Semnificaţia cosmică a crucii poate fi observată şi din alt punct de vedere. Considerând contextul sfârşitului lumii, crucea nu este un instrument de suferinţă sau pedepsire, ci unul de vindecare, har şi iertare. Acest fapt poate fi observat cel mai bine din Evanghelia apocrifă după Nicodim, menţionată anterior. In descrierea acesteia, care oferă o interpretare spirituală a învierii lui Iisus, Crucea este prezentată drept mijlocul prin care moartea şi diavolul sunt învinşi. In aceeaşi relatare, prima persoană care intră în Rai după învierea lui Hristos este tâlharul pocăit. Relatarea cuprinde ideea că tâlharul pocăit împărtăşise suferinţa lui Iisus, dar nu ajunsese în Rai prin suferinţa îndurată. Numai Crucea lui Hristos putea deschide uşile Raiului. în relatarea existentă, tâlharul pocăit poartă „semnul crucii", cu referire la Crucea lui Hristos, şi nu propria sa cruce.

Aceeaşi idee, exprimată poetic intr-un imn bizantin din a IlI-a Duminică a Postului Mare, trimite la „cinstirea Crucii dătătoare-de-viaţă". Imnul afirmă că „sabia cea de foc nu mai păzeşte grădina Raiului, pentru ca lemnul Crucii a stins flăcările ei într-un fel tainic şi slăvit". Aşa cum afirmam anterior, această sabie de foc se referă la îngerul care, după cum ne relatează Facerea, a fost pus de Dumnezeu să păzească porţile Raiului după excluderea lui Adam şi a Fvei. Din punctul de vedere al tradiţiei şi imnografiei medievale, Crucea a constituit antidotul pentru excluderea omenirii din Rai.

Tradiţia medievală târzie face o legătură între lemnul Crucii şi lemnul pomului cunoştinţei binelui şi răului, asociat cu păcatul originar. Din punctul de vedere al unei legende medievale, lemnul pomului fatal al binelui şi răului a fost păstrat de Adam, trecut apoi la Patriarhi, dar, la un moment dat, s-a pierdut. Mai târziu a fost regăsit şi utilizat pentru a crea Crucea lui Hristos. Această legendă s-a născut din legătura teologică făcută între Adam şi Hristos. Biserica L-a numit uneori pe Hristos Noul Adam, Cel care a inversat consecinţele căderii primului Adam. Aceeaşi legătură este sugerată între pomul binelui şi răului şi Cruce.

Această legendă, precum si scrierea apocrifă atribuită lui Nicodim, atrag atenţia asupra asocierii dintre lemnul Crucii şi sabia de foc a îngerului care păzea porţile Raiului, demonstrând teologia Răstignirii lui Iisus. Răstignirea a dispus expierea păcatului originar, inversând căderea în păcat. In logica medievală tipică, instrumentul vindecării şi mântuirii a fost văzut în relaţie naturală cu instrumentul căderii omenirii.

Cu toate că unele persoane ar putea respinge această gândire medievală ca fiind mult prea naivă pentru teologia ştiinţifică modernă, trebuie să ne uităm mai în detaliu asupra a ce încearcă să ne spună această asociere. în aceste istorisiri, mântuirea este realizată printr-o întoarcere la problema păcatului originar. Jertfa lui Iisus pe lemnul Crucii a fost privită în perioada medievală drept o „îndreptare" a erorii făcute prin luarea fructului din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Drept rezultat, adevăratele dimensiuni ale Crucii se întind de la început şi până la finalul veacurilor şi ne leagă de păcatul lui Adam şi al Evei.

Dacă o privim din acest punct de vedere, spiritualitatea Crucii nu constă în nimic altceva decât în dezlegarea păcatului originar. Cu toate că mulţi dintre noi pot experia o împăcare cu Dumnezeu, nu avem abilitatea de a ajunge singuri la Rai. Avem însă oportunitatea de a urca pe Cruce, adică de a ne încredinţa în mâinile lui Iisus, Care a îndepărtat distanţa dintre pământ şi ceruri pentru noi. Crucea este ceva asemănător unui portal spiritual către împărăţia lui Dumnezeu, calea prin poarta cea strâmtă despre care a vorbit Hristos. Semnul crucii ne oferă posibilitatea de a face aceeaşi mărturisire precum tâlharul pocăit atunci când „a purtat semnul crucii pe umerii săi".

Prin semnul crucii acceptăm lucrarea de vindecare spirituală a lui Iisus şi ne prezentăm în mod simbolic la îngerul care păzeşte porţile Raiului, după ce am fost vindecaţi de pecetea lui Hristos. Legătura dintre lemnul Crucii şi cel al pomului binelui şi răului sugerează că mântuirea pe care o căutăm prin Cruce anulează, din anumite puncte de vedere, consecinţele păcatului originar şi, aşadar, ne restaurează la condiţia Iui Adam şi a Evei aflaţi în grădina Raiului.

Unul dintre cele mai revelatoare comentarii teologice asupra iconomiei mântuirii poate fi regăsit în Evanghelia după Ioan, iar acesta explică mai amplu conceptul dificil al păcatului originar şi dezlegarea acestuia: Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea (Ioan 3,13-17).

Intr-una dintre puţinele imagini tipologice oferite de Scripturi - în care un eveniment din Vechiul Testament prefigurează un altul, din Noul Testament - Hristos cel răstignit este comparat cu şarpele de aramă care i-a salvat pe israeliţi atunci când aceştia s-au confruntat cu consecinţele propriilor păcate. Cartea Numerii ne descrie acest eveniment: De la Muntele Hor au apucat pe calea Mării Roşii, ca să ocolească pământul lui Edom, dar pe drum poporul a început să-şi piardă răbdarea. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: „La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă. "Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: „Am greşit, grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi." Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi." Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia (Numerii 21, 4-9).

Evanghelistul Ioan a ales acest pasaj din Numerii pentru a explica taina mântuirii omenirii de către Iisus. Aici, actul de mântuire a fost cel al Răstignirii. Această mântuire după care înseta omenirea a fost găsită atunci când consecinţele căderii în păcat au fost inversate în cele din urmă. Legătura dintre Răstignire şi şarpele de aramă ne spune ceva despre natura şi consecinţele păcatului pe care Crucea şi şarpele de arama le-au vindecat. De asemenea, ne spune ceva despre modul în care acţiunile lui Dumnezeu ajută omenirea. In ambele cazuri, păcatul a constat în neascultarea oamenilor, care a rezultat într-o îndepărtare de Dumnezeu. In ambele cazuri - şarpele şi pomul cunoştinţei binelui şi răului - rezultatul imediat a fost moartea, fizică şi spirituală, din cauza păcatului originar.

Păcatul originar este de asemenea inclus în pasajul din Numerii. în această relatare, simbolul izbăvirii şi al vindecării spirituale - şarpele de aramă - a fost făcut după asemănarea elementului care producea moarte: şerpi veninoşi mortali, o pedeapsă trimisă de Dumnezeu pentru păcatul israeliţilor.

Insă imaginea şarpelui apare mai devreme în Scriptură în Cartea Facerii, unde amintirea diavolului ca şarpe aflat în grădina Raiului este încă proaspătă. In mod clar, şarpele simbolizează eroarea originară şi, prin extindere, întreg păcatul. Starea israeliţilor de mai târziu constituie o reluare a primului moment, când omenirea a fost pedepsită prin darea ei în puterea şarpelui. Elementul nou pe care îl introduce această relatare din Numerii este leacul, care vine, destul de surprinzător, purtând imaginea păcatului, ceva care ar fi fost privit drept scandalos - ca o parte a bolii să devină o parte din leac.

Vindecarea israeliţilor prin şarpele de aramă nu a fost însă nici măcar pe aproape la fel de scandaloasă ca imaginea Răstignirii. Unul dintre motivele pentru care moartea prin crucificare era extrem de ruşinoasă pentru iudei era acela că omul care era spânzurat sau răstignit era considerat ca fiind blestemat, aşa cum se afirmă în Deuteronomul: De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac, trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire (Deuteronomul 21, 22-23).

Sfântul Apostol Pavel face referire la acest text atunci când le vorbeşte despre nebunia crucii corintenilor şi când le explică galatenilor scriind că: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn" (Gala teni 3, 13).

Scandalul şarpelui de aramă şi cel al Răstignirii lui Iisus au fost privite astfel din motive întemeiate. Israeliţii au fost vindecaţi de problema lor după ce s-au pocăit şi L-au rugat pe Dumnezeu, prin Moise, să fie vindecaţi. Şarpele de aramă pe care trebuiau să îl privească pentru a se vindeca reprezenta natura păcatului lor. Această privire asupra şarpelui şi această vindecare a trupului nu erau realizate fără vindecarea spirituală corespunzătoare necesară. Puterea de vindecare a şarpelui de aramă era bazată pe actul de pocăire şi smerire în faţa lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă putea fi atinsă atunci când israeliţii îşi recunoşteau păcatul şi înţelegeau natura acestuia.

In acelaşi mod, scandalul şi blestemul lui Iisus răstignit se legau profund de conceptul păcatului originar. Crucea reprezenta remediul păcătoşeniei umane. Iisus urcase pe Cruce pentru a Se oferi pe Sine acelora care, uitându-se la El precum israeliţii la [şarpele de aramă] din deşert, urmau să îşi recunoască păcatele, propria moarte spirituală şi separare de Dumnezeu şi să ceară apoi să fie reuniţi cu El. Din acest motiv, în special pentru cei din Biserica primară, imaginea lui Hristos pe Cruce constituia una a biruinţei. Hristos triumfase asupra morţii prin moartea Sa, iar contemplarea lui Hristos cel răstignit biruitor este calea care conduce la mântuirea noastră. Aşa cum ne aminteşte imnul învierii din Biserica Ortodoxă: „Cu moartea pe moarte călcând." Semnul crucii ne oferă această contemplaţie: o modalitate de a asuma lăuntric scandalul Crucii şi o cale de a căuta reunirea cu Dumnezeu şi cu Hristos cel răstignit.

Consecinţele păcatului originar sunt prezentate ca o boală ce are nevoie de vindecare. „Vindecarea" este exact termenul potrivit din Numerii şi se pare că Evanghelia după Ioan leagă Răstignirea de acest pasaj tocmai pentru a-l scoate în evidenţă. Din punctul de vedere al Părinţilor Rasăriteni, expresia „păcat originar" nu se referă la un păcat moştenit care este transmis biologic la fiecare generaţie, ci la o boală care a afectat omenirea după căderea lui Adam şi a Evei. Evanghelia după Ioan face exact aceeaşi asociere: pasajul din Numerii, în care persoana care era muşcată de şarpe se vindeca uitându-se la şarpele de aramă, prefigurează vindecarea condiţiei păcătoase, căzute a omenirii prin Răstignirea lui Hristos.

Ne putem întreba care este diferenţa între această viziune asupra păcatului originar nu ca fiind moştenit, ci ca o boală, o plagă asupra omenirii şi noţiunea răspândită a păcatului originar drept ceva pe care îl moştenim, purtându-l deja cu noi atunci când ne naştem. Din punctul de vedere al diferenţei practice, aceste două viziuni par similare. In ambele cazuri ne naştem într-o lume a păcatului, un rezultat direct al călcării poruncii de către protopărinţii noştri. Ceea ce face diferenţa însă este că, dacă păcatul originar este privit drept o boală şi nu ca un păcat personal moştenit biologic sau în alt mod, nu există nici o transmitere colectivă a vinovăţiei. Suntem pătaţi de păcatul originar, dar nu şi de vina originară. Oricât de straniu ar părea, nu există multă atenţie oferită vinovăţiei în creştinism. Cuvântul grec pentru păcat, apapxia, înseamnă „a rata ţinta", sugerând că păcatul îl răneşte în primul rând pe cel care îl comite şi care oricum nu are nici un beneficiu de pe urma acestuia. Vinovăţia
este consecinţa unei condiţii nerezolvate unde păcatul nu a fost expiat, iar păcătosul nu s-a împăcat cu Dumnezeu.

Nu avem puterea să ne abţinem de la păcat pe cont propriu, deoarece suntem născuţi în boala păcatului. Nu există nici un motiv să credem că putem atinge sfinţenia doar pe baza puterii noastre proprii. Aşa cum ne aminteşte Evanghelistul Ioan înainte de a scrie despre Hristos şi şarpele de aramă: Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3, 13). El clarifică faptul că nimeni nu ajunge la mântuire pe cont propriu, ci numai prin Hristos. Vinovăţia poate fi rezolvată atunci când păcătosul se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă şi prin Taina Spovedaniei. Iisus, ca un al doilea Adam, a introdus medicamentul, în timp ce primul Adam a introdus boala.

Incă îmi aduc aminte cât de uşurat m-am simţit atunci când am înţeles ramificarea acestei viziuni teologice care separă păcatul originar - sau orice păcat - de greutatea vinovăţiei umane.

Cele două pasaje biblice pe care le-am analizat ne spun ceva important. Cu toate că a rămas fără de păcat, Iisus S-a pogorât la condiţia păcătoasă a omenirii pentru a ne mântui. El a îmbrăţişat şi a iertat consecinţele păcatului şi a luat asupra Sa chiar şi haina formală a blestemului şi păcatului, fără a păcătui însă. Pentru noi, pocăinţa, contemplarea condiţiei noastre păcătoase şi adevărata şi profunda invocare a ajutorului lui Iisus sunt necesare pentru iertare.

Semnul crucii constituie o reflectare a acestui medicament oferit nouă de Hristos. Acesta este un semn de contemplare asupra păcatului nostru şi uneşte astfel smerenia cu dorinţa de a triumfa asupra păcatului şi ispitei. In acelaşi timp, semnul crucii recunoaşte limitările noastre şi aduce ajutorul lui Dumnezeu în urcuşul şi maturizarea noastră spirituală. Semnul crucii reflectă responsabilitatea noastră personală de a vindeca boala păcatului şi consecinţele căderii în păcat. El este unul dintre primii paşi în întoarcerea noastră spre Dumnezeu: de vreme ce recunoaştem poziţia noastră şi ne plasăm pe noi înşine întru mila şi călăuzirea Sa, atunci şi noi, precum israeliţii din deşert, putem fi vindecaţi de moartea spirituală.

Pr. Andreas Andreopoulos

Semnul Crucii. Gest, taina, istoric; Editura Sophia

Cumpara cartea "Semnul Crucii. Gest, taina, istoric"

 

• Biserica Sfanta Cruce - Pelendri
  Publicat in : Biserica in lume
• Biserica Sfanta Cruce Agiasmati
  Publicat in : Biserica in lume
• Sfanta Cruce si cinstirea sfintei cruci
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci
• Chilia Sfanta Cruce - Athos
  Publicat in : Pelerinaje