Versiunea parabolei din Matei oferă un alt detaliu important: Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut (Matei 22,11-12). In epoca aceea, toţi cei care veneau la sărbătoarea împărătească primeau haine de sărbătoare speciale de la organizatori, pentru a nu tulbura atmosfera festivă cu haina lor săracă. Oaspetele din parabolă s-a confruntat cu o alegere: să-şi pună hainele de bucurie propuse, ca să se alăture corului de veselie solemnă, sau să rămână în hainele sale, arătând că este un străin aici şi ospăţul este pentru el doar o oportunitate de a mânca ceva delicios.
Desigur, oaspeţii nu ar trebui să pretindă rolul stăpânilor, intrând cu obiceiurile lor în bordee străine.
Invitaţia impune îndeplinirea anumitor aşteptări. Nimeni nu va merge la operă în pijamale sau la recepţia prezidenţială în pantaloni scurţi. Nu-I putem dicta condiţiile noastre lui Dumnezeu, căci harul Său nu distruge, ci stabileşte standarde; nu este doar un dar, ci şi o responsabilitate; scopul său nu este limitarea, ci să ajute la înaintarea pe calea creşterii duhovniceşti.
„Cât de minunată este puterea poruncilor lui Dumnezeu şi în ce condiţie uimitoare îi aduce pe cei care le împlinesc! Şi eu am început cândva să împlinesc poruncile lui Dumnezeu, atunci când am ieşit niţel din adâncul păcatelor şi m-am eliberat oarecum de întunericul care mă acoperea. Totuşi, de multe ori fiind împresurat de obiceiurile mele rele, mi-a fost teamă pentru mine, dar dragostea şi râvnirea binelui m-au îndrumat de multe ori spre bine.
La început, tot ce făceam a fost doar să mă îndepărtez de rău, dar apoi nevoinţa aceasta însăşi a început să mă apropie de bine. In această perioadă, un singur lucru mi-a provocat în mod special durere şi probleme: obiceiul rău al iubirii de plăceri, care poate fi distrus prin lectura Dumnezeieştilor Scripturi şi practicarea faptelor bune.
Căci, precum atunci când soarele răsare dimineaţa, puţin câte puţin întunericul se retrage şi dispare, la fel şi atunci când virtutea străluceşte, păcatul este alungat ca întunericul şi, în cele din urmă, este complet distrus. Atunci ajungem buni şi virtuoşi în toate, aşa cum eram mai înainte răi şi pătimaşi. Aşadar, cu puţină răbdare şi cu puţină intenţie bună sau, mai bine spus, cu ajutorul Dumnezeului Celui Viu, suntem în sfârşit rezidiţi şi reînnoiţi, după ce suntem curăţiţi cu sufletul, trupul şi mintea noastră. Drept urmare, devenim ceva ce nu ştiam până acum, pe când eram întunecaţi de patimi, şi le primim pe cele de care nu suntem încă vrednici" (Sfântul Simeon Noul Teolog).
Oaspetele din parabolă, în mândria lui, şi-a considerat hainele mai bune decât cele propuse de împărat. Inaintea noastră este o altă formă de egoism ascuns şi de încredere în sine. O astfel de persoană pretinde: „Acceptă-mă aşa cum sunt, nu trebuie să mă schimb, sunt bun şi nu este nevoie să mi se spună ce şi cum să fac". Gazda sărbătorii nu-l învinovăţeşte pe invitat, ci i se adresează ca unui „prieten", propunându-i să-şi corecteze greşeala, dar nu primeşte un răspuns. Persoana respectivă tace, nu are nimic de spus în apărarea sa şi, în general, este incapabilă de dialog. Nu vrea să se schimbe deloc, or, acelaşi lucru ni se întâmplă atunci când încercăm să ne creăm un „creştinism" propriu, folosim Biserica pentru a răspunde nevoilor noastre personale, ne numim următori ai lui Hristos şi ne concentrăm nu pe chemarea Lui, ci pe noi înşine.
Ospăţul se asociază cu ceva pozitiv, dar pilda arată că are o altă dimensiune importantă: împlinirea judecăţii. Ospăţul nunţii îi împarte pe oameni în două grupuri diferite, în funcţie de modul în care se raportează la chemarea lui Dumnezeu. Această chemare luminează omul cu lumina reflectoare a sfinţeniei lui Dumnezeu şi dezvăluie toate punctele întunecate. Putem afla multe despre un om după hainele sale. Ne facem prima impresie după haine, iar în multe organizaţii există o uniformă, care vorbeşte de apartenenţa unui angajat într-un anumit grup sau despre statutul său. Cu ce să ne îmbrăcăm, cum ne vede Hristos şi nu cu cei din jurul nostru? Dacă oamenii pot fi înşelaţi de haine la modă, Domnul ne vede aşa cum suntem, iar hainele noastre cele mai bune nu costă nimic în comparaţie cu ceea ce ne oferă El.
După cum ne îndeamnă Apostolul Pavel: îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos (Romani 13, 14). Această idee este înfăţişată în mod simbolic în Taina Botezului. Cei abia botezaţi sunt îmbrăcaţi în haine albe şi păşesc în jurul cristelniţei cu cântarea Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3, 27). Oamenii ar trebui să-L vadă în hainele noastre pe Hristos. Nu pentru că purtăm reverende sau fuste lungi; haina duhovnicească a neprihănirii ar trebui să se manifeste în toate acţiunile noastre.
Nu o putem coase conform dorinţelor noastre, căci Dumnezeu îi determină croiala şi, înaintea noastră, multe generaţii de sfinţi au purtat-o. Oamenii nu acceptă cuvintele noastre despre creştinism, fiindcă nu văd aceste haine lăuntrice. Tocmai prin ea fiecare dintre noi este chemat, potrivit cuvântului Apostolului Pavel, să devenim o biserică vie a lui Dumnezeu (vezi: I Corinteni 3,16). Nicidecum prin utilizarea unor atribute bisericeşti exterioare, prin cuvinte corecte şi gesturi pioase.
Scopul nostru este de a le oferi oamenilor posicirea luminii dumnezeieşti, de a simţi adierea Duhului Sfânt. Şi pentru mulţi dintre noi, Biserica este ceva din exterior, sublim, de duminică şi sărbătoare, într-un cuvânt, nu are legătură cu viaţa de zi cu zi.
Nu este surprinzător faptul că, în secolul trecut, atât de multe biserici au fost distruse în tara noastră, că au fost transformate în depozite, fabrici şi cluburi. Procesul a început în inima omului. Noi înşine facem din biserica noastră lăuntrică şi tainică un depozit de lucruri la modă, o întreprindere pentru a câştiga bani, un instrument pentru obţinerea plăcerii şi, prin urmare, o distrugem în mod frivol. Există atâta gunoi în suflet, încât pur şi simplu nu mai rămâne niciun spaţiu pentru Duhul lui Dumnezeu.
Vrem să trăim cu Hristos, să dobândim plinătatea vieţii în bucuria pe care El a adus-o în lume. Dar acest lucru este imposibil dacă, la început, nu suntem de acord să murim împreună cu El. Căci, dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El (II Timotei 2,11).
Trebuie să decidem să-I jertfim lui Dumnezeu ce avem mai de preţ: pe noi înşine. Şi să decidem ce ar trebui în viaţa noastră să înceteze să ne răpească energia vitală, să identificăm părţile care ne omoară duhovniceşte zilnic şi ne împiedică să trăim cu adevărat. La prima vedere, acestea pot fi lucruri destul de nevinovate şi chiar plăcute, care ne creează adesea iluzia fericirii. Totuşi, toate acestea sunt exterioare în raport cu adevăratul nostru „eu", deşi uneori se dezvoltă atât de adânc în trup şi suflet, încât
devine a doua noastră fire.
Obiceiurile înrădăcinate vor începe să moară, dacă încetăm să le hrănim cu puterea, atenţia şi emoţiile noastre. Dar moartea obiceiurilor nu este principalul lucru; pe pământul presărat cu îngrăşământul „bălegarului" spiritual, trebuie să încolţească mlăditele noilor noastre calităţi umane, asemănătoare cu cele ale lui Dumnezeu şi, prin urmare, autentice. Atunci vom putea spune că trăim cu adevărat şi nu doar că existăm. Şi această viaţă va fi plină de credinţă, nădejde şi iubire, pe care le vom putea împărtăşi cu ceilalţi.
Protoiereul Vladimir Hulap
Fragment din cartea "Parabolele Evangheliei ieri si azi", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Parabolele Evangheliei ieri si azi"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.