Există diferite manifestări ale lipsei de dragoste părinteasca: de pildă, lipsa de atenţie, pretenţiile excesive, duritatea. Toate acestea le provoacă mari suferinţe copiilor şi îi marchează pentru tot restul vieţii. Care este cauza acestei lipse de dragoste si cum pot copiii sa-şi înţeleagă şi să-şi ierte părinţii?

- Da, acestea sunt, într-adevăr, manifestări ale lipsei de dragoste. Atunci când părinţii sunt excesiv de exigenţi sau duri faţă de copii, atunci când uita de ei, cufundându-se cu patimă în dihoniile dintre ei, asta arată că nu au suficientă dragoste faţă de copiii lor - şi dacă e să vorbim despre cauzele de profunzime ale acestui fenomen, să ştiţi că acestea se află în relaţiile dintre soţi. Este vorba de lipsa dragostei reciproce dintre ei, care loveşte prin ricoşeu în copii. De regulă, înşişi copiii nu reprezintă cauza primordială a lipsei de dragoste care apare în familie - suferinţele lor reprezintă o tristă consecinţă a lipsei de dragoste dintre părinţii lor.

Nu demult a fost la televizor un film în care era prezentată relaţia unui cuplu. Cuplul respectiv avea un copil, un băiat în vârstă de 11 ani. Atunci când tatăl lui a început să bea şi şi-a pierdut afacerea, urmarea a fost ruperea relaţiei cu soţia şi plecarea din familie. Soţia a intrat repede într-o relaţie nouă, deşi nu năzuia spre asta, pe când fiul a rămas împreună cu tatăl, fiindcă simţea o milă profundă faţă de el şi spera că o să se îndrepte. Acesta este un gest de om matur! Copilul a luat asupra sa uriaşa povară a refacerii familiei. Când el s-a îmbolnăvit grav, i-a rugat pe părinţi să-l ducă la staţiunea unde înainte fuseseră fericiţi împreună. Era gata să moară pentru fericirea părinţilor săi şi chiar a fost aproape de moarte, însă la staţiune tatăl şi mama lui s-au întâlnit iarăşi şi relaţia lor s-a refăcut. Filmul se încheie cu un happy end: familia s-a reunit, bărbatul s-a lăsat de băutură şi a recăpătat afacerea.

Lucruri de acest gen se mai întâmplă câteodată şi în viaţă, însă copiii nu trebuie să-şi asume asemenea poveri peste puterile lor, nu trebuie să încerce să îndeplinească misiunea extrem de grea a salvării relaţiei părinţilor lor adulţi! In legătură cu aceasta, aş vrea să citez cunoscutul roman De veghe în lanul de secară al lui J.D. Salinger. In această carte este un episod în care eroul principal, care trece prin perioada maturizării, se duce să ceară sfat de la un profesor al său, iar acesta, văzând că el caută sensul vieţii, îi spune: „Matur nu este omul care vrea să moară pentru cineva, ci acela care vrea să trăiască în numele cuiva." In filmul de care am vorbit mai sus, adolescentul, care ca vârstă este, evident, departe de maturitate, într-adevăr voia să moară pentru părinţii săi şi pentru fericirea lor. Ei bine, aceasta este o concepţie încă imatură, nefirească, despre fericire şi un eroism nu foarte sănătos.

In ce priveşte atitudinea copiilor faţă de manifestările lipsei de dragoste părintească, mai devreme sau mai târziu în viaţa fiecărui om ce are tată şi mamă vine un moment când trebuie să se împace cu aceştia, luându-i aşa cum sunt. La unii, această împăcare are loc mai devreme, încă din tinereţe, pe când la alţii are loc la vârsta adultă, oricum, ea este indispensabilă. Această împăcare, dacă se înstăpâneşte în inima noastră, dacă încetăm să mai observăm în relaţiile trecute sau prezente cu părinţii perioadei negre de ură, poate constitui un bun elan pentru propria noastră viaţă adultă.

Vin la consultaţie oameni care se află în conflict cu părinţii şi nu pot să înţeleagă ce s-a întâmplat, care vor să facă lumină, să rezolve această problemă. Este corect ceea ce fac ei. Dacă în trecut, la un moment dat, n-am fost în stare să procedăm aşa cum trebuia, ne putem strădui să ne întoarcem mintal la acea situaţie, s-o retrăim şi să ne dăm seama cum ar fi trebuit să procedăm - să facem asta acum, măcar într-o asemenea formă. Trebuie neapărat să recunoaştem, pur şi simplu, cinstit ce sentimente am încercat atunci faţă de mama sau de tata: am simţit, să zicem, mânie, ciudă, am avut o reacţie incorectă. Dar care ar fi fost reacţia corectă? Cum aş fi procedat acum? M-aş fi dus la ea (la el) şi i-aş fi spus: „Hai, iartă-mă, ştiu că n-am dreptate, dar uite că sunt supărat pe tine. Nu-mi place deloc cum te porţi cu mama." In cursul unui astfel de dialog virtual are loc ceva lăuntric, la nivelul sentimentelor. După aceea, foarte frecvent oamenii spun: „Da, simt o uşurare."

Nu demult, o femeie tânără îmi povestea că odată, când era adolescentă, mama ei i-a cumpărat pentru o ocazie festivă o rochie, pe care ea, întâmplător, a pătat-o -şi pedeapsa pentru această greşeală a fost excesivă: a urmat un scandal pe care fiica, la 30 de ani câţi are acum, şi-l aminteşte foarte bine! Am început să facem lumină.

Da, mama a fost excesiv de exigentă, insuficient de dreaptă. Am întrebat-o pe femeie: „Dar ce aţi simţit atunci ?" Mi-a răspuns: „Bineînţeles, am fost supărată pe ea!" Atunci i-am propus: „Dar cum aţi proceda într-o asemenea situaţie acum?" Mi-a zis: „Ar fi trebuit să nu-mi ascund supărarea, ci s-o iert pe mama, să încerc să vorbesc cu ea deschis imediat după acel conflict." I-am propus: „Haideţi să ne închipuim ce aţi fi făcut concret, să ne închipuim că sunteţi acum acolo, în trecut!" Femeia a răspuns: „M-aş fi dus la mama şi i-aş fi zis: mămico, iartă-mă!"

Inţelegeţi? Dacă omul ţine supărarea, continuă să fie chinuit de aceasta până când se desparte de ea. Dacă copilul nu-şi pierde dragostea faţă de părinţi pe măsură ce se maturizează, multe situaţii conflictuale se rezolvă cu uşurinţă. In situaţia respectivă, mama a greşit faţă de fiică fiindcă a fost excesiv de dură cu ea, însă şi fiica a greşit faţă de mamă fiindcă nu s-a împăcat cu ea, ci a ţinut supărarea faţă de ea. Nu s-a dus la ea, n-a luat-o în braţe, ci s-a închis în sine, i-a întors, sufleteşte vorbind, spatele. Şi a dus durerea cu ea prin ani.

Supărarea este un rău din punct de vedere moral, ea îi provoacă durere şi celui care supără, şi celui care se supără. Oamenii nu-şi doresc singuri răul - iar a te supăra pe părinţi şi a păstra ranchiună este, oare, bine ? Dacă îi punem astfel problema copilului, el se va învăţa să pună ordine în sentimentele sale şi asta îl va ajuta să-şi păstreze dragostea faţă de părinţi.

Trebuie să fim foarte atenţi la viaţa noastră lăuntrica si duhovnicească şi să nu punem „la păstrare" gândurile şi sentimentele negative, ci să le scoatem imediat la lumină şi să ne eliberăm de ele. Dacă vom năzui spre starea aceasta, în viaţa noastră vor fi mai puţine reacţii neadecvate.

Ce poţi face dacă atât tu, cât şi părinţii tăi aţi intrat deja într-un cerc vicios de comportament stereotip şi nu puteţi ieşi din el? Cineva trebuie să iasă. Acum, foarte frecvent copilul este cel care iese şi îşi ajută părinţii. El poate, pur şi simplu, să facă pentru părinţi ceva ce aceştia ar dori de la el: să se schimbe, să se îndrepte, să facă acest cadou părintelui, care va observa schimbarea lui, fiindcă sunt rari părinţii atât de răi încât să-şi urască copiii. Pur şi simplu mulţi părinţi trăiesc „pe fugă", chiar vor să se schimbe, însă îi împiedică una şi alta...

IRINA RAHIMOVA, PSIHOLOG
CUM SA ÎMBUNĂTĂŢIM RELAŢIILE CU PĂRINŢII, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CUM SA ÎMBUNĂTĂŢIM RELAŢIILE CU PĂRINŢII"

• Copii si parinti
  Publicat in : Morala
• Parintii nostri
  Publicat in : Religie
• Incapatanarea
  Publicat in : Religie
• Sunt copilasul care a ramas uitat in negura durerilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: