Vizitând mănăstirile ortodoxe în decursul timpului, nu am întâlnit un monah „mai firesc” ca părintele Iustin, stareţul Mănăstirii Deceani, pe care a călăuzit-o timp de treizeci de ani - dintre toate mănăstirile sârbeşti din Kosovo fiind cea mai puţin atacată şi distrusă de şiptari („Şiptarul” este etnonimul cu care albanezii din Kosovo se numesc pe ei înşişi, (n. trad.) -,iar mai apoi arhimandrit al Mănăstirii Savina din Herţeg Novi (Muntenegru).
Născut în anul 1936, în Bosnia (Dobrun), călugăr încă din tinereţe, a deprins cunoaşterea şi arta vieţuirii monahale pe lângă renumitul părinte Macarie, stareţ al Mănăstirii Deceani (cel dinaintea părintelui Iustin). Vorbind întotdeauna cu bunăvoinţă şi recunoştinţă despre stareţul Macarie, părintele său duhovnicesc, părintele Iustin precizează că a fost o rară pildă de vieţuire monahală în lumea ortodoxă sârbă, care s-a nevoit îmbinând armonios datoria creştină ortodoxă cu firescul vieţuirii unui simplu sârb, dar şi cu arta diplomatică, posedând o rară harismă în general, în Ortodoxie, şi în special, în relaţiile inter-bisericeşti ortodoxe (după părerea părintelui Iustin, o astfel de harismă rară a avut şi Patriarhul sârb Gherman). Vorbind cu respect şi simpatie despre o astfel de personalitate precum cea a părintelui Macarie, stareţ al Mănăstirii Deceani timp de mai mulţi ani, părintele Iustin era ca şi cum vorbea despre sine. Nu era nevoie de vreo impunere, nici de vreo rivalitate; pur şi simplu, fiul îşi iubea părintele, şi părintele îşi iubea fiul, care nu ar fi dobândit nicicând ascultare faţă de părintele său, dacă nu ar fi fost dragostea părintelui faţă de fiu, căci, lipsiţi de dragoste, noi toţi ne supunem unei autorităţi reale sau false deoarece ne temem de ea.
La şaizeci de ani neîmpliniţi, părintele Iustin a dobândit o mare şi preţioasă experienţă de viaţă şi de trăire duhovnicească. Ortodox convins, fără vreo urmă de fanatism sau xenofobism, dimpotrivă, larg deschis faţă de experienţa şi tradiţia religiei creştine catolice şi protestante, intrând într-un dialog deschis şi liber cu reprezentanţii acestor denominaţiuni, care vizitau Mănăstirea Deceani, părintele Iustin, prin întreaga sa înfăţişare, deşi avea doar Seminarul teologic absolvit, reprezintă teologia ortodoxă deplină.
Aceasta înseamnă că îl preocupă mai puţin să asculte conversaţiile teologice ale unor minţi înalte despre problemele-cheie ale dogmelor creştine, ci este mult mai atras de confirmarea sau cultivarea prin propria trăire a acestor dogme teologice ale Bisericii. Pentru fiecare cuget abstract, teoretic, pe care îl aude de la interlocutorul său, părintele Iustin scoate „ca din mânecă” câte o povestioară de viaţă adevărată, care fie confirmă, fie conduce la îndoială, fie neagă teoria. Scoţând la iveală aceste pilde din vieţuirea proprie sau din practica duhovnicească, părintele Iustin face acest lucru cu spirit, expresiv, uneori fie cu o blândă ironie, fie, adesea, cu un umor sănătos, care, după părerea „caracterologului iugoslav” Vladimir Dvornikovici (Vladimir Dvronicovici (1888-1956) - etnic croat şi filosof politic iugoslav, etno-psiholog şi puternic susţinător al etniei iugoslave. In anii ’20 a fost profesor la Universitatea din Zagreb, fiind cel mai bine cunoscut ca autorul lucrării Caracterologia iugoslavilor, (n. trad.), adesea nu poate să-l acuze pe omul balcanic. Orice dispută pe care trebuie să o rezolve, fie în cadrul mănăstirii, fie în afara acesteia, fie la spovedanie, fie când oamenii vin să-i prezinte o problemă, părintele Iustin o rezolvă liniştit, calm, cu răbdare, identificându-se cu oamenii şi cu problemele lor, încercând întotdeauna, pe cât îi stă în putere, să-i înţeleagă mai bine, ca un fel de „preot psihiatru” contemplativ, cum a spus odată în glumă.
In decursul câtorva convorbiri, pe care le-am avut cu părintele Iustin în vreme ce vieţuia la Mănăstirea Deceani, iar mai apoi la Mănăstirea Savina (în anul 1994), aflându -mă de unul singur sau adesea în prezenţa monahilor săi, a obştii monahale sau a frecvenţilor vizitatori ai mănăstirii, am atins felurite şi numeroase probleme de natură existenţialo-teologică, mai apoi ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, trecute şi actuale, chiar şi multe probleme practice din viaţă, pe care părintele Iustin nu le-a trecut cu vederea niciodată. Imi este greu să-mi amintesc dacă vreodată în viaţă, din tinereţe până în ziua de azi, în decursul vizitării multora dintre mănăstirile noastre mai mari sau mai mici, am întâlnit cândva un om care, într-un fel atât de aparte, întruchipa deschis bucuria de a trăi, împreună cu cele mai serioase şi mai profunde deziderate, pe care le cere Ortodoxia chiar de la monahi.
A crescut asemenea unui lăstăriş, cu o constituţie trupească viguroasă, primind şi luându-şi rămas-bun de la oaspeţi la porţile seculare ale Mănăstirilor Deceani şi Savina. Părintele Iustin a lucrat întotdeauna ca un neclintit apărător a toate în Ortodoxia sârbă, care s-a păstrat din vremea Sfinţilor Chiril şi Metodiu până în ziua de azi. Cu un zâmbet blând, fără vreo dorinţă de a impresiona, cordial şi ospitalier faţă de oricine, indiferent dacă la Deceani intra vreun şiptar necunoscut sau vreun confrate cunoscut lui de mult timp, dacă era vreo doamnă de la oraş „prea fardată” sau vreo ţărancă simplă, care venise la mănăstire să ceară vreo favoare, părintele Iustin atrăgea pe oricine la fel, prin veselia şi deschiderea sa statornică.
Este cunoscut, aşa cum am spus la început, că Mănăstirea Deceani, „de pe râul Bistriţa”, a fost şi a rămas mănăstirea sârbă din Kosovo care, după cel de-al Doilea Război Mondial, în decursul câtorva decenii a fost cel mai puţin expusă atacurilor de orice fel ale şiptarilor. Practic, cel puţin când vine vorba de mănăstire, având în vedere evenimentele din ultima vreme de la Deceani, singurul merit îi revine părintelui Iustin. Invăţând limba albaneză, atât cât îi era de folos pentru o comunicare uzuală, de zi cu zi, cu şiptarii, părintele Iustin îi primea oricând doreau.
Iar adeseori şiptarii voiau să audă sfatul unui stareţ experimentat, îi încredinţau chiar şi aspecte intime ale vieţii personale, îi cereau să le citească rugăciuni atunci când erau
bolnavi sau la vreme de necaz şi, datorită puternicei lor credinţe, îmi confirmă părintele Iustin, s-a întâmplat ca mulţi să se tămăduiască. Cu adevărat, ca un experimentat psihoterapeut, părintele Iustin, împreună cu fiecare şiptar - în general, şi cu fiecare sârb, iar aceştia din urmă veneau tot mai rar la mănăstire de teama şiptarilor, timp îndelungat şi în mod detaliat cerceta „anamneza” fiecăruia, se interesa de orice amănunt însemnat din viaţa lui trecută, iar rugăciunea sa era urmată de regulă şi de sfaturi „psihoterapeutice” pentru cel suferind şi de altfel pentru orice om nefericit. Glumeam cu părintele Iustin spunând că noi doi am ajunge departe dacă am deschide în mănăstire un „cabinet medical” pentru oamenii cu probleme psihice.
Dăruind la despărţire fiecăruia, care îi ceruse, vreun ajutor şi un sfat, întotdeauna auzea din partea şiptarilor cuvinte de întărire şi pentru sine însuşi: „Buzele tale sunt aurite” sau „Să-ţi salte inima de bucurie!”
Oare nu a supraevaluat părintele Iustin unele trăsături bune ale şiptarilor, deoarece timp de treizeci de ani a trăit în comuniune cu ei, temându-se în subconştient că, în spatele unei părute recunoştinţe a şiptarilor pentru binele făcut lor, dintr-odată s-ar putea desprinde dintre ei un chip cu totul altfel al aceluiaşi om sau popor? In privinţa părintelui Iustin, viziunea extrem de realistă asupra vieţii şi oamenilor cred că nu ar fi putut fi întunecată sau distorsionată nici dacă ar fi fost în discuţie şiptarii. Duhovnicul Iustin cunoştea duplicitatea omului în general, era un cunoscător al patimilor omeneşti, al întorsăturilor bruşte ale dispoziţiilor şi vicleniei poporului, şi al celui sârb, şi al şiptarilor, căruia din când în când i-a fost singura armă de apărare; părintele Iustin cunoştea bine şi războinicia şiptarilor, dorinţa lor de răzbunare, precum şi viclenia lor, şi totuşi, el nicicând nu l-a considerat un popor inferior, fără rădăcină şi credinţă.
„Un cuvânt frumos deschide şi o uşă de fier”, spune unul dintre proverbele noastre populare care, probabil, există într-o formă similară la toate popoarele. Oamenii pot fi împărţiţi şi în funcţie de calitatea comunicării cu alte persoane. In vreme ce se pare că unor oameni li se deschid toate uşile, iar, în principiu, experienţa lor cu alte persoane este pozitivă, altor oameni li se întâmplă permanent necazuri în relaţie cu alte persoane, din care, fireşte, mai apoi, despre om, în general, trag concluzii sceptice, pesimiste, chiar agresive. Este evident că părintele Iustin aparţine celei dintâi categorii de oameni deoarece iubeşte felul de vieţuire autentic, crede sincer în Dumnezeu, de la Care provine şi dragostea „firească” faţă de oameni.
După părerea sa, modul în care vieţuieşte cineva nu se învaţă de la călugări, ci de la bătrânii noştri patriarhali, care au dus o vieţuire cinstită şi bineplăcută lui Dumnezeu, petrecând timpul pe pământ şi cu pământul, în lucrare şi în rugăciune, frecventând bisericile împreună cu soţia de care se îndrăgosteşte abia la nuntă şi mai apoi o iubeşte tot mai mult, cu soţia care naşte şi îşi creşte ortodox copiii. Este vorba despre acea sârboaică numită Ioka, care a dat naştere la paisprezece copii, despre care părintele Iustin spunea că în fiecare dimineaţă, atunci când soţul ei se trezea, o găsea cu nasul lipit de pieptul lui. Atunci când a întrebat-o de ce stă aşa, aceasta i-a răspuns: „Sufletul tău are o bună-mireasmă!”
Părintele Iustin spune că oamenii care au trăit firesc, au şi murit firesc, de obicei, la adânci bătrâneţi. Toţi sârbii din Kosovo pe care, de ani de zile, părintele Iustin i-a înmormântat şi care erau trecuţi de optzeci sau nouăzeci de ani, au trecut la cele veşnice uşor şi frumos, ca nişte sfinţi: cu un chip galben ca ceara, cu trăsături liniştite, paşnice, iar unii dintre ei păreau că răspândesc bună-mireasmă.
Au murit deplin conştienţi, fie în somn, fie „într-un pui de somn pe scaun”, înainte de trecerea din această viaţă fiind spovediţi şi împărtăşiţi. După părintele Iustin, un aşa fel de a trece la cele veşnice este singurul mod firesc, creştinesc, prin care se moare. Trecerea lor în cealaltă viaţă, în care se află majoritatea acelor străvechi sârbi din Kosovo care au crezut, s-a petrecut la fel de uşor, aşa cum femeile năşteau deosebit de uşor, în grajd sau pe câmp, lucrând până în ultima clipă. „Şi cum nasc femeile în ziua de azi întreabă cu voce apăsată părintele Iustin, şi îndată răspunde: „Mai întâi ani îndelungaţi nu pot rămâne însărcinate, apoi au câteva avorturi spontane şi, în cele din urmă, abia nasc un copil, şi acela prin cezariană!”
Intr-adevăr, această remarcă puţin cam exagerată a părintelui Iustin despre femeile din ziua de azi, din întreaga lume, precum şi de la noi, a fost şi motivul discuţiei în cadrul căreia mi-a vorbit şi mie, şi altora despre viaţă, despre Dumnezeu, despre oameni şi moarte; a expus totul într-un mod idilic, ce aparţine unei perioade foarte îndepărtate, a unei comunităţi patriarhale, în care se ştia cu exactitate despre datoria şi dreptul fiecărui membru.
L-am întrebat pe părintele Iustin dacă nu i se pare, oare, că idealizează trecutul şi tocmai de aceea vorbeşte exagerat de pozitiv despre şiptarii din Kosovo, care par să trăiască în felul patriarhatului mai sus pomenit, aşa cum până de curând au vieţuit atât sârbii de acolo, cât şi cei din alte zone izolate ale Serbiei.
In ciuda faptului că ne exprimăm cu tărie crezul în Pronia lui Dumnezeu, creştini ortodocşi fiind, mi se pare că nu vedem acest lucru în decursul istoriei, care, de fapt, a început cu arătarea, respectiv cu revelarea lui Dumnezeu omului, prin Dumnezeul-om Iisus Hristos, şi, fără de voie, facem comparaţii în toate domeniile în privinţa trecutului vieţii creştineşti, asemenea aceleia a părintelui Iustin în legătură cu naşterea femeilor de odinioară şi a celor de acum.
El este conştient de inevitabilitatea schimbării, preţuieşte şi apreciază ştiinţa şi instruirea oamenilor, care nu îi pricinuieşte nici un fel de complex de inferioritate; prin bogata sa experienţă duhovnicească, precum şi prin studiul literaturii patristice, a ajuns pe bună dreptate la cel mai înalt cin în monahism pentru cei ce nu au urmat Facultatea de Teologie, acela de arhimandrit.
Din moment ce trăim deja vremuri grele care, poate, vor ajunge şi mai grele, l-am întrebat pe părintele Iustin cum trebuie să ne raportăm la noi înşine şi la oameni, ce fel de monahism va fi pe viitor şi cum se prezintă acum pentru călugări. „Trebuie să iubim viaţa, şi atunci nu poţi să nu-L iubeşti pe Dumnezeu. Şi dacă mai întâi îl iubeşti pe Dumnezeu, nu poţi să nu iubeşti viaţa. Atunci când îl iubiţi pe Dumnezeu şi viaţa, este imposibil să nu-i iubeşti pe oameni. Domnul ne-a lăsat un singur mesaj nevremelnic: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!
Poate că ţi se pare că acest mesaj al lui Hristos este de neatins şi de neînfăptuit, însă nu este aşa. Incepe să trăieşti aşa cum îţi spune Dumnezeu, şi poate, în decursul vieţii tale sau la sfârşitul acesteia - iar unora le este dăruit acest har încă de la început -, vei ajunge să împlineşti şi acest mesaj «de neînfăptuit». Iar atunci când îl vei înfăptui, vei vedea că nu vei mai avea nici un potrivnic în viaţa din afară, singurul potrivnic pe care îl vei mai avea va fi şi va rămâne în tine. Nu vor mai fi nici evrei, nici greci, nici nemţi, nici
bulgari... însă nici catolici, nici musulmani, ci va fi raiul în suflet, raiul înfăptuit deja aici pe pământ... Toţi oamenii îţi vor fi fraţi.
Viaţa monahală este grea, însă, în acelaşi timp, este şi o vieţuire creştinească uşoară asemeni poverii lui Hristos; dacă o porţi cu dragoste şi credinţă, povara este uşoară, dacă nu, este cumplit de grea, mulţi nu o suportă. Fiecare persoană care intră ca începător într-o mănăstire trebuie să ştie de ce intră. Nu toate motivele, care îl conduc pe tânăr la mănăstire, sunt la fel de bune şi de acceptabile. După părerea mea, de aceea stagiul de începător trebuie să fie îndelungat, cel puţin de trei ani, pentru ca atât începătorul, cât şi obştea monahală să înţeleagă dacă Dumnezeu l-a călăuzit la mănăstire sau voia sa, ba uneori, chiar răutatea şi îndărătnicia...
Ne mirăm şi ne supărăm că s-au înmulţit sectele şi au succes atât în rândul celor şcoliţi, cât şi al poporului simplu. Vinovaţi suntem doar noi, călugării şi preoţii, căci suntem mărturisitori nevrednici ai lui Hristos. Dacă viaţa noastră ar fi în acord cu ceea ce spunem, toţi cei ce vor să îndrepte Ortodoxia ar fi cu totul de prisos. In acest fel, sectarii ne avertizează că noi, mărturisitorii ortodocşi ai lui Hristos, trebuie să devenim ceea ce ar fi trebuit să fim încă de când am îmbrăcat rasa...
Preotul sau călugărul nu trebuie să slujească nici o slujbă religioasă în mod formal şi în grabă. Atunci când faci sfeştanie în casa vreunui enoriaş, ca preot, când, de vreun praznic, săvârşeşti «slujba de tăiere a colacului», când slujeşti la vreun botez, cununie sau înmormântare, nu sări nici un cuvânt, trăieşte tot ceea ce citeşti, doar astfel îl vei trezi pe Hristos în om. Aici, în Muntenegru, înainte de război, nu era obiceiul sfinţirii apei, al aghesmei. Preoţii erau registratori, stăteau în biserici şi se ocupau cu tot felul de lucrări sacre, însă acest lucru nu a fost bun. Poporul nu şi-a cunoscut preotul, nici preotul - pe oamenii din popor, şi nu trebuie să ne mire ceea ce s-a întâmplat cu creştinismul în Muntenegru.”
Ii pun o nouă întrebare părintelui Iustin, care este mereu gata să răspundă: cum să te comporţi în societatea de azi cu oamenii atunci când suntem departe de desăvârşire, de dragostea faţă de Dumnezeu şi oameni ? Despre acest lucru a vorbit cu înţelepciune, rezervat, cu multă înţelegere pentru fiecare persoană.
„Incepe de la faptul că dispoziţia sufletească ţi se schimbă de vreo câteva ori în cursul zilei. Eşti vesel câteva ceasuri, apoi eşti trist, după aceea pus pe ceartă pentru că fie te-a înţepat cineva, fie te doare ceva în pântece. Şi acum închipuie-ţi ceea ce se întâmplă mereu cu fiecare dintre noi: te întâlneşti cu un om cunoscut sau cu vreun, altul necunoscut, care este trist sau pus pe ceartă, iar tu eşti vesel sau invers. Ce trebuie să faci ? Păi, dacă vezi că nu eşti pe aceeaşi lungime de undă, înfrânează-te, schimbă câteva cuvinte cu el şi te desparţi de el în nădejdea că vă veţi întâlni în condiţiile unei dispoziţii sufleteşti mai bune...
Omul, în general, trebuie să facă exerciţiul tăcerii. Priveşte frescele cu sfinţi: ochi mari, nas drept, urechi de dimensiuni medii, gură mică. Tăcerea este un lucru mare, şi sfinţii ne-au învăţat că nicicând nu au greşit când au tăcut, şi de multe ori au păcătuit atunci când au grăit. Cinsteşte-l şi, dacă poţi, iubeşte-l pe om, indiferent de credinţă şi naţionalitate.”
La întrebarea dacă un chinez, cu o viaţă morală, se va mântui în credinţa sa, a răspuns: „Oare asta este grija ta? Ia aminte cum te vei mântui tu! Mare har dumnezeiesc este că te-ai născut în credinţa ortodoxă; şi câte popoare ortodoxe ştiu să preţuiască acest lucru?
Poartă-L pe Hristos întru tine, adaptează-ţi chipul după al Său, şi nu ţi se va întâmpla nimic rău. Am vieţuit timp de treizeci de ani în mijlocul şiptarilor, am trecut pe uliţele şi străzile lor, prin satele şi oraşele lor, am păşit fără frică, firesc şi normal şi nicicând nu a aruncat cineva cu vreo piatră după mine. Oamenii buni se atrag reciproc, ca şi cei răi. Insă şi oamenii răi sunt copiii lui Dumnezeu, chiar dacă atacă un om al lui Dumnezeu, atunci când izbutesc să-l provoace pe vreun preot sau pe vreun călugăr să se certe cu ei, vor să întărească şi să confirme răutatea dinlăuntrul lor sau încep să se îndoiască de răutate ca atare, atunci când la insultă li se răspunde cu blândeţe şi iertare. Şi nu poţi răspunde în acest fel la o insultă dacă nu-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni; orice falsă înfrânare se observă imediat şi nu îşi află lucrarea creştinească asupra altui om, chiar dacă o astfel de reţinere este mai bună decât o ceartă deschisă.”
Il întreb pe părintele Iustin despre posibilitatea desăvârşirii sufletului omenesc şi după moarte, având în vedere că viaţa omului este scurtă, uneori prea scurtă pentru a pune un început în împlinirea poruncii Domnului: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru desăvârşit este!”
Mai întâi, făcând pomenire de avertismentul Domnului prin pilda evanghelică despre bogat şi săracul Lazăr, pentru care „din acea parte” nu a mai fost posibilă nici o schimbare, părintele Iustin are încredere în nemărginita şi de neînţeles iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa - faţă de om, şi îşi pune nădejdea sau vrea să creadă că şi după moarte se continuă pentru om acea cale nicicând încheiată a desăvârşirii acestuia după chipul lui Dumnezeu şi pe calea către Dumnezeu. Alta este problema, despre care nu ştie sau nu vrea să vorbească părintele Iustin, dacă această sporire veşnică pe mai departe a omului în cele duhovniceşti este valabilă pentru toţi oamenii sau doar pentru cei care aici, pe pământ, s-au întors către Dumnezeu şi au început, măcar câtuşi de puţin, să împlinească voia Sa.
După fiecare despărţire de părintele Iustin îmi doream să-l revăd cât mai curând posibil. Deşi înţelesesem mai demult, fiind creştin, că fără un duhovnic de încredere nu există sporire duhovnicească în Ortodoxie, chiar convorbirile cu părintele Iustin şi cu alţi duhovnici mi-au arătat într-o lumină deplină sensul adânc al raportului de iubire dintre un părinte şi un fiu duhovnicesc. Ascultarea nu este un fel de poruncă pentru împlinirea unei legi vetero-testamentare, ci este comuniunea dragostei din care Se arată Duhul Sfânt. Complexa taină creştinească a Sfintei Treimi nu poate fi înţeleasă de nici un filosof printr-un efort intelectual, ci ea este revelată şi accesibilă omului doar dacă în viaţa sa sintetizează veşnica Comuniune a dragostei Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt.
Şi, în încheiere, să mai spun ceva: că umorul sănătos, vioiciunea firească a unui temperament înnăscut, care se apropie de vârsta de şaizeci de ani şi care întreaga sa viaţă nu doar că s-a rugat, ci a şi lucrat fizic (ora et labora - „roagă-te şi lucrează”, cunoscutul mesaj al Sfântului Benedict din veacul al Vl-lea, atât pentru monahi, cât şi pentru laici!), însă, mai presus de toate, darul optimismului creştin original şi inepuizabil, provenit din credinţa în Hristos cel înviat, de unde şi bucuria, şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii (nu sunt aici şiptari sau sârbi, culţi sau analfabeţi, de parte bărbătească sau femeiască!), au făcut din arhimandritul Iustin un duhovnic de încredere, dorit şi căutat, unul dintre cei mai originali din Biserica Ortodoxă Sârbă de la sfârşitul veacului al XX-lea.
Fragment din cartea "Impreuna cu Dumnezeu suntem puternici. Convorbiri cu duhovnici sarbi", Editura Sophia
Cumpara cartea "Impreuna cu Dumnezeu suntem puternici. Convorbiri cu duhovnici sarbi"
-
Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
Publicat in : Liturgica -
Cununia si sora ei, Calugaria
Publicat in : Liturgica -
Calugaria - calea experientei esentiale
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.