Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, m-am gândit ca astăzi să vă pun în atenţie condiţiile iertării păcatelor. De ce? Pentru că am impresia că s-a cam banalizat spovedania, am impresia că stăm pe loc, chiar că dăm înapoi, am impresia că nu vrem să înaintăm, nu ne interesează înaintarea şi poate că toate acestea vin de pe urma faptului că suntem nepăsători. Citim în Filocalie, în Epistola către Nicolae monahul, scrisă de Sfântul Marcu Ascetul, că „înaintea păcatului merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea".

Adeseori, faptul că un lucru se repetă mereu poate duce la nepăsare, la neluare-aminte, la dezinteres. Dacă lucrurile ar fi cam cum le gândim noi, cum le vedem noi, ar însemna că lucrul cel mai uşor e să te spovedeşti şi lucrul cel mai uşor e să păcătuieşti. De ce? Pentru că dacă e aşa uşor să primeşti iertarea păcatelor, atunci de ce să nu păcătuieşti şi apoi să primeşti iertarea păcatelor? Nu ştiu dacă aşa a vrut Dumnezeu, dacă aşa a vrut Domnul Hristos când a aşezat spovedania. A dat Domnul Hristos iertarea păcatelor? Da, a dat. A dat puterea iertării păcatelor? Da, aşa este, dar aceasta pentru împuţinarea păcatelor, nu pentru înmulţirea lor.

Sunt unii care zic: „Lasă că mă spovedesc şi mi se iartă păcatele!" Cine zice aşa ceva, cine gândeşte aşa ceva înseamnă că, de fapt, nu ştie că iertarea păcatelor se dă în anumite condiţii, că trebuie să faci ceva ca să ţi se ierte păcatele. Bineînţeles că iertarea păcatelor vine deplin de la Dumnezeu, pentru că Domnul Hristos, când S-a răstignit pe cruce, Ş-a răstignit pentru păcatele noastre, ca să nu ne mai răstignim şi noi, să nu mai fie cazul să ne răstignim şi noi.

Bineînţeles că este şi o răstignire a omului, în înţelesul de a se îndepărta de lumea aceasta, de a nu mai avea concepţii ale lumii, de a fi statornic în bine, de a-şi lua crucea, de a-şi duce crucea, dar Domnul Hristos a făcut tot, a făcut lucrul deplin, nu a lăsat să se mai facă ceva. Când Domnul Hristos iartă, nu iartă cu târâita, ci iartă cu adevărat, numai că cere o condiţie, şi anume: părăsirea păcatului. E adevărat că sunt unele lucruri care sunt nişte neputinţe ale noastre, e adevărat că sunt şi situaţii pe care nu le putem depăşi. De ce? Pentru că lucrurile se leagă unele de altele, în fiecare clipă noi suntem ceea ce am devenit o viaţă întreagă. Am fost nepăsători, nepăsători suntem şi în clipa de faţă; am fost cu grijă înainte, cu grijă suntem şi în clipa de faţă; am luat aminte, cu luare-aminte suntem şi în clipa de faţă.

Şi atunci ce trebuie să facă cineva ca să i se ierte păcatele? Mai întâi să urască păcatul, să nu dorească păcatul, sa nu dorească să fie în sufletul său nimic din ceea ce este rău, nimic din ceea ce nu vrea Dumnezeu. Apoi să se recunoască păcătos, să-şi recunoască păcatele, nu în înţelesul cum vin unii, cică sunt cel mai mare păcătos, că păcătos ca mine nu e nimeni, că eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi. Nu în înţelesul acesta! Aceasta e o modă, un fel de a vorbi. Adevărata recunoaştere a păcatelor este în înţelesul de a simţi că trebuie să trăieşti în aşa fel încât să devii mai bun, rnai curat, mai sfânt, să devii mai ca Hristos. Şi atunci, dacă faci aşa, e bine şi sigur ţi se iartă şi păcatele. Dar dacă tu faci păcate cu nemiluita, cum se zice, că lasă că şi aşa mă duc şi mă spovedesc, atunci nu poţi să te împărtăşeşti de darul lui Dumnezeu.

Iertarea păcatelor s-a dat pentru împuţinarea păcatelor, ca să nu mai avem păcatele pe care le-am avut şi ca apoi să nu mai facem păcate. Noi cunoaştem din Sfânta Evanghelie oameni care au primit iertarea păcatelor. Ştim despre slăbănogul din Capernaum, că, văzând Domnul Hristos credinţa lor, a slăbănogului şi a celor care l-au dus în faţa Domnului Hristos, a zis: Fiule, păcatele tale sunt iertate! (Marcu 2, 5). Tot aşa: Iarta-se păcatele ei cele multe, căci mult a iubiţi (Luca 7, 47) sunt cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos despre femeia păcătoasă, în înţelesul acesta, că, pe lângă credinţa ei, pe care a pomenit-o Domnul Hristos când a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace! (Luca 7, 50), avea şi iubire. Credinţă şi iubire.

Sfântul Apostol Petru, după ce s-a lepădat de Domnul Hristos de trei ori, a plâns cu amar şi a primit iertarea de la Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos, în chiar ziua învierii Sale, i S-a arătat Sfântului Apostol Petru. I S-a arătat şi în alte împrejurări, şi anume la Marea Tiberiadei, când l-a întrebat de trei ori: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine? (Ioan 21, 16). Ştim apoi că Domnul Hristos l-a iertat pe tâlharul pocăit de pe cruce, pentru că L-a mărturisit pe Domnul Hristos, a înţeles că el e vrednic de osânda în care se găsea, pe când Domnul Hristos nu a făcut nici un rău, şi a zis către Domnul Hristos: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Inţelegem, de asemenea, din pilda cu vameşul şi fariseul, că vameşul a primit iertare pentru că şi-a recunoscut păcatele şi a cerut mila lui Dumnezeu. Din pilda cu fiul risipitor înţelegem că fiul, întors la casa tatălui, a fost primit de către tatăl său pentru că şi-a recunoscut răutăţile şi s-a întors cu încredere la Tatăl Ceresc.

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, noi ne cam jucăm cu spovedania, ne jucăm în înţelesul că vine cineva şi spune: „Am lipsit de la biserică" şi, după aceea, lipseşte în continuare ca şi când asta e viaţa lui, asta e atitudinea lui - a întârziat de la biserică şi întârzie pe mai departe. Nu zice: „Dacă am întârziat până acum, de acum încolo să nu mai întârzii! Ia să fac eu cumva să nu mai întârzii de la biserică, să nu mai lipsesc de la biserică!" Am lăsat slujba bisericii pentru anumite lucruri. Dar de măsura slujbei nu există nimic în lumea aceasta, nu numai în mănăstire, ci în toată lumea nu există nimic. E o înşelare să crezi că poţi să faci altceva în timpul slujbei, ca şi cum ar fi tot slujbă. Nu e adevărat! Poţi să-ţi faci ascultarea ca şi când ai fi la slujbă, dar să părăseşti slujba pentru un lucru pământesc este păcat. Şi tu îl faci, şi îl faci şi azi, şi îl faci şi mâine, şi îl faci şi poimâine, şi îl faci o viaţă întreagă, şi vii să spui numai atât: că ai lăsat slujba şi ai făcut altceva, şi ai impresia că cu asta ai rezolvat totul, că bine că te-ai spovedit şi ţi s-a iertat păcatul. Să ştiţi că nu se iartă aşa păcatele! Să te spovedeşti înseamnă să recunoşti că ai făcut rău până acum, dar şi să vrei să nu mai faci rău de acum încolo.

Sunt unii care ies de la slujbă, şi mai ales în timpul citirii catismelor din Psaltire, ca şi când catismele acelea n-ar mai avea nici o importanţă. Ies să rezolve nişte lucruri, zic ei pentru mănăstire. Nu ştiu dacă nu s-ar putea rezolva lucrurile şi fără asta. Şi nici nu spun la spovedit că au ieşit de la biserică pentru lucruri minore, pentru lucruri fără însemnătate. L-am lăsat pe Dumnezeu în biserică şi m-am dus să rezolv nişte lucruri omeneşti. Să nu ne jucăm cu lucrurile lui Dumnezeu! Aţi observat că sunteţi învârtoşaţi?

Poate aţi observat. V-aţi gândit de unde vine învârtoşarea? Vă spun eu: din aceea că lucrurile lui Dumnezeu le faceţi ca lucruri pământeşti. Şi în felul acesta nu se adaugă iertarea, ci se adaugă osânda, chiar prin spovedanie. De ce n-am fi mai buni, de ce n-am fi mai cu luare-aminte faţă de omul de lângă noi, de ce n-am fi mai doritori de bine? Atârnă de noi lumea asta? Păi, atunci Dumnezeu ce rost mai are în lumea asta? Doar să ne ierte păcatele, doar să ne facă ceva ce vrem noi şi noi nu facem ce vrea Dumnezeu?

Iubiţi credincioşi, condiţia mântuirii, condiţia iertării păcatelor este părăsirea păcatelor. Nu părăseşti păcatele, nu poţi primi iertarea păcatelor, chiar dacă ţi se dă iertarea păcatelor, nu poţi să te împărtăşeşti de iertarea păcatelor pentru lucruri care s-ar putea face şi altfel şi s-ar putea face şi pentru Dumnezeu.

Aici, la noi, la mănăstire, v-am mai spus eu şi altă dată şi vă spun şi acum, a venit cândva un prieten al părintelui Serafim, părintele Dometie Trihenea de la Sfântul Munte. A venit la părintele Serafim, Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi, şi nu ştiu cum a venit vorba despre faptul că la Sfântul Munte, fiind marea aproape, poţi avea peşte, se poate mânca mai mult peşte. Şi părintele Dometie - îmi pare bine, tare bine îmi pare că am fost şi eu acolo, când a venit vorba - a zis aşa: „Da, e mai bun peştele decât «cartoafele», dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit." Ceea ce înseamnă: „Prefer să nu mai mănânc peşte şi să mănânc cartofi, dar să am vreme pentru Dumnezeu, să am vreme de pravilă."

Cineva spunea că la o mănăstire de maici, la începutul slujbei, într-o duminică au fost de faţă doar două maici din douăzeci. Bineînţeles că m-am mâhnit, şi dacă ne gândim noi bine, aici, acum, în zilele pe care le trăim, câţi din treizeci de oameni vin la slujbă seara? Dimineaţa vin mai mulţi, e drept, dar seara câţi vin? Şase, şapte, opt şi atâta tot si după aceea vin la spovedit să le ierţi păcatele şi să le dai voie să se împărtăşească, ca şi când şi-ar fi făcut datoria, ca şi când n-ar avea importanţă că nu au luat parte la o slujbă. Eu înţeleg, sunt situaţii în care nu poţi lua parte la o slujbă. Şi eu lipsesc, am lipsit şi ieri. Ieri seară am venit de la o înmormântare şi eram obosit, şi veneam degeaba -la slujbă, şi am zis: „Nu mă duc la Vecernie, o să mă duc la Utrenie." E o situaţie pe care o înţeleg şi la mine şi o înţeleg şi la altul, dar aşa numai ca să nu vii acolo unde trebuie să fii, să fii în altă parte, să nu-ţi închipui că te iartă Dumnezeu!

Deci condiţia iertării este părăsirea păcatului. Ce ai făcut până acum rău şi recunoşti, şi spui la spovedit că a fost T rău, să nu mai faci de acum încolo. Spui că ai întârziat la biserică, să nu mai întârzii de acum încolo. Spui că ai ieşit de la slujbă, să nu mai ieşi de acum încolo. Spui că nu ţi-ai făcut datoria pe care ai fi putut să o faci, să te sileşti să o împlineşti.

Şi atunci poate să fie bine şi la noi aici, şi în lumea aceasta şi atunci putem să avem încredinţarea că Dumnezeu, Care ne iubeşte, ne şi primeşte. Dar nu ne primeşte şi nu ne iubeşte numai aşa, fără nici un fel de condiţii. Am citit acum de curând o afirmaţie, că cineva a zis: „Eu sunt sigur că Dumnezeu mă iubeşte", şi cel cu care a vorbit a zis: „Da, dar să nu-ţi închipui că te iubeşte pe tine mai mult decât pe altul!" Da, ne iubeşte Dumnezeu şi toate câte sunt ni le-a dat Dumnezeu pentru că ne iubeşte, dar nu există un răspuns mai bun pentru iubire decât iubirea. Mă iubeşte Dumnezeu, să-L iubesc şi eu pe Dumnezeu şi să dovedesc că îl iubesc, pentru că altfel trec ani şi ani peste noi, zeci de ani şi rămânem tot aşa sau poate suntem mai împuţinaţi cu viaţa duhovnicească decât atunci când am început-o.

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, vă rog să luaţi aminte la ce v-am spus eu acum. Sunt preot şi duhovnic de douăzeci şi unu de ani şi nu prea văd realizări de pe urma intervenţiilor mele. Poate că sunt vinovat şi eu că nu am stăruit pentru o viaţă mai bună, pentru o viaţă mai îm-bunătăţită, că nu am respins, când a trebuit să resping, pe nepăsători, pe cârtitori, pe vorbitorii de rău, pe clevetitori, pe cei ce îşi fac vreme să vadă emisiuni la televizor şi nu îşi fac vreme pentru slujbă. Şi îmi cer iertare de la Dumnezeu pentru faptul că nu am fost destul de hotărât. Cred că nu am putut să fiu mai hotărât, dar am presupus de multe ori binele şiacolo unde nu era, am considerat că dacă un om e cumsecade, e aproape de împărăţia lui Dumnezeu, însă cred că am greşit. De ce am greşit? Am greşit pentru că nu am cerut mai mult şi pentru că nu am cerut cât ar fi trebuit să cer, şi pentru că nu am sancţionat pe cei care au venit să-mi spună: „Nu am fost de fiecare dată la biserică, la slujbă, am întârziat, am ieşit de la slujbă." Trebuia să-i sancţionez şi să le spun: „Măi, dacă tu te depărtezi de Dumnezeu şi pui pe Dumnezeu la dos şi lumea asta, în faţă, du-te la lumea asta şi cuminecă-te cu ea!"

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, astăzi, când pomenim pe Sfinţii Apostoli Vartolomeu şi Varnava, cred că ar fi bine să ne gândim şi la virtuţile acestor sfinţi, cât le cunoaştem noi. în ceea ce priveşte pe Sfântul Varnava, ştim că numele lui înseamnă „fiul mângâierii". Să fim şi noi nişte mângâietori, să fim şi noi nişte fii ai mângâierii! S-a citit chiar astăzi la Apostol că Apostolul Varnava era bărbat bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Să căutăm să fim şi noi ca el, să fim buni, să fim plini de Duhul Sfânt şi să se vadă aceasta, şi să avem credinţă! Despre Sfântul Vartolomeu nu ştim decât că Sfântul Vartolomeu şi Sfântul Natanail ar putea fi acelaşi apostol. Poate să fie aşa, poate să nu fie aşa. Dar, în orice caz, dacă Sfântul Vartolomeu este Sfântul Natanail înseamnă că el e acela care a zis: Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti împăratul lui Israel! (Ioan 1, 49). El e acela despre care a spus Mântuitorul: Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug. (Ioan 1, 47). Deci să fim şi noi ca el, să înlăturăm din sufletul nostru vicleniile, vicleşugul şi să-L mărturisim pe Domnul Hristos în conştiinţa noastră ca Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel!
Dumnezeu să ne ajute!

Parintele Teofil Paraian

Mănăstirea Brâncoveanu, 11 iunie 2004

CALE SPRE BUNĂTATE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CALE SPRE BUNĂTATE"

 

• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• Spovedania si iertarea pacatelor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti