Să nu începi şi să nu termini niciodată prânzul sau cina fără o rugăfierbinte către Dumnezeu. Din nefericire, mulţi creştini din vremea noastră uită acest lucru.
Nu poţi decât să te minunezi cum au ajuns aceşti creştini, că pot începe şi sfârşi masa fără o rugăciune către Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este Cel care ne procură toată hrana. Deşi dăruită, am muncit noi înşine să o obţinem, dar ce ar însemna toată munca noastră dacă Dumnezeu nu ne-ar da binecuvântarea Sa, dacă, de exemplu, nu ar dărui umiditate, căldură, vânt, soare peste câmpul şi grădinile pe care le-am cultivat şi semănat? Absolut nimic, după cum ştim cu toţii.
In afară de asta, Dumnezeu este acela care procură hranei substanţa nutritivă şi corpului nostru capacitatea de a o folosi pentru sănătatea noastră trupească.
Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ar da hranei aceste substanţe nutritive? Atunci, indiferent de cât de mult am consuma din cele mai hrănitoare alimente, corpul nostru
nu ar căpăta putere şi deci nici funcţiile sale zilnice nu s-ar putea desfăşură şi nici viaţa însăşi. Nimeni nu ar mai rămâne în viaţă.
Pe de altă parte, ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar lua puterea stomacului de a digera hrana, fie şi numai pentru două săptămâni?
Atunci şi cele mai hrănitoare alimente nu ne-ar mai putea hrăni, ci ne-am epuiza, ne-am îmbolnăvi sau am muri. Şi experienţa ne dovedeşte că şi cea mai sănătoasă hrană poate uneori să fie vătămătoare.
Mesele noastre trebuie să fie întotdeauna moderate. Toţi sfinţii care au urmat cu stricteţe această regulă spun aceleaşi lucruri:
1. că avem nevoie de foarte puţină hrană pentru nevoile trupului nostru;
2. că pântecele nostru nu ştie aproape niciodată ce înseamnă măsura;
3. că pântecele cere câteodată hrană chiar şi când i s-a dat mai mult decât s-a îndestulat;
4. prin urmare, pentru a păstra moderaţia, este bine să ne oprim când nevoia de hrană încă nu s-a stins.
Sfântul Ioan Hrisostomul ne-a dat o regulă minunată pentru a respecta măsura necesară în ceea ce priveşte hrana: „mănâncă atât cât să-ţi astâmperi foamea”.
O altă învăţătură sfântă spune: „nu trebuie să mănânci ce vrei, ci mănâncă ce ai, în aşa fel încât după ce ai mâncat şi ai băut să mai simţi încă nevoia de hrană”.
Vorbind despre mâncare, sfinţii arătau clar că mirenii ar trebui să consume foarte puţin, iar călugării, văduvii şi văduvele ar trebui să evite complet hrana săţioasă, care
stimulează, precum şi hrana indigestă şi plăcută la gust sau dulce. Toate acestea, pentru că repede ne satisfacem dorinţa după ele şi stârnesc în trup stări dăunătoare, pe care este aproape imposibil să le înăbuşim sau să le înlăturăm.
Hrana este, cu toate acestea, necesară trupului. Nu trebuie să-i refuzăm trupului hrana necesară. Pe de o parte, trebuie să satisfacem cerinţa firească de hrană pentru a ne întreţine sănătatea şi puterile trupeşti, care sunt necesare satisfacerii nevoilor trupului si ale sufletului.
Pe de altă parte, dacă ne lipsim trupul de hrana necesară lui, putem stârni un duşman, care poate altfel nici nu s-ar fi gândit să ne fie duşman.
La masă, în special la prânz, să nu consumaţi hrană fără măsură sau în exces. Hrana este dar de la Dumnezeu şi toate darurile lui Dumnezeu, fiind dumnezeieşti, trebuie primite cu respect, cu bună-cuviinţă şi frică de Dumnezeu si folosite numai în scopul pentru care au fost date.
Hrana ne este dată nu pentru îndestulare, ci pentru necesitate.
Indestularea este foarte vătămătoare pentru trupul nostru, pentru că bolile de stomac, bolile de sânge, diverse boli ale trupului şi moartea prematură sunt în parte rezultatul excesului de hrană sau al lipsei de moderaţie.
Doctorii, experienţa şi Duhul Sfânt stau mărturie pentru aceasta: „în mâncărurile cele multe va fi durere..., pentru nesaţ mulţi au pierit” (Sir. 37:33, 34)
Imbuibarea este deosebit de vătămătoare şi pentru suflet. Oricine mănâncă şi bea peste măsură nu poate duce o viaţă duhovnicească, nu se poate ruga, nu poate medita, pentru că hrana peste măsură predispune la lene, somnolenţă, trândăvie, vorbe deşarte, purtare uşuratică şi multe gânduri şi dorinţe ruşinoase. Şi joacă adesea acelaşi rol pe care îl are uleiul turnat pe foc, aprinzând mânia şi dragostea de plăceri.
In general, oricine mănâncă peste măsură nu-L are dumnezeu pe adevăratul Dumnezeu, ci pe trupul său şi pe propriile sale dorinţe. Deci cine mănâncă astfel este în stare să încalce cele mai sfinte îndatoriri şi este gata să comită cele mai neruşinate fapte.
Oricine s-a observat pe sine şi pe cei din jurul său într-o oarecare măsură nu are nevoie de alte dovezi în această privinţă.
In timpul mesei nu rostiţi lucruri ruşinoase, pentru că este cea mai ticăloasă lipsă de recunoştinţă să-L insulţi pe Dumnezeu în timp ce consumi din darurile Sale, mai
ales când ar trebui să-ti arăţi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Dar, din nefericire, în timpul mesei mulţi oameni poartă cele mai neruşinate conversaţii: defaimă, judecă, batjocoresc în special pe cei ce nu sunt de faţă, spun glume deocheate, se poartă grotesc, vorbesc fără respect faţă de credinţă şi aşa mai departe. Un astfel de comportament la masă arată cea mai mare lipsă de recunoştinţă fată de Dumnezeu. Păziti-vă de el cum puteţi mai bine!
In timpul mesei trebuie să spunem sau să ascultăm lucruri ziditoare: din istoria sfântă, din vieţile sfinţilor, din istoria naturală care revelează înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, din învăţături duhovniceşti, si aşa mai departe. Pentru că în timpul mesei omul devine întrucâtva mai molatic si mai somnoros, adevăraţii creştini încearcă în
primul rând să-şi aducă aminte de moarte şi de înfricoşătoarea judecată cu mai multă intensitate, pentru a se menţine într-o stare sufletească plăcută lui Dumnezeu, care să nu lase loc nici unui act imoral.
Se întâmplă adesea ca mâncarea servită să nu fie prea bine gătită. In astfel de cazuri, sfinţii, pentru a se feri să judece pe cineva, îşi imaginau imediat că toţi, prin păcatele
noastre şi prin ofensa adusă lui Dumnezeu, suntem nevrednici nu numai de ceea ce ni se oferă, ci şi de lăturile porcilor. Iar apoi consumau ceea ce li se oferea de mâncare ca şi cum ar fi fost gătită corespunzător.
Oricine serveşte masa în acest fel, cu măsură şi cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, se comportă aşa cum este dator s-o facă, într-o manieră corectă şi plăcută lui Dumnezeu. Poate că nu va avea din abundenţă, dar nici nu va trăi în sărăcie lucie. Sfântul proroc David spune: „tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine .
Dimpotrivă, dreptul adesea „toată ziua miluieşte şi împrumută” (Ps. 37:25-26), adică îi ajută pe săraci şi le dă din cele necesare.
Prin urmare, cine se află în situaţia de a nu avea pâinea cea de toate zilele să se examineze cu atenţie şi fără părtinire să vadă dacă se roagă la Dumnezeu pentru pâinea zilnică înainte de masa de prânz şi de seară şi dacă se osteneşte pentru ea. Cine nu se roagă la Dumnezeu sau nu trudeşte să nu fie mirat dacă nu are pâinea cea de toate zilele - culege ce a semănat: „cine nu munceşte, acela să nu mănânce”, spune Sfântul Apostol Pavel (II Tes. 3:10).
Fragment din cartea "O zi de viata sfanta. Sfaturi practice pentru organizarea vietii crestinului", Editura Sophia
Cumpara cartea " O zi de viata sfanta. Sfaturi practice pentru organizarea vietii crestinului"
-
Cu Dumnezeu la masa
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea la masa de seara
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Sfanta Masa din altarul bisericii
Publicat in : Viata liturgica -
Rugaciune la masa de dimineata
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Rugaciune la masa de pranz
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.