Părintele Constantin:
Intr-un articol despre spovedania copiilor protoiereul Artemii Vladimirov scrie: „Cum să îşi găsească deci copilul un părinte duhovnicesc? Inainte de toate, trebuie să căutăm un preot care să înţeleagă sufletul copilului, să iubească copiii, să se poarte cu ei călduros, cu interes neprefăcut, privindu-l pe copil ca pe un boboc de floare care urmează fie să înflorească, fie să se usuce..."
Aşa este, însă cum în mod concret găsim un asemenea duhovnic? Enoriaşii nu pot să se uite în sufletul păstorului şi nu pot afla în mod real dacă preotul iubeşte sau nu copiii. Acest lucru nu este evident nici măcar din comportamentul preotului. Blândeţea şi duioşia unor preoţi poate să reprezinte „stilul" lor, fără a exprima veritabila lor stare duhovnicească. La fel precum şi în spatele grosolăniei altor preoţi se poate ascunde un sufiet foarte bun şi înţelept.
M-am gândit mult cum să-i ajut pe oameni să îşi găsească duhovnic. Este un subiect actual atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Dacă despre un doctor bun putem afla din roadele activităţii sale, în cazul preotului roadele s-ar putea să nu fie vizibile (vieţi schimbate în latura pozitivă, caractere schimbate, destine vindecate), întrucât duhovnicia in general nu este ceva public. Dimpotrivă, o reclamă gălăgioasă ce însoţeşte un preot, mulţimile de admiratoare ce-l înconjoară reprezintă mai degrabă simptomul unei anumite incorectitudini, denaturări a felului în care îşi cârmuieşte ucenicii.
Deci, cum găsim un duhovnic bun?
El trebuie căutat.
Propuneţi-vă să nu fie neapărat un preot din parohia cea mai apropiată de locuinţa în care staţi. Chiar dacă el slujeşte în celălalt capăt al oraşului, o dată ce este un preot bun şi vă împrieteniţi cu el, merită efortul.
Desigur, putem întreba de un asemenea preot la cunoştinţe. Putem face pelerinaje în bisericile apropiate de casa în care stăm. Eu contez pe faptul că cititorii acestei cărţi cercetează locaşul Domnului aşa cum porunceşte Biserica, adică săptămânal. De câteva ori puteţi merge la o biserică, de câteva ori - la alta. Astfel, veţi vizita diferite biserici şi veţi cunoaşte diferiţi preoţi. Observaţi cum părintele comunică cu oamenii, ce spune la predică, ia spovedanie (din cuvintele lui îi veţi înţelege uşor caracterul).
De real ajutor ar putea să ne fie in acest sens şi Internetui. Găsiţi site-uriie bisericilor şi comunităţilor ortodoxe ale oraşului în care locuiţi. Urmăriţi cum răspunde părintele la întrebări, pe ce pune accentul în activitatea sa pastorală.
Toate acestea necesită anumit efort, timp. Insă este vorba de căutarea unui duhovnic, omul cu care veţi avea legătură mulţi ani. Credeţi-mă, dacă veţi găsi un îndrumător duhovnicesc, un povăţuitor, un prieten (poate chiar pentru întreaga familie şi pentru ani îndelungaţi), veţi recupera din plin timpul irosit. In marile oraşe sunt mulţi păstori de suflete vrednici. De fapt, toţi preoţii sunt vrednici în felul lor, însă noi vorbim anume despre căutarea unui duhovnici Există preoţi-teologi, preoţi-misionari (oratori remarcabili, talentaţi), există preoţi care construiesc, înalţă către cer cupole de biserici şi mănăstiri. Dar duhovnicia este o harismă specială, un dar deosebit de la Dumnezeu. Odinioară în Grecia (iar pe alocuri chiar şi în prezent) nu orice preot putea să spovedească. Pentru noi este ceva incredibil, dar este adevărat. Pentru a primi dreptul de a spovedi, de a cârmui duhovniceşte oamenii, preotul trebuia să primească hirotesia întru duhovnic de la episcop.
In Rusia după încreştinare s-a încercat de asemenea introducerea acestei practici, însă ea nu s-a încetăţenit. Pur şi simplu, în Rusia erau mulţi oameni, dar puţini preoţi. Iată de ce la noi orice preot a ajuns să fie şi duhovnic. In Grecia însă, având în vedere multitudinea de biserici şi mănăstiri, atitudinea faţă de duhovnicie este mai scrupuloasă, mai exigentă şi pentru asta sunt puşi oameni înzestraţi în mod special.
Şi astăzi, tară îndoială, există păstori de la Dumnezeu înzestraţi cu înţelepciunea duhovniciei. Priviţi cu atenţie, faceţi cunoştinţă cu predicile lor, cu răspunsurile Ia întrebări, spovediţi-vă la ei...
Nu întotdeauna cel mai bun duhovnic este un duhovnic în vârstă. Există destui de mulţi preoţi tineri cu râvnă care pot deveni îndrumători duhovniceşti minunaţi.
In ceea ce-i priveşte pe copii, cred că cei mai bine este ca îndrumătorul lor duhovnicesc să fie un preot de mir, cu familie, cu copii, decât un monah. Unui monah care nu a avut niciodată familie, cu toate calităţile lui de excepţie îi este uneori greu să-i înţeleagă pe oamenii căsătoriţi, dar şi pe copii.
Este bine dacă duhovnicul copilului va fi acelaşi preot care îi cârmuieşte şi pe părinţi.
Aş dori să vă încredinţez, dragi cititori, că orice preot (oricât de distant ar părea la prima vedere) va primi absolut normal rugămintea de a vă întâlni cu el la biserică şi de a sta de vorbă. La fel de normal este să-l rugaţi pe părintele să vă devină duhovnic. Dar aş vrea să aduc în discuţie şi aspectul delicateţii. Recent am rămas tare şocat atunci când o enoriaşă mi-a spus: „Iată, eram în trecere şi am intrat în biserică la un pahar de vorbă...". Să preţuim timpul preotului, pentru că are zeci (dacă nu sute) de oameni.
Fiecare preot (iar această carte o scriem şi spre ajutorul preoţilor) are un mod de abordare propriu faţă de copil. Aş vrea să aduc un exemplu foarte grăitor din experienţa primei spovedanii a copiilor a mitropolitului Antonie de Suroj:
„...Am să vă relatez pur şi simplu ce fac atunci când un copil vine la mine pentru prima oară să se mărturisească. De obicei, el îmi aduce un bileţel pe care maică-sa trecuse o ditamai listă a greşelilor lui.
El începe să citească, iar eu îl opresc: «Cine a alcătuit lista?» «Mama.» «Dar tu eşti de acord cu această listă?» «Da, dacă mama spune că nu este bine.» «Hai să punem la o parte lista şi să stăm de vorbă. Tu ştii ceva despre Hristos?» «Da, mama mi-a povestit şi mi-a citit cu voce tare Evanghelia.» «Şi cum ţi se pare: îţi place de Hristos, ai vrea să faci cunoştinţă cu El şi să vă împrieteniţi?»
Copilul cade pe gânduri preţ de câteva clipe şi de obicei spune: «Da, aş vrea ca El să-mi devină prieten.» «Dar tu ştii ce este prietenia? Prietenia înseamnă a fi credincios prietenului în toate, a face tot posibilul pentru a nu-l mâhni, a depune toate eforturile pentru a-l bucura. Dacă este mai în vârstă, mai inteligent sau mai bun decât tine, faci tot posibilul pentru a te asemăna cu el. Cum crezi: ai vrea să legi o asemenea relaţie de prietenie cu Hristos?» «Da, aş vrea să fiu prietenul Lui!» «Atunci uită de această listă şi spune-mi: dacă acum în faţa ta ar sta Hristos în chip văzut (căci în chip nevăzut El stă aici) şi te-ar întreba:,Spune-mi, ai ceva ce ţi-ar fi ruşine să îmi spui sau ceva ce ţi-ar fi ruşine să ştiu chiar şi fără să îmi spui?»
Şi copilul spune: «Am minţit, am făcut una şi alta. Mi-ar fi ruşine ca Hristos să ştie asta, însă El ştie. Ce să fac?»
«Păi spune-i chiar tu... pur şi simplu, spune-i totul: că ai furat bomboane, că ai minţit, că ai fost neascultător din cauza lenei, că ai râs de unii colegi, că nu ai fost credincios în prietenia ta. De exemplu, atunci când alţi băieţi l-au supărat pe prietenul tău, au râs de el sau poate chiar uneori l-au bătut, ai sărit în apărarea lui? Ai spus: "Dacă vreţi să-l bateti pe el, bateti-mă întâi pe mine?» «Nu.» «Pentru asta să te căiesti. In acest fel putem să ne învăţăm copilul să aducă pocăinţă pentru păcatele lui reale, însă de dragul prieteniei cu Dumnezeu, de dragul prieteniei cu Hristos, pentru că Hristos este Prieten şi pecetea prieteniei este fidelitatea, dorinţa de a-i aduce bucurie prietenului şi de a nu fi niciodată pricină de mâhnire sau durere pentru el. lată cum trebuie să vorbim cu copilul".
Şi încă vreo câteva sfaturi pentru confratele preot: Probabil nu mai e nevoie să menţionez că trebuie să evităm acea formă sinistră de spovedanie care există pe alocuri în Rusia, şi anume de a chema la spovedanie câte 3-5 oameni deodată. O atitudine neglijentă ca aceasta faţă de sufletul copilului, tainele, întrebările lui, va elabora în copil o atitudine neserioasă faţă de spovedanie (căci în prezenţa altor copii el oricum nu se va căi sincer şi la modul serios), putând sa stârnească dezgust faţă de spovedanie şi Biserică.
Faţă de copilul care vine la spovedanie trebuie să avem cele mai binevoitoare sentimente şi un comportament cald: „Cum să trezim în copil deschiderea şi sinceritatea deplină la spovedanie? Desigur, prin cuvinte duioase şi atitudine prietenoasă. Adesea cei ai casei - bonele bune, bunicile - tocmai aşa captează atenţia copilului. Preotul ar fi bine să se bucure că ştrengarul, poznaşul a venit la spovedanie. Dacă îi veţi spune nişte cuvinte simple, lipsite de orice ironie: «Cât mă bucur că ai venit!», veţi proceda asemenea Tatălui Ceresc, Care, chiar dacă nu i-a spus, însă i-a arătat asta fiului risipitor atunci când a alergat cu bucurie în întâmpinarea odraslei Sale plecate «într-o ţară depărtată».
Fragment din cartea "Educarea copilului intru credinta Vol II. Probleme dificile de educatie", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Educarea copilului intru credinta Vol II. Probleme dificile de educatie"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.