dimineaţa, pentru ca adulţii să-şi facă somnul de care au nevoie pentru că s-au culcat târziu aseară.

Una dintre primele modalităţi de a ajuta la dezvoltarea psihologică a copilului este modificarea patului acestuia şi a obiceiului de a-l constrânge să doarmă mult. Copilul trebuie să aibă dreptul să doarmă atunci când îi este somn, să se trezească dacă a dormit destul şi să se scoale din pat oricât de devreme doreşte. De aceea recomandăm - şi multe familii au dat curs recomandării noastre - să se renunţe la vechiul pătuţ şi în locul lui să se confecţioneze un pat cât mai scund, în care copilul să se poată urca sau din care să poată coborî oricând doreşte. Această schimbare mică şi simplă va rezolva multe dificultăţi care par greu de soluţionat. Un pat mic, aproape de sol, chiar pe jos, este economic, la fel ca toate schimbările care îl vor ajuta pe copil în dezvoltarea Iui mentală, deoarece copilul are nevoie de lucruri simple în jurul său; dar puţinele lucruri care există pentru el au fost complicate într-un mod care este în detrimentul lui. In multe familii această schimbare a fost realizată punându-se o mică saltea pe podea, pe un covor gros, rezultatul fiind că, oricând doreşte, copilul poate să se ducă singur la culcare şi să spună noapte bună foarte vesel, iar dimineaţa se scoală singur, fără să fie nevoie să-l trezească cineva. Există multe exemple care arată ce greşeală profundă s-a făcut în organizarea vieţii copilului şi cum adultul, preocupat să facă ce e mai bine pentru copil, merge de fapt împotriva nevoilor lui şi, în mod inconştient, este animat de un instinct defensiv care ar putea fi depăşit cu uşurinţă.

De aici rezultă că adultul ar trebui să încerce să interpreteze nevoile copilului şi să le facă faţă cum poate mai bine, pregă- tindu-i un mediu cu adevărat adaptat. Acesta poate fi începutul unei noi epoci în educaţie, care va ţine seama de modul în care poate ajuta viaţa copilului. Trebuie să terminăm cu ideea că, atunci când este mic, copilul poate fi luat şi dus oriunde, iar când este mai mare trebuie pur şi simplu să asculte de adult şi să-l imite. Această concepţie este un obstacol insurmontabil în faţa oricărui efort de a face viaţa copilului mai raţională. Adultul trebuie să admită că trebuie să ocupe locul secundar, să se străduiască să facă tot ce poate pentru a-l înţelege pe copil, să-l urmeze şi să-l ajute în dezvoltarea vieţii lui. Acesta ar trebui să fie scopul mamei şi al profesorului. Dacă vrem să ajutăm copilul să-şi dezvolte personalitatea, întrucât copilul este mai slab, adultul cu personalitatea lui mai puternică trebuie să se stăpânească şi, lăsându-l pe copil să conducă, să se simtă mândru dacă poate să-l înţeleagă şi să-l urmeze.

Maria Montessori

Fragment din cartea "Taina copilariei", Editura Vremea

Cumpara cartea "Taina copilariei"

 

• Cresterea copiilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Cresterea copiilor - sfaturile unei preotese
  Publicat in : Viata de familie
• Discernamantul in cresterea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor
  Publicat in : Religie
• Copiii, la poporul evreu
  Publicat in : Iudaism