- Unii, îndoliaţi de pierderea persoanei dragi, ne scriu uneori pe site că şi-au pierdut sensul vieţii. Acest lucru îi determină să se gândească la sinucidere. Mesajele aparţin, de obicei, celor ale căror persoane iubite s-au sinucis, la rândul lor. De ce apare dorinţa de a le „păşi pe urme”?

- Omul răvăşit de emoţii este încercat de asemenea gânduri. Psihicul său afectat de criză se destabilizează, iar realitatea o vede distorsionat. El nu ştie cum să trăiască mai departe şi, în loc să găsească resurse posibile de adaptare, ca să-şi rezolve problema, încearcă să fugă de ea. In suicid, vede o „scăpare”. Această „fugă” de suferinţă pare oportună oamenilor care şi-au pierdut apropiaţii, mai ales când gândurile le sunt învăluite de un soi de romantism: „Nu pot să rămân aici singur/ă pe pământ. Voi pleca după el/ea!” De altfel, se autosugestionează, încercând să-i convingă pe alţii că decizia lor este una corectă. In realitate, aşa cum am spus, aceasta este o încercare de a se izbăvi de suferinţele proprii şi o justificare a micimii de suflet. Dacă suferindul ar da la o parte emoţiile, durerea şi frica, după care va evalua care este sensul „plecării după cel iubit", atunci el ar înţelege, cu siguranţă, că nu are nici un sens.

- De ce credeţi că nu are sens? Omul iubit s-a nnuns. Bineînţeles că sinucigaşul o duce rău in lumea de dincolo. Iar cel rămas in viaţă vrea să împartă povara durerii împreună cu el.

- Să explicăm situaţia de faţă cu o metaforă. Să zicem că omul drag este în închisoare. El are nevoie de ajutor. Oare in aceste condiţii va spune cineva: „Vreau să stau cu el în închisoare"? De ce vrei să mergi acolo? Dacă eşti şi tu închis, vei mai putea să-i trimiţi pachete cu mâncare, haine etc. sau sa-i cauţi un avocat bun ? La urma urmei, de ce eşti atât de sigur că acolo te vei intersecta vreodată cu el?

Toţi, fără deosebire, suntem conştienţi de faptul că sinucigaşii nu ajung în Rai. Sfinţii Părinţi spuneau că numai in Rai oamenii se întâlnesc, iar în iad - sunt despărţiţi. Prin urmare, expresia „Mă duc după el!” este absurdă.

- Dacă omul iubit a fost o persoană extraordinară, poate chiar credincioasă, dar s-a sinucis.., putem să credem că nu stă in „închisoarea iadului", ci in Rai?

- Este o prostie şi mai mare. Imaginaţi-vă că omul a plecat la mare. Acolo se simte bine... Cel iubit in loc să-l aştepte şi să se pregătească de venirea sa, săvârşeşte o infracţiune şi este condamnat la ani grei de închisoare. Credeţi că acţiunile sale sunt dovezi de iubire şi de sentimente frumoase?

In biroul unui magistrat am văzut o frază amuzantă, inscripţionată pe o tăbliţă: „Inainte de a intra, gândeşte-te dacă eşti indispensabil aici”. Consider că orice persoană care a plecat din viaţă i-ar spune aceasta omului drag care vrea cu orice preţ „să plece la el”.

- De ce femeile sinucigaşe nu pot fi asemuite soţiilor de decabrişti, care i-au urmat pe iubiţii lor in exilul din Siberia?

- Nu le putem compara sub nici o formă, pentru că soţiile decabriştilor i-au urmat pe soţi fiind conştiente că au nevoie de ele. în Siberia, ele i-au ajutat la treburile casnice şi să supravieţuiască grelelor condiţii. Prin urmare, s-au străduit să împartă cu soţii lor toate greutăţile vieţii. Biserica ne îndeamnă să facem la fel în legătură cu morţii: să împărţim toate poverile cu ei - prin dragoste, jertfirea de sine şi rugăciune. Dar, în loc să împartă povara, omul preferă să-şi uşureze suferinţele SALE, nu să ajute sufletul celui drag.

Pe scurt, soţiile decabriştilor îşi ajutau soţii. Suferinzii care vor să plece de bunăvoie din această viaţă refuză să-i ajute pe apropiaţii lor, preferând să scape de problemele lor în cel mai egoist mod.

- Probabil, gândul sinuciderii este cel dintâi care vine in mintea omului dupâ moartea persoanei dragi. Şi eu am avut această intenţie după ce a murit tata. Eram copleşită de sentimentul singurătăţii şi al pedepsei crude şi nedrepte a lui Dumnezeu Care mi-a luat subit tot ce era mai scump în această lume. Faptul că suicidul e o crima trecuse atunci pe planul secund...

-Da , scenariul respectiv confirmă [aptul că nu dragostea de cel răposat stă la baza acestei decizii, ci egoismul, supărarea şi nepăsarea. Nu ne gândim ce putem face pentru cel drag, ci ne gândim exclusiv la noi înşine şi ia durerea proprie. Noi nu conştientizăm [aptul ca, unediat ce sufletul a părăsit corpul, el se află încă în văzduh şi trebuie ajutat URGENT. în loc de aceasta, pe noi ne bântuie gândul existenţei proprii în lipsa persoanei dragi, amintirile care ne leagă şi fricile care ne încearcă: „Cum voi trăi fără el sau fără ea?!”

Iată cum este invadată mintea de gânduri amăgitoare în această perioadă de după pierdere. Am menţionat faptul că ajutorarea de sine şi a celui răposat este mai grea decât a te sinucide. A-l ajuta pe cel răposat este un lucru greu şi sistematic: pe cel care s-a strămutat în altă lume trebuie să-l scoţi din iad (morţii au nevoie de rugăciunea şi ajutorul nostru mai mult decât cei vii). Această atitudine este raţională şi firească, dar mulţi preferă să se gândească la o metodă mai uşoară de rezolvare, în special din cauza egoismului şi a cinismului mascat de dragostea pentru cel mort. Această stare are un singur leac - iubirea curată şi sinceră pentru aproapele nostru şi, evident, pentru Dumnezeu.

- Nu cred că oamenii care decid să se sinucidă se gândesc la aceasta. Omul care suferă nu se gândeşte numai la durerea sa... Cum să-şi uşureze suferinţa?

- Dacă vorbim de comportament, atunci, m primul rând, se cuvine să ne exteriorizăm necazul prin orice mijloace: să ţipăm, să plângem, să bocim, să vorbim cu prietenii şi apropiaţii, să comunicăm cu psihologul, să cerem ajutor. In nici un caz insă nu trebuie să primim vreun gând de sinucidere. Acest gând trebuie să aibă un întrerupător. Cu cât îl accepţi mai mult, cu atât prinde rădăcini, se extinde şi re robeşte. Astfel omul nu mai este stăpân pe sine, ci gândul rău îi devine stăpân. Dacă omul nu are experienţă în alungarea gândului râu (iar mulţi, de regulă, nu au), este în mare necaz.

In al doilea rând, să ne interzicem orice dialog interior despre moarte. Când omul spune: „Nu vreau să trăiesc!” de câteva ori pe zi, acest gând începe să aibă efect, pentru că repetarea frazei în cauză devine un fel de rugăciune. Dacă îi spui unui om în mod constant că e idiot, el va uunge să fie aşa. Este acelaşi lucru. Ne putem insufla orice pe calea repetării dese a unor afirmaţii. In limbaj psihologic, aceasta se numeşte autosugestie sau afirmaţii pozitive. Autosugestia este un mecanism eficient, motiv pentru care ea face parte din metodele de bază ale psihoterapiei. De aceea, a repeta în gând sau cu voce tare, în diverse moduri, că îţi doreşti moartea este foarte periculos. Dimpotrivă, trebuie să ne spunem: „Voi învinge!” „Voi reuşi!” „Voi supravieţui!”. Chiar dacă omul nu vede nici o perspectivă şi nu crede intr-un rezultat benefic, oricum trebuie să insiste şi să se încurajeze pe sine!

In al treilea rând, să ţinem cont de faptul că gândurile distructive se transmit şi îi traumatizează pe ceilalţi. La început, când omul îşi exprimă ura de viaţă, apropiaţii vor întâi sâ-l ajute, încercând pe toate căile să-l convingă cât de eronată este poziţia sa. Apoi, ei obosesc şi încep să se distanţeze de el, de frică să nu fie afectaţi de emoţii negative. Suferindul suportă cu greu „trădarea” apropiaţilor săi, fără să conştientizeze faptul că ei s-au îndepărtat de el, ca să-şi protejeze psihicul. Vina nu este a apropiaţilor săi, ci totul are loc din cauza planului de autodistrugere pe care îl derulează el. De aceea, repet: nu trebuie in nici un caz să-ţi invoci moartea cu propriile cuvinte.

Aceeaşi interdicţie ar trebui impusă şi atunci când omul îşi provoacă diverse vătămări corporale, oricât de neînsemnate. Aceste acţiuni par neînsemnate, dar ele deschid poarta spre o lume a răutăţii. Dacă omul se vatămă acum pe sine puţin, mai târziu va recurge la acţiuni şi mai grave. Cu alte cuvinte, începând cu puţin, se poate ajunge la tentative grave de sinucidere.

- Oamenii îşi provoacă leziuni pentru a-şi înăbuşi cumva durerea sufletului?

- Da, durerea sufletească provoacă mari suferinţe. In cele din urmă, desigur, ea poate fi vindecată. Sute de oameni au venit la mine la consultaţie in această stare cumplita. Pe baza experienţei mele terapeutice, pot spune că lectura Psaltirii calmează durerea mai eficient decât autovătâmarea. De ce să te mutilezi, să-ţi provoci răni, dacă sunt soluţii mult mai eficace? Când te doare dintele, nu-ţi tai articulaţiile, ci mergi la stomatolog. E la fel şi cu sufletul. Dacă te doare, îl vindeci, nu îl înăbuşi cu o nouă durere.

In plus, daunele pe care şi le cauzează persoana pot fi foarte periculoase. Nu este exclus ca, după un traumatism mai puţin grav, să îşi piardă organul afectat ; de pildă, după ce s-a mutilat, el poate dezvolta septicemie care, mai târziu, va trece în cangrenă, urmată de amputarea membrului bolnav; sau şi-a provocat leziuni la tendoanele mâinii şi îşi poate pierde pentru totdeauna capacitatea de a munci. E posibil ca în timpul tentativei omul să moară, fără să-şi fi propus neapărat aceasta. De ce să te îndrepţi acolo unde nu eşti aşteptat şi nu are nimeni nevoie de tine? De tine e nevoie aici, pentru a ajuta sufletul persoanei dragi, aşa cum am menţionat anterior.

- Ce să facă persoana care înţelege absurditatea plecării voluntare din viaţă, dar, în pofida acestui lucru, nu poate scăpa de gândurile de sinucidere ?

- Refuzul de a cere ajutorul într-o situaţie critică arată faptul că omul este afectat de mândrie. Dacă suferindul nu poate scăpa de durerea sa sufletească, atunci să apeleze la un doctor care îl poate ajuta în acest sens. In cazul dat, doctorul este Dumnezeu. Dacă omul, care solicită asistenţă, nu L-a cunoscut niciodată pe Dumnezeu, să caute ajutorul la oamenii care ştiu despre Dumnezeu mai multe decât el însuşi. Pe măsură ce omul îl va descoperi pe Dumnezeu, gândul de sinucidere va dispărea.

- Se poate linişti suferindul la gândul că îl lipseşte pe aproapele său răposat de ajutor dacă se sinucide?

- De obicei, oamenii care intenţionează să se sinucidă nu se gândesc la aceasta. După cum am menţionat, după moartea persoanei dragi, ei sunt îngrijoraţi mai mult de propria stare de spirit. Nu-i interesează că răposatul are nevoie de ajutorul lor: de rugăciune, slujbe de pomenire şi milostenie, mai ales atunci când soarta sa se hotărăşte în Veşnicie! Moartea este întotdeauna un moment cumplit pentru cei apropiaţi. Să înţelegem însă că Dumnezeu l-a chemat pe om, Care, dacă ne gândim bine, i-a oferit şi viaţa, la timpul său. Nu ştim noi judecata lui Dumnezeu cu el. E posibil ca Dumnezeu să-l fi chemat la Sine în acest moment, pentru ca să se sălăşluiască in lăcaşurile de lumină ale Raiului. Dar unde ajunge omul care s-a sinucis? Toate religiile lumii susţin faptul că el se îndreaptă in locuri întunecoase, acolo unde nu se poate întâlni niciodată cu cei iubiţi. Să cugete la aceasta! Suicidul este identic cu acel moment când omul merge la întâlnire cu persoana iubită, dar o ia în sens opus.

De sute de ani, omenirea ştie că sinucigaşii sunt cei care L-au respins pe Dumnezeu. Biserica nu se roagă pentru ei (pe vremuri, nu se permitea îngroparea lor în cimitire, împreună cu toţi ceilalţi). Prin urmare, putem afirma cu încredere faptul că, sinucigându-se, omul nu se îndreaptă spre întâlnirea cu apropiaţii săi, ci, dimpotrivă, o zădărniceşte atât în timp real, cât şi în Veşnicie. In acest fel, sinucigaşul se condamnă pe sine la o despărţire veşnică de persoana iubită. Pentru că întâlnirea cu sufletul celui drag devine imposibilă în viaţa de apoi, atunci intenţia „Vreau să merg la el!” este total lipsită de sens.

PSIHOLOGUL MIHAIL HASMINSKI

Fragment din cartea "Ce faci cand nu mai vrei sa traiesti", Editura Sophia

Cumpara cartea "Ce faci cand nu mai vrei sa traiesti"

 

• Sinuciderea
  Publicat in : Morala
• Sinuciderea
  Publicat in : Morala
• Sinuciderea - eroism sau lasitate?
  Publicat in : Editoriale
• Sinuciderea si jertfa de sine
  Publicat in : Morala
• Sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul
  Publicat in : Patimile lui Hristos

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: