Crucea și Învierea
„Iar Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa” (I Cor. 6,14). „Că deşi a fost răstignit în virtutea slăbiciunii, El, dimpotrivă, este viu în virtutea puterii lui Dumnezeu. Că şi noi suntem slabi întru El, dar vom fi vii împreună cu El, prin puterea lui Dumnezeu faţă de voi” (II Cor. 13,4). „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care pentru ei a murit şi a înviat” (II Cor. 5,15).
Cuvintele de mai sus scrise corintenilor de Sfântul Pavel ne sugerează câteva categorii teologice elocvente despre răstignirea lui Hristos întru slăbiciune şi învierea Sa întru putere, precum şi despre faptul morţii şi învierii noastre în Hristos. Argumentarea de față doreşte să sublinieze legătura între Cruce şi Înviere (extrem de explicită în textele amintite), pe de o parte, şi lucrarea Duhului Sfânt în aceste două acte, pe de altă parte.
Crucea și Învierea, urmate de Pogorârea Duhului Sfânt, semnele împăcării cu Tatăl. Jertfa pe Cruce a însemnat pentru Hristos renunţarea la slava Sa, însă această renunţare e însoţită de o chenoză a Duhului Sfânt, Ce odihneşte asupra Lui. În centrul răscumpărării este jertfa pe care Domnul o aduce prin Duhul Sfânt. Mântuitorul, când era pe Cruce, S-a predat focului suferințelor Fiului Omului, cum scrie Isaia în capitolul 53(arderea de tot a jerfelor vechi-testamentare este bine conturată în jertfa lui Hristos), foc ce ardea pe altarul Crucii, după cum spune sfântul Chiril al Alexandriei: „nedomolit şi fără sfârşit era focul altarului”(Sfântul Chiril Al Alexandriei, Închinare în duh şi adevăr, XII, P.G., LXVIII, 458, apud Pr. Ilie D. Moldovan, Învăţătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane, Teză de doctorat, Sibiu, 1973, p. 114.), căci „Domnul Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Deut. 4, 24). Ce s-a topit în acest foc? Nimic altceva decât mortalitatea modului nostru de fiinţare cu care Hristos a intrat în relaţie când a pătimit. Crucea e puterea ce topeşte ordinea cea veche de existenţă, dar care restituie ordinea cea nouă. Crucea este semnul împăcării, căci Mângâietorul a fost trimis în lume numai după ce am fost împăcaţi cu Tatăl prin Hristos. Iată logica inspirată a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pentru ce n-a fost dat Duhul înainte de Cruce? Pentru că lumea era în păcat, în greşeală, în duşmănie şi în necinste, pentru că nu Se jertfise încă Mielul (...) Pentru că nu era răstignit, nu era făcută încă împăcarea. Prin urmare, trimiterea Duhului e dovada împăcării” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăteşti, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 254).
Slava Învierii, o manifestare a lucrării Duhului Sfânt. Dar Hristos nu doar că a murit pe cruce, ci a şi înviat întru slavă. Slava crucii, ca prefigurare a Învierii e o expresie care semnifică legătura dintre moartea şi învierea lui Hristos. Razele acestei slave vor să confirme rolul Sfântului Duh în actul Învierii, care face să se afirme în istorie nu o oarecare putere dumnezeiască, ci aceea prin care a avut loc Întruparea sau aceea prin care Hristos a săvârşit minunile. Puterea (gr. dynamis) e indisolubil legată de Duhul Sfânt. Pentru Sfântul Pavel „cuvântul crucii ... este puterea lui Dumnezeu” (v. 18), dar totodată Învierea este o lucrare faţă de care nu-şi poate exprima admiraţia decât în termeni ce conţin ideea de forţă. Încă din Vechiul Testament Duhul lui Dumnezeu acţionează cu o putere irezistibilă: „orice lucrare a puterii dezvăluie prezenţa Duhului şi orice prezenţă a Duhului se face simţită în lucrările puterii”(Francois-Xavier Durrwell, La resurrection de Jesus-mystere du salut, Edition Xavier Mappus, 1963, p. 120-121.) Duhul este puterea creatoare a lui Dumnezeu în lume (Fac. 1,2; Ps. 138,7), El stăpâneşte pe om, îl încarcă de putere, fie fizică (Judec. 13,25; 14,6; 15,14), fie intelectuală sau morală (Num. 24,2; II Sam. 23,2; Is. 11,2). Teologia paulină afirmă că slăbiciunea este caracteristică trupului, precum puterea este caracteristică duhului omenesc.
Astfel când Apostolul scrie II Cor. 3,14, noi putem înţelege astfel gândirea sa: „El a murit în virtutea trupului Său, dar trăieşte în virtutea Duhului”. Fiindcă este un act de putere, întrevedem cu ușurință în Înviere acţiunea Duhului Sfânt, Înviere care e însoţită de reapariţia slavei dumnezeiești a lui Hristos. Apostolul neamurilor are în vedere o relaţie specială între slava Învierii şi lucrarea Duhului Sfânt. Slava Învierii corespunde noţiunii vechi testamentare de Shekinach. În gândirea rabinică, slava se concretizează în norul strălucitor de foc în mijlocul căruia Domnul coboară în templul Său şi se manifestă. Sfântul Pavel, impregnat de această gândire, găseşte legături foarte strânse între conceptul de slavă şi Duhul Sfânt, deşi îşi urmează propria linie de gândire. Această Shekinach este marcată de sfinţenie şi de putere, așa cum vor accentua mulți teologi: „slava învierii este o adevărată descoperire sau o manifestare a sfinţeniei divine pe care Sfântul Duh o imprimă în natura umană a lui Hristos”(Pr. Ilie Moldovan, Învăţătura despre..., p. 117).
Cu alte cuvinte, această slavă poate fi numită foarte bine sfinţenia ca putere a lui Dumnezeu. Concluzia admirabilă a lui Kittel trebuie menţionată aici: „slavă, putere, Duh Sfânt, sunt trei realităţi plasate în anfiladă”(H. Kittel, Die Herrlichkeit Gottes, Giessen, 1934, p. 208). Dar aceste manifestări ale Duhului Sfânt în Răstignirea şi Învierea Domnului n-au rămas fără roade, pentru că din cercul de foc al acestui tot indestructibil s-au pogorât asupra Bisericii limbile ardente ale Mângâietorului. Crucea rămâne un factor dinamic, care prin venirea Duhului în permanenţă crează din nou Biserica, iar Învierea Domnului este de asemenea o efuziune de Duh Sfânt în Biserică. Puterea care L-a înviat pe lisus Hristos din morţi este aceea care face să circule Sângele răscumpărător în mădularele Trupului tainic şi aceeaşi putere menţine pentru totdeauna unirea dintre Cap şi Trup: „între Hristos şi credincioşi nu poate să fie nici un interval, căci de-ar fi, imediat ne pierdem”(Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, p. 108.)
Am devenit, prin Cruce și Înviere, robii Eliberatorului. Biserica este istoria noastră scrisă de Dumnezeu în conlucrare cu noi şi fiecare epocă e inaugurată de un eveniment. Crucea e un eveniment major ce a determinat o stare nouă după celelalte două evenimente anterioare, creaţia şi căderea. Pentru a lămuri tuturor puterea izbăvitoare a crucii, Biserica a aşezat acest altar în mijlocul ei. Astfel Duhul Sfânt, activ în Biserică, leagă pe cel credincios de actul jertfei ispăşitoare şi de dovada valorii acesteia din dimineaţa Învierii. Biserica, dobândind Duhul Sfânt odată cu actul Învierii Domnului Hristos învață că Acelaşi Duh trebuie dobândit în persoană. Pentru a-ţi însuşi crucea ca putere a lui Dumnezeu, trebuie să osteneşti la propria purificare pe care o lucrează limbile de foc ale Cincizecimii neîntrerupte a Duhului Sfânt. I Corinteni 13,4 ne dovedeşte că „Hristos posedă întreaga slăbiciune omenească, inclusiv posibilitatea de a fi răstignit”(Dr. Iosif Olariu, Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Romani, Corinteni, Galateni şi Efeseni, Tipografia Diecezană Caransebeş, 1910, p. 566.), dar predat-o focului Duhului Sfânt, dându-ne pildă cum să ne apropiem de puterea izbăvitoare a Crucii. Sfântul Pavel ne sugerează în II Corinteni 5,15 că am devenit „proprietatea Aceluia care ne-a eliberat, adică a lui lisus Hristos”(Diacon Prof. N.I. Nicolaescu, Actualitatea Epistolei I-a către Corinteni, în S.T., an III(1951), nr. 1-2, p. 89.), altfel spus am devenit robii Eliberatorului, iar fructul acestei preadulci sclavii este învierea noastră. Cei morţi sunt vii în urma părtăşiei lor cu Hristos şi cu Duhul Sfânt, căci viaţa nu poate fi concepută fără Duhul, Care e numit făcător de viaţă şi dătător de viaţă. La sfârşitul zilelor, vom reînvia într-un trup plin de slavă, plin de putere, care este un trup duhovnicesc (I Cor. 15, 43-45). Atunci tot ce n-a fost purificat prin arderea Duhului, tot ce a rămas carnal, va fi privat de slavă, de putere, de sfinţenie. În concluzie, Duhul Sfânt e o putere însufleţitoare ce lucrează simultan asupra Mântuitorului şi asupra noastră. Pe de-o parte Hristos învie în Duhul Sfânt, iar pe de altă parte El învie pentru noi, noua Sa viaţă este cea a Duhului şi ea este orientată asupra noastră.
Pr. Dr. Piț George Cosmin
George Cosmin Pit
-
Crucea si Invierea lui Hristos
Publicat in : Dogma -
Invierea lui Hristos - in cele patru Evanghelii
Publicat in : Invierea Domnului -
Invierea lui Hristos si straja de la mormant
Publicat in : Invierea Domnului -
Invierea lui Hristos si invierea noastra in El
Publicat in : Sfintele Pasti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.