"Mânia morţilor poate fi blestem şi pieire tuturor faptelor celor vii..." (Vasile Pârvan, Memoriale)
La Ţiganca şi pe multe alte câmpuri de bătălie de dincolo de Prut unde, la începutul celui de-al doilea război mondial, au căzut la datorie mii de ostaşi români, scheletele acestora ies la suprafaţă (nu din morminte, căci ei nu au morminte, ci din pământul reavăn), pentru a ne mustra şi pentru a ne aduce aminte de netrbnicia noastră. Şi nu sunt puţini aceşti morţi. Sunt mii sau chiar zeci de mii. Potrivit datelor Ambasadei României în Republica Moldova, în stânga Prutului, în Basarabia istorică, sunt aproape două sute de aşa-zise cimitire ale militarilor români căzuţi în luptele care s-au dat aici în timpul celui de-al doilea război mondial. Şi toate, sau marea lor majoritate, sunt în paragină. Nimeni nu le îngrijeşte şi nimeni nu se îngrijeşte de identificarea şi amenajarea lor. Numai la Ţiganca, de exemplu, au pierit în luptă, în primele zile ale războiului, înjur de 10 mii de ostaşi, care au fost înmormântaţi, atunci, în grabă, în câteva gropi comune. înainte de înhumare, o parte dintre ei au fost identificaţi, printre aceştia numărându-se şi colonelul Gheorghe Niculescu, comandantul Regimentului 6 Mihai Viteazul. Cei mai mulţi au fost însă înmormântaţi la grămadă. Iniţial, locul respectiv a fost împrejmuit şi, în cimitirul astfel amenajat, s-a ridicat chiar şi un monument în memoria lor. Până în 1944, ei au fost cinstiţi cum se cuvine, de Ziua Eroilor sau cu ocazia altor praznice creştineşti, făcându-se aici pelerinaje şi ţinându-se slujbe de pomenire. Insă, după terminarea războiului şi instalarea în regiune a puterii sovietice, ruşii, "ca să şteargă orice urmă despre români şi despre românism", au trecut cu buldozerele peste morminte şi peste monument, iar pe locul astfel nivelat a apărut... o fermă de porcine. După 1990, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi în regiune a apărut statul "independent" Republica Moldova, situaţia acestui cimitir, ca şi a multor altora de altfel, nu s-a schimbat prea mult. Atâta doar că, în locul fermei de porci, a apărut o stână de oi, iar în mijlocul terenului rudimentar amenajat, o mult prea modestă cruce de lemn, care străjuieşte umil un câmp plin de oseminte scoase la suprafaţă de intemperii şi de revolta sufletelor care au sălăşluit cândva în ele. Şi ne mai întrebăm nedumeriţi de ce, atât nouă, cât şi celor de peste Prut, toate cele ne merg anapoda! Mânia morţilor noştri uitaţi şi neglijaţi ne e "blestem şi pieire".
Este revoltător şi de neînţeles cum un popor, altădată cu un atât de pios cult al morţilor, să asiste nepăsător, cu nesimţire chiar, la pângărirea osemintelor celor care s-au jertfit pentru o cauză sfântă lui. Căci cei care şi-au dat viaţa pe aceste meleaguri nu au fost nici mercenari, Şi nu au fost nici prinşi cu arcanul şi trimişi să lupte şi să moară împotriva voinţei lor. Ei au fost fiii acestui popor care au mers la război cu entuziasm şi au murit conştienţi că mor pentru o cauză dreaptă, aşa cum reiese din scrisoarea unuia dintre aceşti eroi (şi sunt multe astfel de scrisori), trimisă celor dragi lui, cu câteva zile înainte de a cădea vitejeşte în luptă, scrisoare gravată pe crucea mormântului simbolic amenajat de familie în cimitirul din satul său natal, şi pe care o voi reproduce, în întregime, pentru edificare, la sfîrşitul acestor rânduri: "De-o fii să mor... mor pentru Patria unde m-am născut şi unde ştiu că are să trăiască în pace şi fericire copiii, părinţii şi familia mea... Moartea pentru ţară este o mare cinste, fiindcă pecetluim imn de veci României cu moartea noastră". Şi nu spunea acestea doar aşa, ca să spună vorbe mari, căci, peste câteva zile, a dovedit cu prisosinţă, prin jertfa sa, că nu făcea doar paradă de cuvinte, ci credea sincer în ceea ce spune. Şi la fel ca el gândeau şi toţi cei peste ale căror oseminte trec astăzi nepăsători localnicii, fără să-şi amintească o clips că oasele pe care le calcă în piciore sunt ale fraţilor lor care au murit şi pentru ei. Această impietate, deşi poate inconştientă, este totuşi vinovată pentru că, măcar cu ocazia marilor praznice creştineşti, românii, care aici sunt majoritari, şi mai cu seamă preotul lor, ar trebui să-şi aducă aminte şi să facă ceva pentru odihna sufletelor celor ce s-au jertfit şi pentru libertatea lor. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât au şi exemplu, în centrul satului Ţiganca, ostaşilor sovietici morţi în luptele de aici, li s-a ridicat un monument pe care scrie că patria nu-şi uită eroii şi la care, în momentele festive de peste an, se depun flori şi se păstrează momente de reculegere. Foarte frumos! Sunt morţii lor şi au tot dreptul şi datoria să-i cinstească aşa cum cred de cuviinţă. De ce nu ar face şi românii la fel, căci acum nimeni nu-i mai opreşte să facă acest lucru? Sâmbătă 14 septembrie, de înălţarea Sfintei Cruci, la biserica din Ţiganca a fost mare praznic. A fost adusă aici icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Hârbovăţ, dar nimeni nu s-a gândit să pomenească, cu această ocazie, şi pe morţii din cimitirul eroilor români, care se află la doar câteva sute de metri de sat.
Dar pentru starea deplorabilă în care se găsesc cimitirele eroilor români de dincolo de Prut, de vină nu sunt doar localnicii. Vina mare este a statului român, căci, în definitiv, marea majoritate a celor care îşi dorm somnul de veci în aceste aşa-zise cimitire nu sunt localnici, ci sunt fii ai poporului român veniţi, la chemarea lui, din toate colţurile ţării, să lupte şi să moară aici.
In timp ce statul german, de exemplu, a luat măsuri ca osemintele tuturor ostaşilor săi căzuţi în Basarabia să fie strânse şi reînhumate într-un cimitir special amenajat în preajma satului Grătieşti, autorităţile de la Bucureşti nu fac nimic în acest sens. De asemenea, la Chişinău sunt, nu departe unul de altul, două cimitire, unul german şi celălalt românesc, în timp ce cimitirul german este, prin grija statului german, frumos amenajat, cu cruci mereu proaspăt vopsite, cu morminte bine delimitate şi alei îngrijite, cimitirul românesc este lăsat de izbelişte. Deşi cultul eroilor este şi la noi reglementat prin lege, şi această lege, ca majoritatea legilor din România, se dovedeşte a fi literă moartă. Guvernanţii nu îşi aduc aminte de ea decât rareori, şi atunci doar din raţiuni electorale.
Este adevărat, în ultimul timp există câteva iniţiative private sau ale unor Asociaţii şi Fundaţii care îşi propun să facă ceva spre a schimba această stare de lucruri. De exemplu, în anul 2001, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova a luat sub patronajul său cimitirele ostaşilor români din localităţile Tabăra, judeţul Orhei şi Ţiganca, judeţul Cahul. Dar, această iniţiativă, lipsită de sprijin financiar nu a putut face mare lucru. De asemenea, la Cania, nu departe de Ţiganca, unde este o imensă groapă comună, lungă de vreo sută de metri şi lată de vreo 40, în care au fost aruncaţi, de-a valma, câteva mii de ostaşi români, Mitropolia Basarabiei, bazându-se şi pe sprijinul Patriarhiei Române, a luat iniţiativa de a ridica o catedrală a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2000. A fost oficiată, cu această ocazie, o slujbă solemnă şi s-au rostit discursuri înflăcărate. Dar atât. Negăsindu-se sponsori care să susţină financiar această întreprindere, lucrările au fost sistate. Probabil că această catedrală, care urma să se numească "Catedrala Oaselor", va rămâne doar un vis frumos. Şi s-ar putea ca într-un viitor, mai apropiat sau mai îndepărtat, pe locul în care urma să fie amplasată, să apară fie vreo stână de oi, fie mai ştiu eu ce altă exploataţie agricolă.
Aşa stând lucrurile, nu m-aş mira ca, în curând, să vină tot străinii să ne "ajute" să ne salvăm trecutul, obligându-ne să avem grijă de eroii noştri, aşa cum, de o bună bucată de vreme, ne "ajută" să ne salvăm viitorul, obligându-ne să ne îngrijim de soarta propriilor noştri copii. Nu i-a crăpat nici unuia dintre guvernanţi obrazul de ruşine când Occidentul ne-a arătat cu degetul şi, realmente, ne-a forţat să rezolvăm problema copiilor instituţionalizaţi, care erau trataţi mai rău decât animalele, sau problema copiilor străzii, care se bucurau de aceeaşi iresponsabilă atenţie ca şi câinii comunitari.
Ba din contra, li s-a părut foarte normal ca de aceste probleme să se ocupe străinii, permiţând unor Fundaţii sau Societăţi de binefacere mai mult sau mai puţin dezinteresate să vină şi să se ocupe ele de aceste probleme. Am ajuns de râsul lumii. România a devenit astfel paradisul pedofililor şi a tot felul de excroci care, profitând de criminala lege a adopţiilor internaţionale, cumpără efectiv, cu câteva sute de dolari, copii care de cele mai multe ori nu se ştie unde ajung. Şi aceasta în condiţiile în care sporul demografic al ţării este negativ. Dar aceasta este o altă problemă, care merită a fi abordată mai pe larg cu altă ocazie.
Să ne întoarcem acum la morţii noştri ale căror oseminte ies "rebele" la suprafaţă din glia reavănă a Basarabiei pentru a ne mustra şi pentru a ne aduce aminte...
Spuneam mai sus că nu m-aş mira ca într-o zi să vină tot străinii să ne "ajute" să ne recuperăm trecutul, obligându-ne ca, în cadrul mai ştiu eu cărui program, să avem grijă cum se cuvine de trecutul şi de eroii noştri. Ar fi încă o pată şi încă un afront adus imaginii şi aşa destul de şifonate a "fascinantei şi eternei" Românii.
Reproduc în continuare scrisoarea trimisă familiei de un tânăr ostaş român, serg. Gălan D. Ion, de 24 de ani, care a luptat şi a murit pe frontul din Răsărit (6 septembrie 1941). Această scrisoare e gravată pe crucea care străjuieşte mormântul simbolic al eroului nostru, amenajat de familie în ci-mitirul din corn. Brastavăţu, jud. Olt. Menţionăm că, probabil din "grija" vreunui cenzor local zelos, sau poate chiar din miţiativa familiei, după instaurarea comunismului, scrisoarea a fost cenzurată prin ştergerea unor cuvinte considerate compromiţătoare, marcate aici prin puncte-puncte:
Iubiţii mei fraţi, părinţi, soţie şi dragi copilaşi, Aflaţi despre mine că sunt sănătos şi cu serviciul militar o duc foarte bine. Dragii mei, Bunul Dumnezeu care ne-a pornit la războiul sfânt contra................. ce luptă contra Crucii ne-a ajutat ca prin lupte grele, duse de ostaşii români alături de ostaşii................să-i lovim greu pe.........şi să-i................. peste............... urmărindu-i mereu. Vom muri până la unul şi nu ne vom lăsa până nu vom duce ...............deplină asupra.............. Cât despre mine nu duceţi grija mea. De-o fi să mor in luptele contra................. sunt fericit că mor apărând cauza pentru apărarea Bisericii lui Hristos. Mor pentru Patria unde m-am născut şi unde ştiu că are să trăiască în pace şi fericire copiii, părinţii şi familia mea. Deci cu toată mângâierea ce v-o port trimisă de aici de pe front este să mă rog la Bunul Dumnezeu ca pe noi să ne ducă la biruinţă iar pe voi cei de acasă să vă aibă în paza Lui. Moartea pentru ţară este o mare cinste, fiindcă pecetluim imn de veci României cu moartea noastră. Nu ne vom lăsa şi vom muri până la unul de-o fi nevoie; vrem să nu ne întoarcem acasă decât cu izbândă. Nu e o onoare mai mare decât să ştie familia noastră că am murit pentru ei şi pentru fraţii subjugaţi, dezrobiţi pentru totdeauna. Dumnezeu ne-a avut sub aripă şi poate ne va avea până la sfârşit. Dumnezeu ne-a chemat pe noi tot tineretul României ca să ne jertfim pentru Hristos şi pentru ţară. Nu fiţi trişti nici un pic, omul nu trebuie să trăiască prea mult fără ca să aducă vreun folos Ţării şi lui Dumnezeu.
Rămâneţi cu bine,
Serg. Golan Ion,
Mihailovca Odesa
(Puncte cardinale, martie 2004, p. 6)
Articol preluat din cartea "De veghe la cumpana vremilor"- Demostene Andronescu; Editura Christiana
Cumpara cartea "De veghe la cumpana vremilor"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.