Începând cu 9 februarie 2025, Biserica Ortodoxă intră în perioada Triodului, care face parte din anul liturgic. Etimologic, cuvântul „triod“ provine din grecescul triodion , format din cuvintele „tria", trei, și „odi", oda, adică cantare în trei ode. La începutul Triodului, Biserica ne prezintă în cultul liturgic două moduri de abordare a rugăciunii prin Pilda „Vameșul și fariseul”, rămânând ca două repere spirituale în istoria creștinismului. În aceste două stiluri de rugăciune se regăsesc majoritatea creștinilor din lumea de azi: fie vameș, fie fariseu.
Cum ar trebui să ne rugăm? Adevărul că majoritatea oamenilor nu știu cum să se roage. Când ucenicii îl întreabă pe Iisus, cum ar trebui să se roage, El le spune Rugăciunea Domnească: „Tatăl nostru...”. Altă dată, Iisus merge în Grădina Ghetsimani unde se roagă Tatălui Ceresc cu lacrimi de sânge. Putem noi să ne rugăm ca și Iisus Hristos? Nu. Sfinții Părinți ne învață să ne rugăm așa cum putem, să stăruim în rugăciune și ea ne va învăța ce să facem. Rugăciunea este dascălul creștinului. Rugăciunea presupune disciplină și responsabilitate, în sensul că trebuie să ai un program (canon) de rugăciune. Nu ne rugăm numai când avem noi chef. De-a lungul istoriei creștinismului au existat mai multe moduri de abordare a rugăciunii, dar și a stării ascetice. Cum este rugăciunea ta, așa va fi și viața ta.
Sfinții Părinți ne învață că în starea de rugăciune trebuie să avem simplitate, sinceritate, evlavie, pace, smerenie, liniște, determinare, stăruință... Să punem accent mai mult pe calitatea rugăciunii, decât pe cantitate. Așa cum bine spunea un Părinte duhovnicesc: „Tipic, tipic..., și la inimă nimic.” Să avem o stare de prezență permanentă a rugăciunii. Călugării ortodocși, dar și unii mireni folosesc rugăciunea inimii sau rugăciunea minții: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” De menționat faptul că rugăciunea este mai mare decât faptele bune și decât milostenia, de aceea mulți creștini preferă să se roage. Un prieten din Constanța, Alexandru, un bun creștin, nu prea se avântă la fapte bune și odată i-am spus: „Frate, mai fă și tu o faptă bună!” Și el mi-a răspuns: „Eu, prefer rugăciunea, frate!” Cel ce se roagă cu responsabilitate și cu disciplină și care se biruiește pe sine, acela este stăpân peste patimile sale.
În general, nouă oamenilor ne place să ne comparăm cu alții, cu semenii de lângă noi. Uităm că fiecare persoană este unică, fiecare suflet este unic, fiecare zi este unică. Sfinții Părinți ne învață pe noi, creștinii ca să privim cât mai des la cer și să ne uităm dincolo de ceea ce este corect și incorect, dincolo de ceea ce poate fi bine sau rău, dincolo de ceea ce ar reprezenta vinovăția sau nevinovăția. Apoi, ne învață să nu ne uităm în stânga, să nu ne uităm în dreapta, să nu ne comparăm cu semenii noștri, să privim înainte, către ținta noastră care este Hristos. Și ce găsim dincolo de toate acestea. Noi găsim ușa pocăinței, prin care intrăm în marele ocean al iubirii dumnezeiești. Dar cum? Prin rugăciunea stăruitoare.
Vameșul, din pilda noastră, era un cetățean evreu, care semnase pactul cu asupritorii, cu autoritatea Imperiului Roman, care era necruțătoare atunci când era vorba de strângerea impozitelor. El îi asuprea pe cei de un neam cu el, le punea biruri mari, se îmbogățea ilicit, iar mare parte din suma de bani o trimitea autorităților străine. Era urât de semeni pentru gândirea lui, pentru purtarea lui, pentru acțiunile lui îndreptate împotriva lor. Vameșul era conștient că este un păcătos, că face mult rău semenilor, că își trădează neamul. Cu toate acestea, continua să facă aceleași lucruri, cu toate că, din când în când, mai urca și la templu, pentru a se ruga. Pentru îndeplinirea sarcinilor, vameșul de multe ori folosea metode neortodoxe și uneori făcea chiar abuz de putere, punând presiune foarte mare asupra poporului evreu. Ne amintim bine de Zaheu, mai-marele vameșilor, care de teama mulțimii, dar și ca să-l vadă pe Hristos, căci era mic de statură, s-a urcat într-un sicomor. Vameșul pe lângă faptul că era un om foarte bogat, era și foarte corupt și profund imoral. Față de fariseu, vameșul era conștient de gravitatea faptelor sale, de starea lui de păcătoșenie, voia să facă o schimbare în viața lui dar setea de putere și bogăție îl țineau pe loc. Când ajunge în fața ușii de pocăință, el se bate cu pumnii în piept și strigă către Dumnezeu: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).
Fariseul, din vremea Mântuitorului, era un cetățean evreu care respecta întru totul Legea lui Moise, punând mai mult accent pe forma și nu pe fondul legii. Se considera drept în fața lui Dumnezeu și aștepta niște daruri bine-meritate. Față de vameș, fariseul nu se ascundea de public, ci din contră mergea acolo unde era lume mai multă, în piețe, în târguri, la răscruce de drumuri și acolo se ruga pentru ca să-l vadă mulțimea. Hristos i-a asemănat pe farisei cu niște morminte, care pe afară erau văruite, bine îngrijite, dar în groapă era putregaiul. Fariseul ca și vameșul era foarte bogat și imoral, prin ceea ce făcea. Ne amintim de fariseul Nicodim, care era unul dintre cei mai bogați oameni ai acelor vremuri. Cea mai mare greșeală a fariseului, pe lângă faptul că se îndreptățește singur este aceea că se compară cu semenii lui și se pune deasupra acestora. „Îți mulțumesc Dumnezeule, pentru că eu nu sunt precum ceilalți oameni!”.
Observăm, de-a lungul istoriei creștinismului, nu numai că „vameșii” și „fariseii” s-au perpetuat, ci a crescut numărul acestora, iar astăzi, viciile acestora sau transformat în virtuți. Câți dintre creștini se îndreptățesc singuri, considerându-se fără de păcat în fața lui Dumnezeu? Din păcate, aceștia sunt tot mai mulți. Astăzi, a fi „vameș” sau „fariseu” este „cool”, este ceva faimos. Ceea ce atunci s-a săvârșit și s-a împlinit cu fapta se vădește și prin pilda cea despre vameș și despre fariseu, ca înfăptuire de totdeauna a dreptății. Pentru că acela ce se socotește pe sine supus cu adevărat pedepsei celei veșnice, cum să nu îndure cu vitejie nu numai ocara, dar și paguba și boala și, precum se spune, toată nenorocirea și vătămarea? Iar cel ce arată o atât de mare răbdare, ca unul datornic și obligat să dea socoteală în felul acesta, este izbăvit de o pedepsire cumplită, necurmată și de neîndurat ca aceea, primind o osândă mai ușoara și vremelnică, ce are un sfârșit, iar uneori de nenorocirile care se întâmplă acum (este izbăvit) prin bunătatea pe care Dumnezeu o adaugă răbdării Sale și care-și ia începutul ei din aceste suferințe. De aceea, unii dintre cei pedepsiți de Dumnezeu au grăit: „Îndura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui” (Miheia 7, 9).
Fie ca noi să nu fim nici ca vameșul, nici ca fariseul, pentru a nu fi nimiciți, căzuți sub osânda lui Dumnezeu, ci să fim pedepsiți cu mila, nu cu mânia Domnului, iar la sfârșit, după cuvântul psalmistului, să fim îndreptați prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia i se cuvine slava, puterea, cinstea și închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început și cu Duhul Sfânt cel de viață făcătoare, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Smerenia
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.