Relaţia cu părinţii este prima noastră relaţie de dragoste. Uneori, părinţii nu prea îşi iubesc copiii, însă copiii îşi iubesc întotdeauna părinţii, chiar dacă nu îşi dau mereu seama de acest lucru - şi această primă relaţie de dragoste pune baza tuturor relaţiilor următoare, inclusiv a celei cu viitorul soţ (viitoarea soţie). De aceea, trebuie neapărat să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a avea o relaţie corectă cu părinţii, indiferent că locuim sau nu cu ei.
Aţi observat ce se întâmplă cu noi în cazul chiar şi unei mici neînţelegeri cu părinţii, unei mici supărări pe care ei o au împotriva noastră. In suflet ne apare o anumită răceală şi uscăciune, şi ne vine greu să credem în noi înşine şi să-i iubim pe ceilalţi.
Dacă conflictul cu părinţii este serios şi de durată, devenim nişte oameni cu adevărat nefericiţi, cădem în depresie, iar dacă se ajunge la blesteme făţişe ori subînţelese (fiindcă „mai bine nu te-aş fi născut”, „nu eşti copilul meu”, „dr... să te ia” sunt de fapt tot blesteme) din partea părinţilor, iar aceste blesteme nu sunt neîntemeiate, viaţa noastră se transformă într-un infern.
Care este mecanismul după care acţionează această lege nu ştim, dar Biblia confirmă că ea funcţionează (blestemul mamei strica până la temelie casele fiilor), şi orice om cu spirit de observaţie se poate convinge de asta din propria experienţă.
Această lege funcţionează şi în sens invers. Opusul blestemului este binecuvântarea, atitudinea luminoasă a părinţilor faţă de noi. Când părinţii sunt mulţumiţi de noi, suntem plini de forţe, sănătoşi şi ne merge bine. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”, care este porunca dintâi cu făgăduinţa: „ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”, spune Sfântul Pavel.
De aceea, este extrem de important pentru noi să avem o relaţie cât mai paşnică şi mai caldă cu părinţii (şi cu bunicii), mult mai important decât să avem asemenea relaţii cu, să zicem, prietenii sau şefii - dar cât de greu este uneori sa păstrezi o relaţie bună cu părinţii, mai ales dacă locuim cu ei!
Ei nu ne înţeleg, nu vor să ne asculte, nu ne cred. Sunt prea indiferenţi faţă de noi sau prea cicălitori şi pretenţioşi. Adeseori ne cer să tăcem nu ceea ce vrem noi, ci ceea
ce vor ei, şi atentează chiar şi la dreptul nostru de a ne alege prietenii, tovarăşul de viaţă şi profesia.
Există părinţi care pun întrebări doar ca să ne desfiinţeze răspunsurile, arătând că nu facem nimic cum trebuie şi, în general, nu suntem buni de nimic. Oare nu înţeleg cât de importante sunt pentru noi cuvintele lor, ce uriaşă înrâurire au ele asupra noastră? Şi dacă ne spun tot timpul cât de rău o să ne meargă, oare nu este limpede că după asemenea sugestionări ne va fi mult mai greu să ne clădim un viitor fericit ? Ce, vor să fim nefericiţi ? De ce nu ne dau curaj, de ce nu ne insuflă, dimpotrivă, încredere în propriile forţe? Că doar nu este deloc greu!
Adeseori, părinţii pretind de la copil ceea ce nu i-au dat, ceea ce nu au educat în el. Cum se poate să nu-i spui fiicei toată viaţa ta nici o vorbă bună, iar pe urmă să ridici pretenţii: „De ce eşti aşa de rece?”? Cum de nu înţeleg că toată problema este în ei şi că tandreţea lor faţă de copil este mult mai importantă decât tandreţea lui faţă de el?
Fiindcă el n-are de unde să înveţe să fie tandru dacă ei nu vor fi tandri cu el.
Cam în jumătate din familiile pe care le cunosc eu relaţia dintre copii şi părinţi este tensionată. Mamele pur şi simplu îşi distrug - altfel nu poţi să spui - fiicele. Nici soarta fiilor nu este mai uşoară...
Cum să rabzi toate astea? Cum să le înţelegi? Poţi, oare, să schimbi ceva?
Nu trebuie să credem că dacă nu putem fugi de acasă situaţia nu poate fi schimbată. Când un om matur, inteligent, ajunge într-o situaţie grea, în majoritatea cazurilor o rezolvă nu fugind, ci schimbându-şi propria atitudine faţă de situaţia respectivă. Făcând eforturi ca să se schimbe, orice om poate influenţa în bine relaţia sa cu părinţii, deşi nimeni nu spune că o să fie uşor şi că succesul e garantat.
Primul pas spre rezolvarea problemei e înţelegerea.
Care este cauza faptului că relaţia cu părinţii îţi aduce atâtea amărăciuni? In majoritatea cazurilor, cauzele sunt două:
1. Părinţii tăi nu ştiu să iubească cu adevărat.
2. Tu nu ştii să iubeşti cu adevărat.
Să examinăm mai amănunţit cauzele acestea.
Primul factor: părinţii nu ştiu să iubească cu adevărat.
Dacă părinţii nu ştiu să iubească, asta se reflectă în primul rând asupra relaţiei dintre ei: apar conflicte, infidelităţi, urmează divorţul. Iar dacă nici nu au fost căsătoriţi, acesta este deja, în cele mai multe cazuri, un semn al nepriceperii de a iubi.
Fiecare rană pe care şi-o fac unul celuilalt este o rană şi pentru tine - şi dacă se despart, atunci, oricât ar dori, nu pot să-ţi dea acea plinătate a dragostei şi acel exemplu de viată familială sănătoasă care îti sunt atât de necesare.
Indiferent că s-au despărţit sau nu, nepriceperea lor de a iubi influenţează comunicarea lor cu tine. Insuficientă înţelegere, nerăbdare, cruzime şi egoism pot manifesta şi acei părinţi care se consideră foarte iubitori. In realitate, sentimente puternice nu înseamnă întotdeauna iubire puternică. Iubirea poate fi autentică, dar poate fi şi stupidă, şi egoistă.
Al doilea factor: tu nu ştii să iubeşti. Dacă ai 20 de ani sau mai puţin, nu eşti vinovat că nu ştii să iubeşti, fiindcă „aşchia nu sare departe de trunchi”, dar asta nu înseamnă că merită să-ţi ascunzi de tine însuţi problemele. Dacă nu vezi problema, nu o poţi rezolva.
Aşa că, vezi, şi tu eşti egoist - şi, cel mai degrabă, eşti mai egoist faţă de părinţi decât sunt ei faţă de tine. In frageda copilărie, nefacând decât să primim de la părinţi fară să dăm, ne obişnuim să credem că părinţii ne sunt datori. „Contorul” nostru monitorizează cu scrupulozitate tot ce nu ne-au dat, fără să măsoare cât ne dau ei în fiecare zi.
Nu observăm că le suntem datori deja o „sumă” astronomică, pe care e timpul să începem să le-o plătim dacă vrem s-o plătim măcar cât de cât, fiindcă deplin nu o vom plăti niciodată, nu vom reuşi.
Nici tu nu ai suficientă răbdare şi înţelegere faţă de părinţi. Ai dat atenţie faptului că majoritatea conflictelor voastre sunt, totuşi, pe tema a ceea ce e mai bine pentru tine? Poate că părinţii tăi sunt egoişti şi n-au dreptate în anumite privinţe, dar, totuşi, de obicei îşi fac griji pentru interesele tale, pentru fericirea ta, mai mult decât îţi faci tu griji pentru bunăstarea lor.
De pildă, vă certaţi din cauză ca vii prea târziu seara acasă şi ei se tem că poţi să păţeşti ceva din pricina asta, nu că mama se scoală prea de dimineaţă ca să vă pregătească vouă micul dejun şi să ajungă la timp şi la serviciu, la capătul celălalt al oraşului, încât oboseşte prea tare şi sănătatea ei se deteriorează.
Te-ai pus vreodată în locul părinţilor? Te-ai gândit că în anumite situaţii pretenţiile lor, chiar dacă sunt exprimate într-o formă dură, vin din dragoste, nu din egoism? Inchipuie-ţi că eşti în locul lor: iubindu-ţi copilul, cum te-ai purta cu el?..
Dacă îţi vei examina atent şi cinstit relaţia cu părinţii, vei vedea, cel mai degrabă, că ambii factori sunt implicaţi. Nici tu, nici părinţii tăi nu ştiţi încă să iubiţi cu adevărat, iar în anumite probleme pur şi simplu nu aveţi în suficientă măsură deprinderea de a comunica, bune maniere.
Aşadar, pentru a îmbunătăţi relaţia trebuie să învăţaţi să vă înţelegeţi şi să vă iubiţi.
De unde trebuie început ?
Fireşte, cel mai uşor ar fi ca părinţii să înceapă să se schimbe. Ei ne influenţează mai uşor pe noi decât noi pe ei.
Da, ar fi bine dacă părinţii ar ajunge singuri, cumva, la înţelegerea necesităţii schimbărilor. Din păcate, cel mai degrabă nu vei reuşi să-i faci să înţeleagă asta. De ce?
Fiindcă omul este capabil să accepte anumite adevăruri nepreţuite doar în momente aparte din viaţa sa. Şi informaţia cuprinsă în această carte nu va fi aplicată de toţi cei care o vor citi, ci doar de cei în a căror viaţă a sosit un moment atât de aparte, încât nu mai vor să trăiască la fel ca înainte, sunt gata să-şi revizuiască viaţa şi să facă un pas în sus pe scara către o viaţă nouă, mai bună.
La fel e şi cu părinţii tăi. Greu de crezut ca vor accepta să-i înveţe cineva - cu atât mai mult tu - cum trebuie să trăiască. Ei cred, în mod naiv, că dacă te ascultă îşi vor ştirbi autoritatea de care se bucură în ochii tăi şi că atunci le va fi mai greu să te influenţeze, scăpându-te de diferite pericole.
De aceea, calea care ne rămâne e una singură: să influenţăm acela dintre cei doi factori cu care ne este mai uşor s-o facem. „începe cu tine însuţi” - iată principiul general al îmbunătăţirii oricărei relaţii.
Vreau să spun că noi înşine trebuie să învăţăm să ne iubim părinţii. Acesta pare un lucru nefiresc, anormal: copilul trebuie să devină mai responsabil, într-un anumit sens mai matur decât mama şi tatăl lui.
De fapt, cum se întâmplă adeseori în viaţă, copilul îi mântuieşte pe părinţi. Indiferent câţi ani ar avea el, 15 sau 35, e mai tânăr decât părinţii săi, şi de aceea este mai puţin încătuşat de stereotipuri de gândire şi comportament. El simte mai acut lipsurile din relaţia sa cu părinţii şi îi este mai uşor să accepte posibilitatea schimbărilor. De aceea, dacă eşti gata să acţionezi în propriul interes şi în interesul părinţilor tăi, acţionează. In mâinile tale se află mai mult de jumătate din succes. In primul rând, îţi stă în putere să înveţi să-ţi iubeşti părinţii şi să excluzi astfel factorul al doilea. in al doilea rând, dragostea naşte dragoste, şi astfel - prin dragoste, nu prin vorbe - vei putea să influenţezi dragostea părinţilor faţă de tine. Nu se ştie în ce măsură poţi reuşi, dar un lucru este indiscutabil: nici o strădanie sinceră pe care o vei depune nu va fi în zadar.
Desigur, uneori te compătimeşti foarte mult pe tine însuţi şi, pe de o parte, ai de ce, dar pe de alta autocompătimirea nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Ea este mai vătămătoare decât însăşi cauza care o provoacă. Pe lângă asta, autocompătimirea, ca orice gând ce provoacă durere, minte atunci când spune că ai pornit în viaţă cu un mare handicap faţă de copiii părinţilor buni şi înţelepţi, în primul rând, unde sunt părinţii aceia ideali, câţi sunt? In al doilea rând, având mai puţin într-o privinţă, ai mai mult în alta: începi mai devreme să înveţi sâ fii de sine stătător, să înveţi să fii stăpân pe propria viaţă, şi ai mai multe şanse să-L descoperi pe Cel care te iubeşte mai mult decât părinţii şi poate să te ajute cu mult mai mult. Cum spune împăratul David în Psaltire, tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit.
Ce putem face pentru a ne iubi părinţii cu adevărat? Putem face multe.
1. Ia-i pe părinţii tăi aşa cum sunt, cu toate neajunsurile lor.
Mi-a rămas adânc întipărită în memorie discuţia cu un băiat, Ruslan, dintr-un orfelinat. Deşi avea numai 15 ani, văzuse atât de multe în viaţa lui, încât cu privire la anumite lucruri importante avea din proprie experienţă informaţii corecte şi profunde, gândind ca un bărbat matur. De altfel, nici ca forţă fizică nu era mai prejos decât mulţi bărbaţi.
La fel ca majoritatea prietenilor lui din orfelinat, îşi pierduse părinţii din cauza alcoolismului, dar în pofida faptului că viaţa lui familială fusese una tragică, spunea: „Cel mai important lucru în viaţa omului sunt părinţii, pentru cei care-i au. Ba chiar şi pentru cei care nu-i au. In orfelinat, dacă zici vreo vorbă urâtă despre părinţii cuiva, mai bine fugi Imediat. Cum n-ar fi, părinţii sunt totuşi ai tăi. Chiar dacă beau şi te băteau. Omul pe care îl doare undeva de părinţii lui este deja un om terminat. N-au decât să bea părinţii! Tu du-te pe stradă şi plimbă-te. Te-ai plimbat, ai venit: dorm deja. Ţi-ai făcut ceva de mâncare şi te-ai culcat. Te-ai sculat: dacă părinţii dorm încă, pleacă. Te-ai plimbat, ai venit: dorm iarăşi, beţi. Aşa poţi să trăieşti în linişte o jumătate din viaţă. Şi încearcă să-ţi convingi părinţii să nu mai bea.”
Pentru cei mai mulţi dintre noi situaţia este, totuşi, mai bună decât a fost a lui Ruslan - dar preţuim, oare, faptul că îi avem pe aceşti oameni uneori dificili care sunt părinţii noştri ? Preţuim, oare, dragostea lor faţă de noi şi tot ce au făcut pentru noi, începând cu greutăţile gravidităţii, cu durerile facerii, cu nopţile nedormite de când eram copii şi până în ziua de astăzi? Sau observăm mai mult ceea ce considerăm noi a fi neajunsuri?
Dacă nu vrei să fii mai prejos decât părinţii tăi, nu-i condamna pentru neajunsurile lor, fiindcă există această lege duhovnicească: ceea ce condamni vei ajunge să faci tu însuţi.
Oricum ar fi, sunt părinţii tăi. Renegându-i te renegi pe tine însuţi. Ca atare, ia-i aşa cum sunt, cu tot ce este în ei.
2. Fii un copil recunoscător.
Recunoaştem următorul adevăr simplu: omul le poate da altora numai ceea ce are. Părinţii îţi transmit calităţile şi posibilităţile pe care le au. Ei ar vrea să-ţi dea mai mult, dar nu au de unde. Când vei vrea să-i înveţi vreun lucru bun pe propriii tăi copii, vei vedea că este imposibil s-o faci dacă n-ai nimic bun în tine - iar însuşirile bune se dobândesc cu mult efort.
Adu-ţi aminte că nu-ţi ajunge o viaţă întreagă ca să le răsplăteşti părinţilor tăi pentru toate lucrurile bune pe care le-au făcut pentru tine. Foloseşte-te de posibilitatea de a-ţi exprima recunoştinţa şi dragostea faţă de ei atâta timp cât mai sunt în viată.
3. Cinsteşte-ţi părinţii şi ajută-i.
Cinstirea părinţilor nu este doar o poruncă biblică învechită sau un obicei al popoarelor orientale. Este o normă generală a vieţii omeneşti, ce are ca scop bunăstarea noastră. „Cinstirea” presupune în primul rând o atitudine de respect faţă de părinţi în interiorul tău şi în discuţiile pe care le porţi privitor la ei când nu sunt de faţă. In comportamentul exterior, „cinstirea” înseamnă o atitudine respectuoasă, atentă, ascultare în limitele raţionale, răbdarea, mai ales Ia bătrâneţe, a slăbiciunilor lor. Cere-ie sfatul în problemele importante, asculta-le cu smerenie criticile şi primeşte-le cu smerenie pedepsele. Dacă nu eşti vinovat, apără-te tot cu respect, ţinând minte că dreptatea ta este mai puţin importantă decât atitudinea părinţilor faţă de tine.
Ascultarea va fi incompletă, falsă, dacă nu se va manifesta prin dorinţa de a-i ajuta, prin grija de ei şi de sănătatea lor, prin împărţirea cu ei a treburilor gospodăreşti.
Şi ţine minte: cum te vei purta cu părinţii tăi, aşa se vor purta şi copiii tăi cu tine.
4. Pune-te în locul lor.
Străduieşte-te cât mai des, mai ales în situaţiile conflic- tuale, să te pui în locul lor. Fără asta este greu să-l înţelegi pe om şi să ieşi dintre hotarele strâmte ale percepţiei tale mărginite, egoiste.
Străduieşte-te să afli cât mai multe despre viaţa părinţilor tăi, despre copilăria lor, despre viaţa bunicilor tăi, despre greutăţile prin care au trecut. Viaţa este un lucru foarte complicat - mai ales viaţa în ţara noastră, care a trecut prin războaie, prin teroarea comunistă, a trăit sub autorităţi crude si imorale. Fiecare dramă lasă urme adânci nu numai în sufletul celor ce au luat parte nemijlocit ia ea, ci şi în sufletul copiilor şi nepoţilor acestora. Este foarte posibil să afli lucruri care te vor face să îţi compătimeşti părinţii. Punându-te în locul lor, vei înţelege cât de greu le-a fost şi cât i-a durut în unele situaţii.
5. Ai încredere în părinţi.
Nu respinge nimic din ce spun părinţii fără să reflectezi.
In primul rând, ei spun ce spun nu ca să te mâhnească, ci din grijă pentru tine, iar din bunele intenţii se nasc adeseori sfaturi bune.
In al doilea rând, ei au mai multă experienţă de viaţă.
In al treilea rând, instinctul, mai ales cel al inimii de mama, este adesea un povăţuitor fără greş.
6. Trebuie să răspunzi pentru tine însuţi.
Mulţi copii folosesc o politică a „dubiului standard”. Ei cer ca părinţii să aibă grijă de ei ca de nişte copii, dar să le ofere independenţă ca unor adulţi.
Nu este cinstit. Vrei să fii independent ca un adult? Asumă-ţi răspunderea, inclusiv pentru partea materială a vieţii în comun. Lucrează, adu bani în casă. Dacă nu faci asta, nu te fa că eşti de sine stătător.
7. Roagă-te pentru părinţi.
Acelaşi Ruslan din orfelinat mi-a povestit următorul caz: „Mama unui prieten de-al meu bea. La un moment dat, el a început să o roage să nu mai bea, să se roage pentru ea. Ea l-a ascultat, şi bea tot mai puţin - dar când s-a lăsat de băutură avea deja ciroză la ficat. Şi a murit. Dacă s-ar fi lăsat mai devreme de băutură, prietenul meu n-ar fi trăit acum la orfelinat.”
Faptul că în urma rugăciunilor fiului mama a încetat să bea nu este ceva extraordinar, ci rodul normal al rugăciunii osârdnice şi stăruitoare. Rugăciunea poate lucruri pe care nu le vom obţine prin nici un alt mijloc - şi întrucât Dumnezeu este dragoste, iar a te ruga înseamnă a te adresa lui Dumnezeu, fireşte că în problemele de dragoste rugăciunea e foarte importantă. Foarte simpla rugăciune: „Doamne, binecuvântează-i pe părinţii mei” poate fi spusă în gând de multe ori pe zi, atunci când mintea nu este foarte ocupată cu munca sau cu învăţatul. Dacă rugăciunea este rostită cu sinceritate, din inimă, nici un cuvânt al ei nu va rămâne zadarnic. Fiecare cuvânt va spori dragostea dintre tine şi părinţi. Bineînţeles, poţi cere pentru părinţi şi sănătate, şi linişte, şi îmbunătăţirea relaţiei dintre voi, şi alte lucruri cu adevărat bune.
Dacă părinţii au murit, doar rugăciunea ne mai rămâne (căci moartea nu înseamnă încetarea conflictului cu ei dacă acesta n-a încetat în timpul vieţii lor). Rugăciunea noastră pentru ei este un bun nepreţuit, de care au nevoie mai mult decât de orice altceva şi pentru care ne vor ierta toate relele din trecut.
Problema este doar dacă avem suficientă răbdare să ne rugăm în mod constant pentru ei. Asta arată cât de mult ne iubim părinţii.
8. Fii tu însuţi, nu visul părinţilor tăi.
O problemă a multora dintre noi este nesepararea de părinţi. Copiii neseparaţi văd în ei înşişi cauza problemelor părinţilor, iar în părinţi cauza problemelor lor. Da, între noi şi părinţii noştri există o interdependenţă, dar acesta nu este un destin fatal, nu este un blestem. Pe măsură ce ne maturizăm, începem să facem ce vrem cu viaţa noastră, şi trebuie neapărat să ne separăm de părinţi pentru a deveni persoane de sine stătătoare. Părinţii nu mai au dreptul să ne pedepsească ori să ne dea ordine: ca atare, în toate chestiunile de principiu trebuie să ne orientăm nu după ceea ce le place părinţilor, ci după ceea ce considerăm noi înşine că e corect.
Cel mai degrabă, o asemenea abordare nu ne va înstrăina de părinţi, ci va face relaţia cu ei mai sănătoasă.
DMITRY SEMENIK
Cum sa imbunatatim relatiile cu parintii, Editura Sophia
Cumpara cartea "Cum sa imbunatatim relatiile cu parintii"
-
Familia in Vechiul si Noul Testament
Publicat in : Morala -
Familia preotului, model de viata crestina
Publicat in : Religie -
Familia crestina intre traditie si modernitate
Publicat in : Religie -
Familia crestina - Parintele Vasile Vasilache
Publicat in : Predici de duminica -
Familia crestina
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.