
Sfânta Scriptură ne spune în repetate rânduri ca Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască si la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim 2, 4; cf. Ps 145, 9-Iez 18, 32; 33, 11; II Pet 3, 9). Dovada supremă a voinţei universale de mântuire a lui Dumnezeu o constituie jertfa lui Hristos, Care „S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi" (I Tim 2, 6). Mântuirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu: „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru îndreptare săvârşite de noi, ci după a lui îndurare..." (Tit 3, 5); „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor" (Tit 2, 11). Ca răspuns la acest har, i se cere omului pentru mântuire credinţa lucrătoare: „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi, este darul lui Dumnezeu" (Ef 2, 8). Insăşi credinţa este un dar al jertfei lui Hristos: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi întru El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Fii 1, 29).
Aceasta nu înseamnă însă că omul beneficiază în mod pasiv de roadele jertfei mântuitoare. Se mântuieşte numai cel care răspunde harului oferit în mod gratuit de Dumnezeu, prin adeziunea integrală a credinţei sale. Acest răspuns al omului nu este însă posibil decât în Biserică. Harul este în Biserică şi chemarea omului la conlucrarea cu acest har se realizează în Biserică. Pentru ca cineva să creadă, trebuie să existe Biserica, spre a propovădui acest cuvânt.
Relaţia propovăduire - auzire - credinţă este clar evidenţiată de Sfântul Apostol Pavel: „Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui de nu vor trimite?... Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos" (Rom 10, 14-15a. 17).
Există aşadar o relaţie de continuitate între lucrarea de mântuire a lui Hristos şi propovăduirea Evangheliei în Biserică. Propovăduirea are un loc al ei, bine stabilit şi absolut necesar, în planul dumnezeiesc de mântuire. Ii-sus Hristos a pus temelia mântuirii în mod obiectiv prin jertfa şi înviere, dar şi propovăduitorul Evangheliei pune o temelie a mântuirii, pe plan subiectiv. Referindu-se la misiunea sa de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc, Sfântul Apostol Pavel zice: „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia, iar altul zideşte... Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos" (I Cor 3, 10-11).
Obiectul predicii Apostolului, temelia pe care el o pune, este Iisus Hristos (Cor 1, 23). Temelia mântuirii a fost însă pusă o dată pentru totdeauna, în mod obiectiv, prin moartea şi învierea lui Hristos. Prin înviere şi înălţare, Mântuitorul a devenit „duh dătător de viaţă" (I Cor 15, 55), adică izvor permanent al harului mântuitor. Prin jertfa lui Hristos, credinciosul este însă îndreptat numai în mod potenţial. Mântuirea subiectivă înseamnă intrarea în comuniune a credinciosului cu Hristos Cel înviat. Astfel încât temelia mântuirii trebuie pusă şi în sufletul fiecărei fiinţe umane în parte. Tocmai în aceasta constă rolul propovăduirii. Ea este absolut necesară în procesul de actualizare pe planul subiectivităţii umane a mântuirii obiective. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în Biserică este puntea de legătură între mântuirea obiectivă şi mântuirea subiectivă.
Deplina integrare a credinciosului în taina mântuitoare se realizează prin Botez, care, conferindu-i acestuia Duhul înfierii (Tit 3, 6; Rom 8, 15), îl face „asemenea chipului Fiului Său" (Rom 8, 29). Botezul însă nu este roditor fără credinţă, iar pentru naşterea credinţei este necesară propovăduirea. Propovăduirea, credinţa şi Botezul apar în strânsă legătură în Ef 1, 13-14: „Intru care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând va. El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei...".
Relaţia har - propovăduire - credinţă - botez este ilustrată elocvent în relatarea lucanică a primei Cincizecimi creştine (F Ap 2). Harul Duhului Sfânt s-a pogorât atunci peste Sfinţii Apostoli. Acest har a pregătit pentru credinţă şi inimile multora dintre cei ce se aflau atunci la Ierusalim. Pentru ca aceştia să răspundă însă harului prin credinţă, a fost nevoie de predica mişcătoare a Sfântului Apostol Petru, care a schiţat esenţialul predicii (kerygmei) apostolice despre Iisus Nazarineanul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat. în urma acestei predici, vreo 3000 dintre cei de faţă au crezut în Hristos şi au primit harul înfierii prin Botez.
Bineînţeles că propovăduirea este necesară şi după Botez. Despre cei botezaţi la Cincizecime, ni se spune că „stăruiau în învăţătura Apostolilor" (F Ap 2, 42). Credinţa însăşi nu este un bun câştigat o dată pentru totdeauna. Niciodată credinciosul nu este deplin eliberat de ispita necredinţei şi a neascultării (I Cor 9, 26). Credinţa este legătura cu Dumnezeu, care trebuie întreţinută prin efort constant (Fil 1, 27). De aceea este mereu necesară propovăduirea, suportul permanent al credinţei, în orice stadiu s-ar afla aceasta.
Aşadar, în planul dumnezeiesc de mântuire, propovăduirea are un loc esenţial, alături de moartea şi învierea lui Hristos, obiectivul ei, şi alături de Botez, reproducerea pe plan subiectiv a morţii şi învierii.
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc
Credinţă şi înţelegere, Editura Agnos
Cumpara cartea "Credinţă şi înţelegere"
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.