Criza si schimbare

Criza si schimbare Mareste imaginea.

Fiecare criză, manifestată la orice nivel al vieţii personale sau sociale, are o cauză spirituală mai adâncă. Iar cauza care creează criza îi adresează totodată omului invitaţia de a-şi cerceta starea sa duhovnicească şi de a reflecta asupra ei. Insă această cercetare, necesară de altminteri, doar atunci se dovedeşte fecundă şi are rezultate, când omul îşi reconsideră starea sa, când revine la sinele său autentic şi începe un parcurs nou.

Astăzi parcurgem o criză severă la nivelul vieţii economice. Este o criză care îi costă scump pe toţi, căci toţi suferă. Insă şi mai scump îi costă pe cei mai săraci şi mai slabi, căci aceasta le ameninţă însăşi supravieţuirea. Milioanele de oameni care se găseau sub pragul sărăciei, mulţimea celor lipsiţi de adăpost, multitudinea celor care nu au un loc de muncă, numărul mare al celor damnaţi, pe care anumiţi oficiali i-au ironizat, caracterizându-le drama ca întrerupere a monotoniei lor, valurile emigranţilor politici şi economici care cresc continuu, creează o situaţie nu numai decepţionantă, ci efectiv dramatică.

Aşa cum se întâmplă în cazul oricărei crize, şi aceasta poate să aibă o latură pozitivă: pot fi semnalate câteva avantaje „colaterale", ce îl ajută pe om să revină la fundamentul său autentic şi care cultivă în societate sentimente de simpatie şi solidaritate. Pentru omul creativ, insuccesul nu constituie un moment de disperare, ci începutul unui nou parcurs. Iar acest nou parcurs poate avea iar nereuşitele sale. Insă atunci când premerge reflecţia şi autocontrolul în privinţa greşelilor anterioare şi a omisiunilor care s-au înregistrat, scopul final este mult mai uşor de atins.

Ca fiinţă stricăcioasă şi muritoare, omul ajunge inevitabil la distrugere. Insă parcursul distructiv poate fi întotdeauna transformat în parcurs al reuşitei şi al vieţii la nivel duhovnicesc. Caracterul schimbător al omului, care însoţeşte stricăciunea sa, face inevitabilă transformarea nu numai spre rău dar şi spre bine. Calitatea acestei schimbări depinde de voinţa şi efortul omului. Depinde de asemenea de promptitudinea şi curajul său.

Ar constitui, cu siguranţă, o aberaţie justificarea parcursului distructiv, şi cu atât mai mult distrugerea însăşi, pentru avantajele sale colaterale. In plus, ar fi o provocare rudimentară la adresa populaţiei care se chinuie şi suferă cumplit, dacă ar fi amnistiaţi cei responsabili pentru trivializarea morală şi ruinarea economică a ţării, pe motiv că ar oferi lumii ocazia de a se manifesta decent, de a-şi redescoperi interesul pentru necesităţile sale cele mai profunde şi de a ajunge la o anumită autocritică pentru viaţa sa iraţională. însă nu trebuie uitaţi nici cei care sunt stăpâniţi de disperare şi care ajung uneori la sinucidere.

Cu toate acestea, ar fi complet imprudent şi catastrofal să nu se observe şi să nu se exploateze acele avantaje colaterale ale crizei, atunci când acestea pot duce la redresare şi salvare reală.

Cei care administrează marile crize şi nu ezită să le provoace în mod deliberat, le văd ca ocazii unice favorabile unor schimbări substanţiale. De aceea, consideră necesar să aibe pregătite planuri alternative, pe care să le materializeze şi să le impună societăţilor zdruncinate, înainte ca acestea să îşi revină din tulburarea lor. In acest mod machiavelic, ceea ce a rămas pentru puternicii pământului „imposibil din punct de vedere politic", devine „inevitabil din punct de vedere politic".

Deja devine uşor de înţeles faptul că obsesia pentru consum, care a predominat în timpul nostru, este o greşeală. Astăzi se descoperă mai clar înşelăciunea produsă prin crearea unor nevoi artificiale, care au dus şi duc la încercări nesfârşite de a le întâmpina şi satisface. Acum se conştientizează mai bine groaza faţă de golul existenţial creat în omul care identifică sensul vieţii sale cu desfătarea de bunurile materiale şi cu satisfacerea simţurilor trupeşti. In cele din urmă, odată cu accentuarea crizei economice, sunt lăsate deoparte şi rămân neprotejate toate nevoile vitale, care ar trebui să preocupe societatea şi pe conducătorii ei politici şi spirituali.

In special noi, grecii, odată cu această criză, înţelegem mai uşor necumpătarea de care am dat dovadă, şi în special necumpătarea conducătorilor noştri, care au înşelat poporul spunând că există bani şi bunuri „strânse pentru mulţi ani"; este o lipsă de cumpătare care o depăşeşte mult pe cea a bogatului neînţelept din parabola evanghelică, fiindcă în cazul său existau realmente bunuri „strânse pentru mulţi ani", în timp ce la noi existau doar împrumuturi. Mai înţelegem în plus cât de vicios şi ipocrit a fost sistemul nostru politic, care, pe când întărea constituţional egalitatea şi justiţia, sprijinea şi continuă să sprijine legislativ imunitatea guvernanţilor.

Criza economică se mişcă la suprafaţa vieţii omeneşti, în timp ce dinamica ei se ascunde mai în profunzime. Inainte de a se manifesta criza la nivelul economiei, apăruse la alte niveluri de adâncime; la cel politic, cultural, social, moral, spiritual, religios, însă aceste crize succesive au rămas neobservate de cei mai mulţi sau au fost chiar elogiate ca fenomene progresiste şi modernizatoare. Acum însă, după ce ne-am aflat în haosul falimentului, vedem lucrurile mai clar. Constatăm mari greşeli. Simţim necesitatea de a ne reconsidera parcursul, de a reexamina principii şi practici pe care le-am urmat şi de a crea noi orientări.

Impresionaţi de cuceririle ştiinţei si tehnologiei, am uitat relaţiile umane şi modul firesc de a trăi. Ne-am blindat în individualitatea noastră şi am alcătuit oraşe impersonale cu construcţii inestetice. Am ignorat relaţia corectă cu semenii noştri şi cu lucrurile şi ne-am izolat în relaţii virtuale şi schimburi reci. Toate acestea au influenţat dur în acelaşi timp au exprimat parcursul slab al lumii noastre lăuntrice, precum şi al vieţii noastre sociale, morale şi spirituale.

In orice direcţie priveşte astăzi, omul îşi întâlneşte şinele aflat sub dominaţia tehnicii. Il vede pe omul care şi-a pierdut profunzimea sa spirituală şi care şi-a detaşat mintea de inimă. Vede individul crud, egocentric, care se iubeşte pe sine, care este indiferent faţă de semenul şi mediul său înconjurător şi care Il uită pe Dumnezeu.

Sufocându-se însă în această stare, doreşte să revină la viaţa naturală şi la relaţiile primordiale, pentru a-şi redobândi identitatea şi pentru a afla sens vieţii sale. Dar şi această revenire, atunci când are loc, de obicei este superficială şi nu atinge şinele său cel mai profund.

Sensul vieţii nu se găseşte în cadrul vieţii efemere, indiferent de lungimea acesteia. Nici sensul lumii nu se află în lume, oricât de mare ar părea. Sensul vieţii, precum şi sensul lumii se află dincolo de viaţa efemeră şi de lumea prezentă. Acest lucru a fost complet ignorat de către omul modern şi astfel s-a creat o situaţie fără ieşire la nivel existenţial şi social. Este desigur caracteristic faptul că lozincile moderne de bază ale Revoluţiei franceze (libertate, egalitate, fraternitate), precum şi ale comunismului, au o provenienţă creştină, dar au fost desprinse de sursa lor naturală. Astfel etica lor a rămas ezitantă, iar teoria lor socială nefondată.

In creştinism, toate provin de la Dumnezeu şi există pentru om. Persoana umană este orizontul de manifestare a vieţii şi a lumii. In plus, persoana umană, care îl înfăţişează pe Dumnezeu, este orizontul de manifestare a lui Dumnezeu însuşi. Omul este „oglinda" lui Dumnezeu. De aceea îl oglindeşte în sine pe Dumnezeu şi împreună cu El întreaga creaţie. Şi cu cât este mai curată această oglindă, cu atât mai clar se reflectă în sine Dumnezeu şi creaţia.

Relaţia personală primordială a omului este relaţia cu Creatorul, care depăşeşte şi cuprinde viaţa şi lumea. Această relaţie îi unifică pe oameni între ei şi creează comuniune între persoane. Fără relaţia cu Dumnezeu cel transcendent, este firesc ca oamenii să se dezbine şi să ajungă la conflicte personale şi sociale. Desigur, şi relaţia cu Dumnezeu este folosită adeseori ca pretext pentru crearea unor conflicte personale şi sociale. Insă în aceste situaţii, nu există o relaţie corectă cu Dumnezeu. Şi aici se află punctul critic. Nu poate exista o relaţie corectă cu Dumnezeu, o relaţie de dragoste, dacă nu există o relaţie corectă de dragoste cu aproapele.

Dragostea reală este smerită; ea are un caracter chenotic. Imită dragostea lui Hristos, care S-a smerit şi a devenit om, pentru a se jertfi pentru om. Nu este dragostea pe care o inventează omul înfrumuseţându-şi şi idealizându-şi sentimentele sale narcisiste, însă pentru a exista dragoste reală, este nevoie de comuniunea cu Dumnezeul iubirii. Această comuniune îi însufleţeşte pe oameni şi cultivă între ei comuniunea iubirii.

In cele din urmă, unificarea oamenilor între ei şi cu Dumnezeu devine posibilă atunci când se bazează pe unificarea lor lăuntrică. Oamenii scindaţi nu pot alcătui un întreg unificat. Persoanele scindate nu pot alcătui o comunitate unită. Insă cum se realizează unificarea lăuntrică a persoanei? Ce parcurs ar trebui să urmeze omul fragmentat şi ataşat de lucruri pentru a-şi găsi unitatea şi identitatea?

Acest parcurs începe cu întoarcerea în noi înşine. Fiul risipitor care şi-a cheltuit moştenirea părintească, înainte de a păşi pe drumul de întoarcere, şi-a „venit în sine". Şi noi, care am cheltuit moştenirea părintească în calitate de persoane sau ca societate, urmând conducători nedemni şi iresponsabili, suntem chemaţi ca mai întâi să ne întoarcem în noi înşine. Suntem chemaţi să reflectăm la ce bogăţie am risipit şi ce valori şi principii preţioase care sprijineau şi inspirau viaţa noastră am călcat în picioare sau am acceptat cu resemnare să fie călcate în picioare.

Cea mai profundă cauză a marii crize economice pe care o trăim astăzi este marea criză spirituală.

Georgios Mantzaridis

Fragment din cartea "Traditie si innoire", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Traditie si innoire"

Pe aceeaşi temă

15 Iulie 2019

Vizualizari: 218

Voteaza:

Criza si schimbare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE