Termenul de criză în familie, în economie, în societate, în morală, în boală şi în multe alte domenii se identifică cu un lucru rău. Presupune o ameninţare şi un pericol.

Criza vine atunci când nu sunt împlinite condiţiile pe care le-am prestabilit. Seamănă cu activitatea unui supereu, care controlează faptele noastre şi răsplăteşte sau pedepseşte rezultatele lor.

Criza, o formă mediocră de control, subliniază şi expune răul, amintind că, dacă cineva încearcă curăţirea celor ce se petrec sau controlul asupra celor ce se petrec, este posibil să dobândească un eu mai bun.

Criza familială este surprinsă funcţionând ca model al psihicului omenesc şi continuare selectivă a grupurilor principale şi secundare ale construcţiilor sociale.

Dezvoltarea psihologică a indivizilor şi mai ales exprimarea lor comportamentală nu presupun puteri supranaturale, ci se formează şi se fundamentează în familie. Părinţii nu au venit de niciunde, sunt mădulare ale unei comunităţi anume, care transmite şi primeşte păreri transformate, oglindite, legi, obiceiuri, cutume care formează împreună un tot al unui supereu colectiv, dar, prin analogie, şi fiecare latură sau faţetă a individului.

Familiile nu sunt departamente separate de întregul social. Familiile primesc influenţe şi răspund cu imagini si roluri ale realităţii lor interioare.

In epoca noastră, în care media speranţei de viaţă ajunge uneori la 80 de ani, lungimea reală şi emoţională a unei căsătorii de o viaţă întreagă naşte problematizări dificile.

Asta înseamnă că avem mult timp pentru a distruge locul psihologic al unuia sau al mai multor parteneri sau să încercăm să ne maturizăm, conştientizând valoarea pozitivă a lumii sufleteşti a celui pe care l-am ales, nu din întâmplare, ca partener.

Toţi oamenii au nevoie de alţi oameni.

Un număr important, chiar cel mai mare, de oameni are nevoie pentru a cheltui alături de celălalt duşmănia şi îndoiala proprie ce a prisosit din legătura sa cu părinţii. Un alt număr, mai mic, presupune şi îşi doreşte în contact cu celălalt să îndrepte, să îmbunătăţească, să valorifice acea duşmănie şi îndoială dobândite. Există şi un procent nesemnificativ care este gata să împartă experienţele de viaţă fără dominaţie, fără o prezenţă parazită, fără garanţii ale satisfacţiei neîncetate. Ne referim la cei care s-au atins de dragoste într-una din dimensiunile ei.

Ţin minte, din anii copilăriei, din experienţa primei mele familii, precum şi din informaţiile prietenilor şi rudelor sau, mai târziu, a perechilor şi familiilor pe care le-am întâlnit pentru consiliere sau intervenţie terapeutică, că toţi au vorbit despre o criză. Criza însă este un subiect foarte vechi.

Are legătură cu procesul uman de maturizare psihologică. Cu alte cuvinte, are legătură cu cine educă emoţional pe cine.

O fată care este educată de o mamă decepţionată sexual va înmagazina o duşmănie inconştientă împotriva oricărui aspect masculin. Fata va încerca să răzbune sentimentele de victimizare ale mamei, devenind hiper-defensivă în lupta de supremaţie împotriva dorinţelor suspecte bărbăteşti. Astfel, pur şi simplu, o femeie nefericită, mama, pregăteşte o altă femeie nefericită, fiica. Cât despre băieţi, nu de ieri, de alaltăieri - deşi rolurile masculin şi feminin s-au preschimbat astăzi - sunt crescuţi şi de mamă, şi de tată cu o apăsare şi o încărcătură interioară, legat de responsabilitatea lor vizavi de masculinitatea sau bărbăţia lor.

Lucrul ce trebuie spus este că strămoşii care i-au crescut pe părinţi, părinţii care ne-au educat pe noi, iar noi care îi formăm comportamental pe copiii noştri creăm prezenţe, existenţe omeneşti care nu învaţă să se întovărăşească pozitiv pe parcursul vieţii cu partenerul de sex opus. Toţi realizează convieţuirea într-o formă de adversitate, deoarece exact aşa au fost prototipurile părinţilor şi care sunt reproduse acum inconştient, aşa încât fiecare ajunge să facă tot ceea ce a urât şi de ce s-a temut la vârsta copilăriei.

Viitorul nostru începe înainte de conceperea noastră. Atunci când doi oameni se hotărăsc să facă copii, principiile, obişnuinţele, mentalităţile, contradicţiile dintre ei, chiar şi determinările lor genetice pregătesc o parte a capacităţilor copilului de mâine, capacităţile lui de a forma relaţii emoţionale.

Cu naşterea începe formarea tipică a noastră întru simţirea omenească şi în societatea interumană. Doar că interrelaţia emoţională cu părinţii, de obicei, nu este o conexiune de drepturi şi responsabilităţi în înţelesul firesc al dragostei, nici nu învaţă comunicarea şi rezolvarea problemelor şi nici nu permite inconştient evitarea rănirii unuia de către celălalt.

Privind în jurul nostru, ne încredinţăm că, precum au fost generaţiile trecute, astfel suntem şi noi, membri ai familiilor de astăzi, care nu reuşim să umanizăm nevoile agresiv subversive pentru relaţii de dominare, pentru supunerea celuilalt. Nu reuşim să înălţăm matur comportamentul într-o legătură (de pereche), ce ar trebui să se bazeze pe înţelegere şi pe interdependenţă sexuală. Nici nu înţelegem că suspiciunea este codul de comunicare în relaţia fiecăruia cu celălalt sex. Frazele părinţilor sunt caracteristice: „Nici nu ştii ce vor bărbaţii de la tine" sau „Fii atent că singurul lucru pe care îl vor femeile e să te îmbrobodească" sau „în afară de mama ta şi tatăl tău cine te va iubi? Nimeni."

Toate acestea sunt consecinţele unei educaţii îndelungate, care pleacă din interiorul legăturii părinţilor către legăturile de mâine ale copiilor. Un rol plin de greutate şi care devine responsabil îl primeşte copilul din felul în care fiecare părinte îl abordează pe celălalt.

In consecinţă, criză a existat şi există, deoarece aproape nimeni nu se hotărăşte să rezolve cenuşiul de ieri într-un luminos mâine. Si atunci mai este de mirare că te încredinţezi, în discuţiile cu perechile sau cu indivizi singuri, sau cu tineri care îşi clădesc o oarecare legătură, că ei rămân dependenţi de masturbare?

Şi aici problema nu este masturbarea în sine, ci evitarea contactului trupesc şi emoţional. Există un refuz de a împărtăşi ce ne este propriu. Toţi preferă, prin masturbare, să împlinească o satisfacţie către sine, provenită din sine. In esenţă, aleg să se însingureze. Fiecare are frica de a se lansa în zona sentimentală sau emoţională, pentru că primul bărbat şi prima femeie care au fost cei mai importanţi oameni în viaţa lor (părinţii), fiind implicaţi emoţional, au eşuat în certuri şi în disperare.

Suspiciunile psihice şi interdicţiile părinţilor, în legăturile dintre ei, au pregătit fii şi fiice strangulaţi, care vor juca o scenă similară în propria familie, alături de partenerul şi de copiii lor.

Căsătoria (şi, prin extensie, familia) ajută la ascunderea unor laturi ale sinelui nostru ce conţin satisfacţii sau frică. Acoperă dorinţe adânci ale noastre şi ne aduc în faţa celor mai reale dezamăgiri. Ne obligă la a cerceta într-un mod greşit sau corect calea experienţelor noastre. In consecinţă, oferă loc şi condiţii pentru o luptă cu ceilalţi membri ai familiei.

Cum se creează aceste legături duşmănoase şi cum conduc la disfuncţionalităţi ale familiei ce se menţin peste generaţii?

Referirea freudiană la totem şi tabu în familia grup a strămoşilor porneşte de la criză şi conduce la crimă. Tatăl ancestral interzice fiilor masculi apropierea erotică de membrii feminini sau de partenerii feminini ai comunităţii, conturând supraeul tribului său.

Dorinţa şi invidia conduc masculii la crimă faţă de tatăl nepermisiv. Din clipa în care devin ca şi tatăl, sunt la fel de supuşi pericolului de a fi ucişi de propriii copii masculi, din aceleaşi motive. Prin urmare, trebuie să pună alte reguli de interzicere, să construiască alte măsuri de protecţie, care nu vor limita intenţiile doar din exterior, ci, mult mai important, vor împiedica dinăuntru exprimarea dorinţelor. Asta se traduce printr-un conflict bine organizat între vreau şi trebuie. De la această familie ipotetică au trecut veacuri şi veacuri. Perspectiva strămoşului este restabilită mult mai rafinat în zilele noastre. Condiţiile de dezvoltare au schimbat pe deplin cadrul interacţiunii membrilor familiei. Există aşa-zisele reguli de comunicare sau reguli ale jocului, aşa încât relaţiile duale, la început, apoi multiple să lărgească din ce în ce mai mult repertoriul psihopatologiei agresive.

Care este motorul celor ce nasc violenţă şi agresivitate, care impun duşmănie şi care readuc în imediat simţămintele conflictuale ancestrale?

Tragic este că noi toţi ne batem pe o parte de dragoste. Automat îl vom considera nebun pe cel care va susţine că şi-a clădit familia cu scopul de a urî şi nu de a iubi. Vom zice că este un om ce şi-a pierdut minţile, dacă doreşte să dobândească un copil pentru a-l face nefericit.

Insă toate acestea se fac conştient sau inconştient, voit sau involuntar. Statisticile o certifică în mod clar astăzi. Sursele din trecut întăresc aceeaşi concluzie, iar referirile istorice o certifică fără dubiu.

Căsătoriile nu se mai fac exclusiv, ca în trecut, pentru continuarea folosinţei patrimoniale. Dragostea, ca formă de avere, se arată mai mult astăzi şi provoacă celor care o împărtăşesc nevoia de siguranţă faţă de posesiunea celuilalt. Urmăresc să devină o temă pe termen lung, considerând că exclusivitatea celuilalt, a partenerului ales, este lucrul suficient pentru a se asigura. Aventura căsniciei este de lungă durată, însă nu în afecţiune şi căldură şi în dăruire. Dragostea, calităţile plăcute ale celuilalt, familiaritatea primesc repede pe ecranul minţii noastre elemente de stricăciune şi de precaritate. Deşi există loc destul pentru activarea schimburilor emoţionale, ele se manifestă doar într-o strictă limitare a unei continue preocupări de celălalt, lucru ce la început se făcea din dragoste şi care acum creează impresia că lucrurile nu merg bine. Nesiguranţa îşi câştigă locul întâi sau locul din vârf, iar frica de pierdere a averii sentimentale creşte, iar invidia sabotează descoperirea nevoilor sau exprimarea lor.

Bărbaţii ajung să invidieze din ce în ce mai mult, pe măsură ce preocuparea femeilor faţă de ei se micşorează (analog cu grija în scădere a mamelor lor). Femeile, în clipa în care se îndrăgostesc şi primesc contactul cu trupul bărbatului, cumpără, în mod simbolic, masculinitatea partenerului ca mijloc de posesie personală a lor şi acţionează cu dorinţa utilizării exclusive.

Dacă intervin în jocul interpersonal unul sau mai multe din elementele la care ara făcut referire, transformă imediatvisul în coşmar, în măsurajn care cel ce visează nu înţelege nevoile proprii şi nevoile celuilalt.

In această confuzie a tulburărilor interioare, care, gradual, se manifestă şi în afară, se consideră naşterea copilului ca o soluţie, ca o ieşire din impas. Dobândirea copiilor este singura faptă de viaţă în scena plină de moarte a vieţii lor. Permite o continuare a vieţii părinţilor, care simt că mor. Fireşte, însă nu rezolvă nici una din problemele părinţilor, dimpotrivă, problemele sunt încărcate în zestrea de viitor a copiilor. Avem deja fundaţia potrivită pentru dezvoltarea, extinderea şi definitivarea următoarei crize.
Alegerea unui partener se rezumă, în esenţă, la alegerea celui pe care îl dorim vindecător al vieţii noastre, cel puţin asta sperăm. El devine ţinta atacurilor părţilor noastre pe care noi înşine nu le mai putem suporta. Alegerea partenerului presupune dorinţe inconştiente prestabilite. Ceva ce este cunoscut din contactul părinţilor şi mai ales din contactul cu părintele de celălalt sex ne aduce alături de partenerul ales. Prăpăstiile ce s-au menţinut sau le-am înmagazinat din drama părintească se deschid din nou, în legătură cu partenerul ales, şi îşi cer soluţionarea.

Căsătoria şi clădirea familiei ajută rescrierea legăturii cu părinţii noştri. Retrăirea condiţiilor din copilărie oferă ocazia îndreptării, îmbunătăţirii acţiunilor sau, dimpotrivă, a refacerii greşelilor.

Inseşi familiile sunt într-o măsură mame ale fiilor lor, pentru caracterul şi patologia mădularelor lor.

Aşa cum există personalităţi narcisiste şi isterice, transferând analogic în familie, există şi familii cu personalitate accentuată, familii al cărui mod de funcţionare şi de comunicare se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu personalităţile paranoice. Prezintă un real interes felul în care o familie procesează procedurile emoţionale şi de apărare pe care le manifestă în încercarea de a se adapta normal la cotidian sau la elementele şi întâmplările întâlnite în viaţă. De exemplu, felul reacţiei la moartea unuia din părinţi exprimă, în funcţie de vârsta copilului, gradul de maturitate pe care l-a dobândit în demersul educaţional pedagogic.

In contextul morţii, dorind să-l redobândească pe cel pe care simte că l-a pierdut, îşi interiorizează părintele pierdut, păstrând o parte importantă a particularităţilor sale ca element al propriilor trăiri şi relaţii. Avem, adică, o puternică îngemănare de elemente, având drept cauză despărţirea şi nevoia interioară de adaptare cu ceea ce se refuză a se accepta.

Fiind copii sau mai târziu adulţi, încercăm, de multe ori în mod închipuit, să facem faţă morţii părinţilor. Unde voi sta la slujba înmormântării? Ce voi simţi? Voi putea suporta? - întrebări despre o realitate închipuită. De altfel, toate acestea exprimă agresivitate şi alteori conduc, în mod vinovat, la întrebarea înfricoşătoare sau teribilă: „Cine mă va îngriji când vor muri părinţii mei? Voi supravieţui fără ei?" Câtă vreme ei se află în viaţă, angoasa noastră nu se leagă doar de supravieţuirea noastră personală, ci mai mult de supravieţuirea părinţilor, de care a depins perioada noastră de copilărie şi comportamentul copilăros al vieţii noastre de adult de mai târziu.

Sfârşitul lor ne provoacă furie, deoarece, prin moartea lor, ne prilejuiesc un sentiment de zădărnicie. Am crezut - şi chiar ei s-au îngrijit să ne facă să credem asta - că se vor găsi mereu alături de noi pentru a ne îngriji, iar acum, iată, ne părăsesc. înclinăm inconştient să credem că, de vreme ce au plecat, n-am fost suficient de importanţi pentru ei.

Aici intervin experienţa de viaţă şi maturitatea. Durerea şi doliul diferă de panică şi de invaliditate. Fraza pe care o auzim des: „Suntem o familie unită" ascunde ameninţarea inconştientă că nimeni din membrii familiei nu este gata (matur) să se lipsească de celălalt. Prototipul sănătos (părintele) al familiei are datoria să-i pregătească o relaţie satisfăcătoare, mulţumitoare, cu viaţa şi o despărţire satisfăcătoare.

Să ne întoarcem acum către o altă expresie a realităţii de astăzi. Câţi ani rămân noile generaţii sub acoperişul părintesc? Mulţi se păcălesc singuri, zicând că motive practice îi fac să ţină un om tânăr legat de căminul părintesc, chiar atunci când acesta ajunge la 25-30 sau 35 de ani. Părinţii simt siguranţă şi confort sau linişte atunci când îi au aproape de ei (sub control, de fapt) pe copii, băieţii sau fetele lor. Nu sunt ameninţaţi de nici un pericol de despărţire şi nu sunt ameninţaţi de pensionarea din rolul lor de căpetenie. Scenariul acesta le convine şi îi satisface.

Se presupune că părinţii dobândesc copii cu intenţia iniţială de a le oferi satisfacerea nevoilor materiale şi afective.

Cu cât cresc, au nevoie să-şi micşoreze grija şi protecţia faţă de ei, aşa încât şi aceştia să experimenteze grija de sine. înlocuim principiul plăcerii, al satisfacţiei, cu principiul realităţii. Din nefericire, maturitatea şi dependenţa nu pot face casă comună. Nu poţi să spui copilului tău: „Vreau să devii un atlet bun!", dar să-i interzici, în acelaşi timp, să exerseze. Nu poţi susţine: „Haide, căsătoreşte-te, să avem şi noi nepoţi!" şi, în acelaşi timp, să sabotezi alegerile lui faţă de un partener. Un om se educă în timp să fie dependent sau independent. Se educă să deprindă autoguvernarea sau supunerea. Trebuie, în mod necesar, ca mentalitatea lui „Vreau să mi se satisfacă dorinţele mele acum şi aici!" să se prefacă în: „Unele dorinţe ale mele mai trebuie să aştepte vremea potrivită pentru manifestarea lor, deoarece pot crea greutăţi." Rolul părintelui este de a echilibra între aceste principii: al satisfacerii şi al renunţării.

Aceşti bărbaţi şi aceste femei care, dintr-o alegere imatură, au ales să joace scena vieţii mature şi să o confunde cu leagănul copilăriei din vechea familie, la un moment dat, într-o fază de intensă confuzie, hotărăsc să-şi clădească o familie. Atunci este nevoie să se dezlege de locul patern şi matern şi să se lege de un climat nou, cel conjugal.

Deoarece, în mod greşit, părinţii au clădit vreme îndelungată o legătură de dependenţă a copilului faţă de ei, acesta simte că îi trădează prin noua sa alegere. Cauza acestei trădări este numită soţ sau soţie. Discutând, la un congres, cu un judecător de 38 de ani, căsătorit de 13 ani şi având mai mulţi copii, despre greutatea lui de a se mişca din familia iniţială, el mărturisea: „Până astăzi, când mă rog şi cer ca Dumnezeu să dea sănătate şi toate cele necesare familiei mele, îi prezint în următoarea ordine: mama, tata, sora, eu, copiii şi soţia mea. Credeţi că această ordine are o legătură cu greutăţile mele?"

In loc ca el însuşi şi părinţii săi să se bucure că s-a despărţit de trupul primei familii, pentru a lua parte, în mod activ, conlucrător, împreună cu partenerul, la clădirea unei alte familii, dobândeşte furie pentru aşa-zisa bruscă înţărcare a sa. Trăieşte o panică în încercarea de a schimba rolul din copil pentru a funcţiona ca un partener iubitor şi ca un părinte. Simte o frică înfiorătoare de despărţirea care, departe de părinţi, seamănă cu o moarte.

Exact acest refuz se transferă dintr-un grup, cel familial, într-un altul şi este unul din motivele fundamentale din pricina căruia perechile întâmpină mari greutăţi de a ajunge acolo unde cu încredere să se ţină de mână unul pe altul.

Laturile copilăreşti ale personalităţii soţilor solicită satisfacere constantă. In căsătorie nu se mai pot realiza ca maturi, ci trăiesc împreună, ca doi copii, certându-se unul pe altul, pentru a-şi dobândi meritata mulţumire. Mai târziu, la divorţ, se vorbeşte despre incompatibilitate de caracter, despre diferenţe economice, despre adulter, infidelitate.

Cercetarea subconştientului dă răspunsuri mult mai sincere despre calea care duce la îndepărtare şi la criză.

Articol preluat din cartea "Criza familiei", Editura Sophia

Cumpara cartea "Criza familiei"

 

• Familia in Vechiul si Noul Testament
  Publicat in : Morala
• Familia preotului, model de viata crestina
  Publicat in : Religie
• Familia crestina intre traditie si modernitate
  Publicat in : Religie
• Familia crestina - Parintele Vasile Vasilache
  Publicat in : Predici de duminica
• Familia crestina
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: