E o noapte de vară fierbinte. Din pătuţul ei împodobit cu zăne şi prinţese, fetiţa Augusta priveşte spre cer încercând să desluşească , pas cu pas, tainele universului. Ochişorii ei mititei caută cu disperare cerul. Caută printre stele, în marele univers, un alt univers… unul mic…, mic de tot, dar în care să pot încape. Cerul… cât de aproape e… dar cât de departe.

Cât de departe e dar… cât de aproape. Vine o avalanşă de întrebări: Tati, cât de departe este cerul? Cum se numeşte steaua aia, arătând cu degeţelu…, dar aia de-acolo? Câte stele sunt pe cer? Urmează o poveste cu o prinţesă… Tati, dă-mi mânuţa, şopteşte micuţa prinţesă, semn că se pregăteşte pentru somn. Îi dau mâna şi mi-o strânge la piept. Din acel moment, simt o pace şi o armonie lăuntrică. Mă simt străpuns de o energie puternică, cea a unui zeu, mă simt atins de sensibilitatea şi mireasma unei flori, mă simt mângâiat de blândeţea unui sfânt. Şi nu e decât o mânuţă de copil, un suflet de înger, o adiere de vânt… Din când în cînd, îmi ţin răsuflarea să-i aud suflu, să-i simt pulsul şi respiraţia. Aceste momente, mă trimit cu mintea şi cu gândul la anii copilăriei, la copilul din mine, încercând să mă descopăr să mă regăsesc, să mă văd pe mine prin ea, o mogâldeaţă de om. Îmi stârneşte dorul după verile călduroase şi frumoase, după plimbările zilei prin colbul fierbinte al uliţei, de cireşul din spatele casei, de florile vesele din faţa casei, de prispa casei bunicii unde dormeam în verile călduroase, de şira de paie din spatele casei de bunica şi bunicul care nu mai sunt… Deodată, simt o moleşeală a mânuţei, desprinzându-se de mâna mea, semn că sufleţelul cel mic a adormit şi mă pot retrage în dormitor. Mă ridic cu grijă de lângă ea şi îi dau un pupic pe frunte, ca semn de binecuvântare… Dormi copile, stelele veghează…

Într-adevăr, cei mai frumoşi ani din viaţa omului sunt anii copilăriei, iar cel mai frumos loc din lume este cel al naşterii. De aceea, de fiecare dată când ne întoarcem la “uliţa copilăriei”, ne năpădesc emoţiile şi simţim cum ne încărcăm cu energii benefice. De fiecare dată, revin cu emoţie şi bucurie la locul naşterii mele. şi cu siguranţă “copilul din mine” nu s-ar mai lasa dus de acolo, iar dorul copilăriei mă cuprinde ori de câte ori văd un copil…

Cine nu a fost copil? Cine nu îşi aduce aminte cu drag de anii frumoşi ai copilăriei? Ce pot vorbele să spună despre frumuseţea şi gingăşia unui înger, care este copilul. Există la copil o capacitate specială de a fuziona cu obiectul: îl percepe instantaneu şi din afara lui, fără să apeleze la analiză. De aceea, de multe ori, auzim aprecieri la adresa unui copil, de genul: ”vorbeşte ca un om atât de mare la minte şi la inimă”. Ceea ce mintea înţelepţilor nu vede practică un suflet de copil în simplitatea lui.

Facem un arc peste timp, un moşneag cu barba albă, împovărat de ani, de boli, dureri şi suferinţe, aşteptând pe patul de spital o salvare mântuitoare. În aceste momente de aşteptare, iată că se apropie o femeie zâmbitoare, cu faţa senină, luminoasă şi plină de viaţă. S-apleacă la urechea bătrânului şi îi şopteşte: dă-mi mânuţa, tati!

Într-adevăr, putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia este o valoare umană. Iată cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unui om; să reuşească să pătrundă în adâncul sufletului altui om şi acesta să-l poarte cu el în veşnicie.

Ştefan Popa
 

.

• Copilaria, varsta Imparatiei
  Publicat in : Religie
• Este copilaria in pericol?
  Publicat in : Editoriale
• Copilaria, drum spre sfintenie
  Publicat in : Editoriale