Toată omenirea este atrasă continuu şi puternic de păcat în toate formele sale şi experimentează consecinţele acestuia: confuzie, distrugere, tristeţe şi suferinţă şi tot felul de calamităţi, cu moartea în cele din urmă. Există un singur Eliberator din acest păcat care dăunează tuturor: Domnul Iisus Hristos. Dar cât de puţină credinţă au oamenii în El! Câţi nu batjocoresc sfinţenia şi neprihănirea Lui? Câte doctrine nu sunt împotriva învăţăturilor Sale?
La început, omul s-a abătut de la temelia fermă a voinţei şi a poruncilor lui Dumnezeu, ca de pe nişte şine ferme, la figurat vorbind, şi a deviat pe calea alunecoasă a voinţei proprii şi a voinţei diavolului: vrăjmaşul şi apostatul de la Dumnezeu. De aceea necazurile sale nu au sfârşit şi nici măsură. Tu eşti o creatură, iar Dumnezeu este Făcătorul tău, Artistul tău, Care ţi-a format sufletul şi trupul; eşti în puterea Lui deplină, El fiind bun, drept, atotputernic şi desăvârşit.
Precum Creatorul este bun, drept, înţelept, desăvârşit, infinit, ţi-a dat aceeaşi lege perfectă, bună, dreaptă, binecuvântată, prin care să devii sfânt, drept şi fericit în vecii vecilor. In calitate de Creator, a făcut, de asemenea, ca toate creaturile, vorbitoare şi nevorbitoare, animate şi inanimate, să fie supuse unor legi. Prin aceste legi înţelepte, creaturile înfloresc, sunt în bunăstare, în interacţiune corectă şi oportună, frumoasă; în ordine, armonie şi frumuseţe.
Dar când omul a adus în viata sa neascultarea faţă de Creator, voinţa proprie, atunci întreaga viaţă a omului a fost dată peste cap, pe dos. A devenit dezordonată, urâtă, mizerabilă, deplorabilă din cauza nenumăratelor patimi ale omului: mândria, iubirea de sine, interesul personal, ambiţia, lăcomia de bani, neînfrânarea, beţia, curvia, orice fel de depravare, împietrirea inimii, răutatea, invidia, lenea, neascultarea, nerăbdarea, nestăpânirea de sine şi alte patimi.
Din aceste pricini neamul omenesc a fost supus la nenumărate calamităţi. Abia atunci începe să prospere când ajunge la discernământ, pocăinţă, îndreptare şi supunere totală faţă de legile Creatorului şi trăieşte în conformitate cu ele, cu acurateţe.
In lume, ca într-o casă magnifică, vedem o ordine şi o inteligenţă minunată în toate: în mişcarea stelelor şi a pământului, în circuitul vânturilor, în schimbările anului, în dezvoltarea plantelor, în frumuseţea lor minunată, în regnul plantelor şi al animalelor. In toate - în lucrurile mici şi mari - observăm legi înţelepte, ordine, armonie, frumuseţe inimitabilă, pe înţeleptul Constructor şi Stăpân. Dar în omenire predomină nenumărate dezordini, fărădelegi, tulburări, necazuri, incongruenţe, haos. Unii sunt săraci, alţii au
lux în toate şi se dedau la excese, zgârcenie, împietrire de inimă faţă de semeni, invidie, neînfrânare, crimă, sinucidere. Din aceeaşi categorie face parte neascultarea celor tineri faţă de cei mai în vârstă. Iată ce a făcut şi la ce duce păcatul!
Totuşi, străduieşte-te să practici faptele dreptăţii. Domnul Dumnezeu este o Fiinţă atotmilostivă, bunătatea însăşi, iubirea, frumuseţea nestricăcioasă, mireasma inexprimabilă, dulceaţa infinită, înţelepciunea de neconceput, lumina lină care străluceşte asupra celor credincioşi, simplitatea şi adevărul atotsfânt. Toate creaturile raţionale aspiră în mod organic la El.
Or, păcatul, care a pătruns în firea noastră, a pervertit întreaga ordine morală. Diavolul a inventat pentru omul rătăcit de poftele sale josnice: orgoliul, lenea, răutatea, gelozia, hoţia, ambiţia, mândria şi aşa mai departe. Prin aceste mijloace îi înşală pe oameni, îi îndepărtează de Dumnezeu şi îi aruncă în moarte şi în chinuri, în suferinţă, în confuzie, în întuneric şi în ruşine. Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu (Iacov 4, 4).
Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacov 4, 4). Aceasta este dualitatea care domneşte în firea noastră, din cauza păcatului! Iată o bătălie pe care trebuie să o purtăm zi şi noapte! Omul, trăind pe pământ, persistă în necredinţă, deşertăciune şi corupţie, în dependenţa sa de trup şi de lucrurile stricăcioase. Şi nu trăieşte în Dumnezeu, în adevăr, în dreptate, în cele duhovniceşti şi nestricăcioase. De aceea va moşteni în cele din urmă, dacă nu se pocăieşte, nu viaţa, ci stricăciunea şi moartea.
Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul din Duh va secera viaţă veşnică (Galateni 6, 8). Tot pomul care nu face roadă
hună se taie şi se aruncă în foc (Matei 3,10). Aceasta este o parabolă: prin pom se înţelege omul; prin roadă se înţeleg faptele bune, pentru care am fost creaţi; prin seceriş se înţelege alegerea morţii veşnice sau pierderea vieţii vremelnice; prin foc se înţelege focul iadului sau chinul veşnic; focul nestins, la care sunt condamnate toate duhurile rele, ticăloase şi viclene - demonii.
Sfântul Ioan de Kronstadt
Fragment din cartea "FRUMUSEŢEA VIEŢII CREŞTINE", Editura Egumenita
Cumpara cartea "FRUMUSEŢEA VIEŢII CREŞTINE"
-
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta -
SIDA - boala si pacat
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Boala, intre trup si suflet
Publicat in : Religie -
Acatist pentru izbavirea de boala
Publicat in : Acatiste
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.