Semnul crucii ca rugaciune lipsita de cuvinte

Semnul crucii ca rugaciune lipsita de cuvinte Mareste imaginea.

Cum este posibil să comparăm semnul crucii cu Rugăciunea lui Iisus la nivel practic? Ambele sunt intim legate de Iisus Hristos şi oferă un punct de intrare în rugăciunea şi meditarea asupra lui Iisus şi a vieţii Sale şi ambele cuprind posibilitatea de a pătrunde în niveluri tot mai profunde de înţelegere, de la amintirea vieţii lui Iisus la rugăciunea „pură" aflată dincolo de imagini şi cuvinte.

Ele diferă prin faptul că semnul crucii este mult mai integrat în activităţile regulate ale Bisericii, în timp ce Rugăciunea lui Iisus presupune în mod obişnuit să ne separăm de ceilalţi - cu toate că nu este neobişnuit ca oamenii care au utilizat Rugăciunea lui Iisus pentru o lungă perioadă de timp să o poarte cu ei înşişi în cursul activităţilor lor obişnuite. Semnul crucii a constituit întotdeauna o parte din activitatea practicilor liturgice, fie acestea individuale sau în comun şi, drept rezultat, nu a fost asociat cu o anumită practică, slujbă liturgică sau tradiţie creştină în particular.

In timp ce Rugăciunea lui Iisus poate fi repetată şi poate conduce la perioade meditative lungi, semnul crucii nu este efectuat sau repetat fără un motiv anume. Nu este neobişnuit să vedem un om care se roagă sau comunitatea unei Bisericii închinându-se adesea, uneori repetat, dar de obicei există o anumită acţiune, frază, cuvânt sau rugăciune liturgică ce cere facerea semnului crucii. Semnul crucii nu constituie o practică ce poate conduce mintea într-o perioadă meditativă, ci contribuie cu propria greutate meditativă la suma tradiţiei Bisericii.

De fapt, creştinii din perioada primară insistau să facă semnul crucii în fiecare acţiune a lor, sfinţind astfel fiecare parte a vieţii lor. Acest fapt este arătat în mod profund într-o relatare a Sfântului Siluan Athonitul, care a trăit la începutul secolului al XX-lea. El călătorea cu trenul, când un alt pasager aflat în vagon i-a oferit o ţigară. Sfântul Siluan a luat-o, i-a mulţumit pasagerului respectiv şi l-a rugat să facă împreună cu el semnul crucii înainte de a o fuma, în acelaşi mod în care o persoană face semnul crucii înainte de a servi masa. Pasagerul respectiv a fost uimit de această recomandare şi a spus că nu era normal sau obişnuit să faci semnul crucii înainte de a fuma o ţigară. Atunci sfântul a replicat că o acţiune care nu este conformă cu semnul crucii nu ar trebui să fie făcută de la bun început.

Hristos este o Taină, atât în sensul mistic, cât şi în cel liturgic al cuvântului şi, cu cât ne apropiem de El mai mult şi pătrundem în Taina Sa, cu atât ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Nu putem spune că înţelegem Taina sau lucrarea lui Ii- sus, dar II putem ruga pe Dumnezeu să ne ofere o simţire a Tainei Sale, care este dincolo de cuvinte.

In istoria Bisericii, acest aspect a fost întotdeauna împlinit pe mai multe niveluri, începând cu cele mai evidente: pornim cu înţelesul literar al Scripturii, chiar înainte de a încerca să identificăm şi să interpretăm înţelesul său simbolic, metaforic şi anagogic (care are un înţeles spiritual secundar). Evangheliile ne oferă o mărturie despre lucrarea lui Iisus în lume. Din punctul de vedere al Părinţilor Bisericii, această mărturie este „suficientă" pentru mântuirea noastră. Când ne rugăm, începem întotdeauna cu amintirea şi mulţumirea pentru viaţa Iui Iisus din acest trecut istoric, chiar dacă rugăciunile noastre conduc la o unire cu Dumnezeu în momentul de faţă. In acest mod, rugăciunea şi simbolismul nostru liturgic sunt bazate pe viaţa lui Iisus.

Lucrarea istorică a lui Iisus a fost împlinită prin întruparea, Răstignirea şi învierea Sa şi suntem chemaţi să imităm aceste lucruri prin vieţile noastre. Semnul crucii, ca gest de rugăciune, este suficient de complex pentru a reflecta lucrarea mântuitoare a lui Hristos în toate nivelurile sale. Pasajul din lucrarea TheMyroure ofOure Ladye, scrisă în secolul al XV-lea, consideră întruparea simbolizată în aducerea mâinii de la frunte la pântece, Patima şi învierea în mişcarea de la pântece la umărul stâng şi înălţarea în mişcarea către umărul drept (aşa cum Iisus S-a înălţat la dreapta Tatălui).

Semnul crucii ne reaminteşte, cu direcţia sa interiorizantă, că împropriem viaţa lui Iisus, întruparea, Patima şi învierea Sa. Insă acest fapt ne conduce la întrebarea firească: mulţi creştini înţeleg să îşi modeleze viaţa după Patima lui Hristos, ca supunere faţă de voinţa divină, dar cum ne modelăm vieţile noastre după întruparea şi învierea lui Hristos?

Pentru a înţelege mai bine această întrebare, ne-ar fi de ajutor să privim la contextul informaţiei istorice biblice din Biserica primelor veacuri. Cititorii ar putea fi suprinşi să afle că Biserica din primele veacuri acorda puţin interes aspectului istoric al vieţii Iui Iisus. Ierusalimul, Bethleemul şi Nazaretul erau locuri relativ lipsite de importanţă pentru creştinii din primele veacuri.

In Biserică, semnificaţia liturgică a acestei observaţii este aceea că sărbătorirea evenimentelor din viaţa lui Iisus nu era orientată asupra aspectului lor istoric (cel puţin în sensul în care înţelegem astăzi acest aspect), ci mai degrabă asupra semnificaţiei lor pentru Biserică. Viaţa Iui Iisus nu era privită drept istorisirea unei vieţi a unei persoane excepţionale, ci drept cheia către mântuirea veşnică.

Mai mult decât atât, Scriptura creştină nu se încheie cu înălţarea lui Iisus. Istoria Bisericii primare se continuă cu Faptele Apostolilor şi cu Epistole, care integrează viaţa Bisericii cu cea a lui Hristos. Un fapt mai important este că Evanghelia şi Biserica nu erau privite drept doi poli diferiţi ai spiritualităţii (aşa cum era cazul în secolele de mai târziu). Ambele erau considerate ca fiind necesare pentru apropierea de adevărul inefabil al lui Hristos, de vreme ce fiecare revela ceva despre cealaltă. Evanghelia era produsul Bisericii, care exista datorită veştii celei bune a lui Hristos. Ambele erau identificate cu Iisus şi prezenţa Sa continuă pe pământ.

Biserica este Trupul lui Hristos pe pământ, iar sărbătorile lui Hristos sunt sărbătorile Bisericii. Aşadar, toate evenimentele din viaţa lui Hristos au fost văzute drept evenimente din viaţa Bisericii, sau cel puţin drept evenimente al căror înţeles era util numai în măsura în care aveau un înţeles pentru viaţa Bisericii. Viaţa liturgică a Bisericii nu constituie o simplă comemorare sau reconstituire, ci o întâlnire activă cu Hristos făcută cu putinţă prin diferitele simboluri religioase, însumarea vieţii lui Iisus în simbolul sau semnul crucii nu este menită atât de mult să reprezinte un act de luare „exterioară" a crucii, ci de luare a crucii în „interior". Direcţia semnului crucii este către interior şi sugerează îmbrăţişarea şi asumarea lăuntrică a vieţii lui Hristos. Cu toate acestea, direcţia interioară indică faptul că, de vreme ce începem cu evenimentele istorice din viaţa lui Iisus, trăim aceste evenimente aici şi acum, împropriindu-le dincolo de timp şi spaţiu atunci când ne unim cu Hristos cel veşnic.

Rugăciunea noastră nu se opreşte odată cu comemorarea istorică, ci doar începe cu aceasta. După ce începem cu Evanghelia, ne îmbarcăm într-o călătorie progresivă de rugăciune, care transformă vieţile noastre. A trăi viaţa lui Hristos nu înseamnă, pentru majoritatea oamenilor, că ne transferăm mental pe Golgota, în Ierusalim sau în Bethleem, sau că ne mutăm pentru a experia cuiele crucii în forma stigmatelor, ci că Il acceptăm pe Iisus cel viu în interiorul nostru. Ii imităm viaţa ca membri ai Bisericii Sale şi ai Trupului Său de pe pământ, plin de harul Său.

Pr Andreas Andreopoulos

Semnul Crucii. Gest, taina, istoric; Editura Sophia

Cumpara cartea "Semnul Crucii. Gest, taina, istoric"

 

Pe aceeaşi temă

31 Iulie 2018

Vizualizari: 689

Voteaza:

Semnul crucii ca rugaciune lipsita de cuvinte 4.50 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE