„Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 13) Acestea sunt virtuțile teologice pe care credinciosul trebuie să le aibă în vedere pe tot parcursul vieții, în lucrarea mântuirii personale. Deși, după cum ni se spune, dragostea este mai mare, totuși, credința rămâne vectorul vital în lucrarea dumnezeirii. Fără credință nu există nici nădejde, nici dragoste. Nu, întâmplător, Domnul Iisus Hristos îl întreabă pe fiecare lucrător al minunilor lui Dumnezeu: „Crezi, tu aceasta?”.
Credința rămâne vectorul principal în procesul minunilor lui Dumnezeu, pentru că El dorește să îl implice și pe om în realizarea minunilor. Noul Testament cuprinde o mică parte din minunile pe care le-a făcut Iisus Hristos, cât a viețuit printre oameni, dar cea mai elocventă dintre minuni rămâne aceea a „Vindecării slugii sutașului”, când un ofițer roman îl roagă pe Iisus să-i vindece sluga bolnavă, iar când acesta spune că merge să-l vadă, sutașul îi spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa mea, spune doar un singur cuvânt și se va vindeca!” Văzând credința adâncă a sutașului roman, Domnul Iisus Hristos spune: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. (...) Du-te, fie ție după cum ai crezut” (Matei 8, 5-13). Și în ceasul acela, sluga sutașului s-a vindecat.
Pe de o parte, credința este expresia comuniunii cu Persoana lui Dumnezeu. Cu toate că, credința nu poate fi identificată, ea poate fi evidențiată prin trăire, prin mărturisire, dar și prin fapte. Credința presupune prezența harului Duhului Sfânt și aceasta se poate reflecta prin modul de a gândi, de a fi, de a acționa. Credința lucrează asupra firi noastre și ne face mai buni, mai iertători, mai răbdători, mai blânzi, mai iubitori. Credința adevărată înseamnă să te lași purtat în viață de voia lui Dumnezeu. „Nu voia mea să se facă, ci voia Ta!”, precum a spus însuți Iisus Hristos.
Pe de altă parte, credința dusă la extreme nu este plăcută lui Dumnezeu. Credința adevărată lucrează cu măsura optimă care este echilibru. În credință torul se face cu cumpătare și cu măsură, fără exagerări. Credința lucrează în smerenie, în ascultare față de persoana validată de Dumnezeu și în iubire necondiționată. Omul cu credință în Dumnezeu face fapte de milostenie fără așteptarea unei recompense de la oameni sau de la Dumnezeu, fiind încredințat de sfințirea vieții și de mântuirea sufletului.
Credința lucrează pentru maturizarea spirituală și desăvârșirea duhovnicească și, nicidecum pentru îmbogățirea materială.
Apoi, așa cum ne spune Apostolul Pavel, „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedire lucrurilor celor nevăzute. Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 1-3).
Așadar, prin credință, asemenea lui Moise care a trecut prin Marea Roșie, să trecem și noi prin valurile acestei vieți plină de încercări și ispite, ca să ajungem la limanul împlinirii duhovnicești și la moștenirea vieții veșnice, promisă de Domnul Iisus Hristos. Amin.
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.